De data aceasta am fost însoțit de Vasilică și Romeo, doi mari iubitori ai drumețiilor montane.

Nefiind prima dată când am ales Măgura, am schimbat traseul, pornind din centrul comunei, pe versantul numit Măru. După o oră de urcat pe versantul acestuia, am ajuns pe obcina cervidelor. Sunt sigur c-au iernat acolo sus, deoarece toate mlădițele au fost roase până la rădăcină.

Am urmat culmile Grasului Mic și ale Grasului Mare de unde, se pot observa imagini spectaculoase dinspre sat și dinspre Masivul Ceahlău.

Vorba lungă ne-a apropiat rapid de poalele Măgurii, unde am părăsit orice drum, urcând doar pe mici poteci făcute de căprioare. Ultima parte a traseului a fost și cea mai grea (pantă mare, copaci căzuți, zăpadă, derapaje…).

Efortul a fost răsplătit când am intrat în vechea poiană a Sturdzoaiei, unde, în trecut, a fost chiar și o stână de cârlani (fără producție de lapte).

Ne-au întâmpinat brândușele, zăpada și-un soare primăvăratec care ne-au îmbiat la un popas pentru refacerea forțelor.

După pauza binemeritată am continuat urcarea spre vârful Măgurii (1537 m), de unde am putut admira în voie Muntele Grințieșul Mare, Budacu, Culmea Stânișoarei, Lacul Izvorul Muntelui, Ceahlăul, Cheile Bicazului, Higheșul, Pietrele Roșii, Călimanii, care se pierdeau în cețuri și vântul tăios care prevestea schimbarea vremii.

Pentru o eventuală întoarcere pe masiv le-am spus colegilor că sub vârful pe care tocmai am ajuns se află vestita peșteră de gheață, ursăria și alte grote înspre Bradu și Grasu. Pentru a ajunge și acolo trebuie aleasă o zi plină de vară și o deplasare dinspre fundul Bradului.

A trebuit să ne întoarcem, folosind o altă variantă dinspre Grințieșul Mare, mai spectaculoasă și mai puțin uzitată.

Trebuie precizat  că la urcare am avut nevoie de trei ore și ceva și tot atât și la întoarcere, căci am folosit “traseul nordic” (nu e nimic marcat în zonă, fiecare alegând cărarea și zona care-i place și-i este cunoscută).

Am iuțit pasul pentru că au apărut primii stropi de ploaie care, “ne-au condus” până în sat.

Sunt multe de spus și de văzut pe Măgură, unicul munte integral în arealul Grințieșului.

Mihai Panţiru

Articolul MĂGURA-N PRIMĂVARĂ apare prima dată în Ecoul muntilor.

Într-o sâmbătă caldă de primăvară-vară, de la sfârșitul lui martie am început ascensiunea cu amicul  Vasilică, elev la școala noastră.

Am urcat prin Piatra Mociului, urmând lunga obcină spre Pietrele Roșii. Acolo zăpada dispăruse complet, locul ei fiind luat de gingașele brândușe.

De acolo se poate admira Măgura, ca o adevărată cetate în peisajul montan al comunei. Dacă o priviți dinspre, sud sau vest, totul pare un abrupt, cu stânci prăpăstioase, cu mici locașuri de trecere spre vârf, presărate cu molizi de mică înălțime, datorită pantelor și a lipsei de apă din masivul stâncos.

După ce ne-am refăcut forțele cu o masă frugală și o mică porție de plajă la soarele arzător al amiezii, am tăiat, pe la mijloc, pădurea, îndreptându-ne spre  vârful Măgurii.

Cu mici peripeții (cu urcușuri și coborâșuri pe pante abrupte) am ajuns în partea nordică a muntelui, singura parte mai puțin stâncoasă ,cu drum de acces pentru tractoarele forestiere. Tot aici există și mici poiene (odinioară numite Poienile Sturdzoaiei) unde, cu zeci de ani în urmă exista o stână de cârlani a crescătorilor de animale din zonă. Încet, încet aceste poieni vor dispărea, devenind păduri.

