Aflată la numai 30 km sud de București, Pădurea Comana a fost declarată rezervație naturală pentru prima dată în anul 1954, având o suprafață de 630,5 ha; se dezvoltă pe Câmpul Burnasului, dar și pe versantul nordic al acestei subunități de câmpie (versantul drept al râului Neajlov), acesta având o diferență de nivel de 40 – 45 m și o pantă redusă, coborând lin către nord, către Delta Neajlovului (aceasta din urmă este formată prin umplerea cu aluviuni a Lacului Comana, având drept consecință invadarea fostului lac de către vegetația acvatică: stuf, papură, rogoz, mătasea broaștei etc).

Comana este o pădure de amestec din numeroase specii de foioase (coniferele sunt cu totul răzlețe, reprezentate în special prin pin – Pinus strobus și sunt plantate), precum: teiul argintiu (Tilia tomentosa), carpenul (Carpinus betulus), ulmul (Ulmus sp.), cerul (Qvercus cerris), gârnița (Qvercus frainetto), stejarul brumăriu (Qvercus pedunculiflora), stejarul pufos (Qvercus pubescens), jugastrul (Acer campestre), arțarul tătăresc (Acer tataricum), părul pădureț (Pyrus pyraster).

De fapt, Pădurea Comana este formată din trei corpuri de pădure: Călugăreni – Fântânele (aici apar lăcrămioarele – Convallaria majalis), Padina Tătarului (cu bujor românesc – Paeonia peregrina, element balcanic mezofil ce înflorește în lunile mai – iunie) și Oloaga – Grădinari (cu ghimpe – Ruscus aculeatus,  element mediteranean, termofil, Comana fiind „singura stațiune din Muntenia unde acesta se dezvoltă foarte bine”.

Dintre plantele cu flori din stratul erbaceu, care vegetează aici, la Comana și ne încântă prin colorit și miros din martie până în iunie, menționăm doar câteva (mai valoroase adică mai rare și care trebuie protejate, cu toate că se poate observa și fenomenul regretabil al comercializării lor în București și posibil și în alte orașe): brândușa galbenă (Crocus moesiaca), garofița românească de stepă (Dianthus trifas cicularis var desertis), bibilica (Fritillaria tenella), usturoiul (Nectaroscordium dioscoridis), stânjenelul (Iris graminea), toate elemente balcanice.

Mânăstirea Comana (de călugări) este, probabil, cea mai cunoscută și mai căutată mânăstire din Județul Giurgiu. Ea este amplasată pe terasa Neajlovului de pe malul drept al acestuia, având aspectul unei fortărețe, fiind ferită așadar de riscul de inundații din partea râului amintit (există doar pericolul subminării frunții terasei de către râu, prin eroziune laterală, însă zidul de cetate al mânăstirii o protejează deocamdată și de acest hazard).

Mânăstirea este ctitorită de către domnitorul Țării Românești Vlad Țepeș, în anul 1461 (așadar secolul al 15 – lea), fiind una din cele mai vechi așezări monahale din România; biserica mânăstirii are hramul „Sf. Nicolae” (6 decembrie), în interiorul acesteia aflându-se mormintele lui Radu Șerban, Nicolae Pătrașcu și ale membrilor familiei Cantacuzinilor (Ielenicz și colab., 2003). Mânăstirea a fost ruinată la finele secolului al 16-lea, dar apoi reclădită de către boierul Radu Șerban, dar care conservă ruinele (zidurile vechi rămase) și reclădește pornind de le acestea, în special de la zidul de incintă construit de către Vlad Țepeș.

În anul 1699, la comanda vornicului Șerban Cantacuzino, începe restaurarea Mânăstirii Comana, în contextul și după tehnica arhitecturii din înfloritoarea epocă a domnitorului – martir Constantin Brâncoveanu (trei domnii aproape succesive: Matei Basarab, 1632 – 1654, Șerban Cantacuzino, 1676 – 1688 și Constantin Brâncoveanu, 1688 – 1714 conturează această epocă de frumoase realizări arhitecturale, culminând în Țara Românească, cu ctitorii precum Hurezi, Sf. Gheorghe Nou din București, Palatul Mogoșoaia etc).

La această restaurare, Șerban Cantacuzino adaugă chilii noi, repară și înalță zidurile și împodobește construcția cu elegantul foișor de pe latura de nord. În incinta mânăstirii, Șerban reface biserica și mută toate osemintele înaintașilor într-un singur mormânt; transformarea ctitoriei în criptă a familiei Cantacuzino explică atât strădania lui Șerban de a reface mănăstirea în 1699 – 1700, cât și revenirea sa din 1703, când zidește în incintă un paraclis pe care îl întărește, după obicei. În august 1709, Șerban moare și va fi, la rândul său, înmormântat la Comana. Mormântul lui Șerban Cantacuzino nu se mai cunoaște la Comana; el a fost distrus, o dată cu celelalte morminte, în 1854, de către călugării greci.

Lucrări de reamenajare a mânăstirii Comana debutează abia în anul 1854, când  este refăcută din temelii biserica, distrugându-se, probabil, cu acest prilej, mormântul ultimului ctitor, vornicul Șerban Cantacuzino și poate și acela al lui Nicolae vodă Pătrașcu.

În anul 1908, întregul ansamblu arhitectonic de la Comana este restaurant, prin grija Comisiunei Monumentelor Istorice, dar cade din nou în paragină, după cel de Al Doilea Război Mondial. Penultimele lucrări ample de restaurare a lăcașului de cult, au avut loc între anii 1970 și 1977, dar au fost întrerupte în 1978, când s-a desființat Direcția Monumentelor Istorice. Biserica, grav afectată de cutremurele din 1977 și 1986, a fost consolidată în întregime în perioada 1988 – 1990.

În anul 2008, prin grija Episcopiei Giurgiului, au fost restaurate interioarele casei și ale beciurilor domnești, precum și biblioteca (după Wikipedia).

         În imediata apropiere a mânăstirii și a pădurii Comana (practic, într-o „aripă” a Pădurii Comana) s-a amenajat un parc de aventură; totodată, firma care a amenajat parcul de aventură închiriază și cai pentru echitație.

Iulian SĂNDULACHE

Articolul Invitație la drumeție – Comana, patria bujorului românesc apare prima dată în Ecoul muntilor.