După 10 minute, am ajuns la principalul punct de belvedere, un loc stâncos, fără vegetație de unde am admirat în voie, Ceahlăul, Hășmașul, Cheile Bicazului, Higheșul, Călimanii, Budacu, Muntele Grințieș (cel mai înalt din comună), Culmea Stânișoarei, Lacul Izvorul Muntelui și celelalte înălțimi de mai aproape.

Ne-am rotit privirile de mai multe ori, dar a trebuit să renunțăm, fiindcă apusul soarelui era aproape. Ne-am promis că o să revenim cu proxima ocazie. N-am ratat nici adevăratul vârf, împădurit total, cu o altitudine de 1537m, dinspre satul Bradu. Trebuie precizat ca este a doua altitudine a comunei.

Am amintit, pe la început, că în trei direcții este un teren tare accidentat, cu abrupturi, terase, locuri strâmte de trecere, folosite doar de cervide.

Tot aici sunt locuri numite “ursării”, lăcașurile neamurilor lui Arthur, locurile de hibernare ale acestora, locuri nevizitate, încă, fiind greu accesibile.

Există și o grotă de gheață, renumită în zonă, în care se accede cu o scară. N-am ajuns s-o văd. Timpul le va rezolva pe toate.

Fiind în criză de timp, am accelerat puțin și-am încurcat bâtcile. În loc să ne lăsăm spre dreapta, spre fundul Bradului, cărările ciutelor ne-au dus puțin spre stânga, ieșind tocmai în fundul Grasului.

Am ieșit la asfalt odată cu noaptea. Am apelat la un coleg din apropiere, care a înțeles situația și ne-a dus până pe Bradu, unde ne aștepta o altă mașină.

O revenire în zonă, când ziua lumină va fi mai lungă, va fi benefică pentru noi, bineînțeles, urmând alt traseu.

Urcările pe Măgura sunt multe și variate, dar niciuna nu este marcată. Pe curând!!

Mihai Panțiru

Articolul Pribeag prin România Măgura Grințieșului apare prima dată în Ecoul muntilor.

Fiind așa de aproape, pofta de drumeție montană se poate realiza oricând și foarte repede. Se poate urca dinspre toate direcțiile, iar cu mașini de teren până aproape de destinație. (evident, la mine nu e cazul…).

Aleg întotdeauna calea cea mai lungă, pornind dinspre N-E, pe un traseu nemarcat, ce durează aproximativ 3 ore. După o pantă apreciabilă, urmează calea de creastă, până aproape de vârf.

Ceea ce mă atrage în fiecare primăvară, și nu numai, este mult așteptata ieșire a ghioceilor. Trebuie să vă mărturisesc că pe o suprafață de 4-5 hectare ies ghiocei și brândușe, atunci când mai sunt doar câteva petice de zăpadă.

   Este o minune a naturii să vezi aproape de vârful muntelui, o așa mare suprafață plină cu gingașii vestitori ai primăverii. Aceștia apar după trei săptămâni când cei de pe straturile noastre se topesc.

Deci primăvara este o atracție în plus pentru a urca pe Higheș, masivul ce domină împrejurimile. De sus se poate admira Ceahlăul nostru drag, Hășmașul, Grințieșul Mare, Măgura, etc.

Înainte de a ajunge sus sunt vestitele fânețe ale tulgheșenilor și bicăjenilor cu bordeie ancestrale, în care aceștia stăteau câte 3-4 săptămâni, în fiecare vară,(erau tare departe de sat) până terminau recoltatul fânului. Astăzi se mai încumetă a face fânul 3-4 gospodari.

Trebuie să vă mai spun că-n fiecare vară, vestiții icari ieșeni(sportivi de performanță), urcă pe acest vârf și coboară lin, cu parapantele, prin grădinile sătenilor, un spectacol unic și așteptat cu mare interes.

Nu pot să trec uitării denumirea pe care au dat-o muntelui localnicii. Aceștia îi zic Ciuhă și spun că atunci când nu se mai zărește niciun petec de zăpadă sus, pot trece la arat. Un lucru verificat…

Se pare că dinspre Bicazu Ardelean drumul este asfaltat până chiar sub munte. Deci sunt trasee ușor accesibile pentru toată lumea.

Voință să fie!!!

Articolul Pribeag prin România. Higheș apare prima dată în Ecoul muntilor.