.         Ce frumoasă este justificarea lui! Dacă este vorba de fierarul satului, Marius Luța, un om plin de povești și de pasiune pentru o meserie pe cale de dispariție, de cărămidăria  lui Ilie Iftimuț, de  stupii și de mierea de albine  renumită ale aceluiași Ilie Iftimuț, de cântăreața Denisa Luța și de fratele său Iliuță, elev la Liceul ”Victor Brauner”, de  violonistul Cătălin Aioanei,  de familia de cântăreți Diana și Liviu Ciubotaru, de cadre didactice, femeile de serviciu ale  școlii, de tanti Ileana Iftimuț, care prelucrează lâna și împletește colțuni, de oierul  Ciprian Iftimuț din Vârful Dealului, de preotul Gelu Popescu, de nenea Mițu din Podirei, alt crescător de animale, de prof. Flori Pâcu și pensiunea ”Rozmarin”, de nenea Gică și tanti Coca  ”dintre câmpuri”, ce locuiesc într-un loc  atât de frumos și unde își cresc animalele, de locul rupt din rai numit ”La ponton” al familiei Tudosă, de prof. Gheorghe Bondar cu a sa monografie a Mădeiului  și nu în ultimul rând de băieții cu care Sebastian Bălan este prieten, făcând o echipă de voluntari cum rar mai găsești (Tudor, Mihai, Ionuț, Marian, Daniel, Lucian, Bogdan, Marius) și care au ca responsabilitate curățenia satului, curățenia bazinului de apă pucioasă,  mici construcții, tot pentru sat, atunci cu siguranță, acești oameni sunt figuri descrise ca având esență, spiritualitate și credință.

Ei sunt personajele principale ale albumului monografic pe care Sebastian Bălan a promis că-l va face. Vârful dealului, Runcul Mădeiului, podul de la Frasin și zăporul,  Între cracuri, Tăpșanul, Jgheabul lui Candrea, Podișelul cu derdelușul copilăriei, Pârâul Mădeiului, Podireiul Luncii, Vârful Bâtcii, Vârful Dealului, Sub  Hurduc cu vidra ce se odihnea pe mal, Puciosu și Gârla lui Guluț, nu sunt simple toponime, ci locuri pe care Sebastian Bălan le-a parcurs la pas,  împreună cu tinerii săi prieteni, Cosmin, Laurențiu, Florin, Marius, Cosmin, Alin, Mihai, Alin (scuze dacă am omis pe cineva ) minunându-se la tot pasul de splendoarea lor.

El spune: ”Aici, printre dealuri, flori și oameni dragi, sufletul își găsește liniște, iar inima bate în ritmul vântului și al păsărilor. Aici fiecare răsărit aduce pace, iar fiecare apus lasă în urmă recunoștință. ”Nici o sărbătoare religioasă sau națională nu trece fără comentarii, urări și poze, fiecare caz social își găsește loc pentru anunț umanitar . Lui Sebastian nu-i scapă nimic din tot ce se întâmplă în satul Mădei, este ”ochii și urechile” locului. Preocupat de binele semenilor, Sebastian sacrifică timp și energie cu generozitate. Pe el nu-l interesează recunoașterea nimănui, nu vrea nici să aibă reputație, face totul dintr-o iubire dezinteresată pentru Mădei și pentru semenii săi. Site-ul are succes, pentru că  Sebastian exprimă propria identitate. Are 20.000 de urmăritori.

El își știe menirea. Este cronicarul satului. Și este și un om liber.  Simte mai mult decât descoperim noi în pozele și textele pe care le publică.  E un foc acolo înlăuntrul ființei lui , neliniște creatoare de mare intensitate. Țăranii pe care-i prezintă și mi-e greu să-i mai numesc țărani, pentru că se îmbracă altfel și mai au și alte preocupări, își păstrează trăirile.

Sunt țăranii înduhovniciţi, care-și cer iertare, la fiecare început de post, care se roagă și nu fac rău nimănui. Iar când la sfârșitul unei zile istovitoare scot garnița cu carne sleită, deresala, cartofii copți  și borcanul cu brânză bătută, așa cum am văzut în pozele lui Sebastian, și întind o masă pantagruelică, percepția mea integrală despre ei se schimbă. Indiferent cât ar împrumuta din tentațiile exterioare, țăranii prezentați de Sebastian au valori morale și forță, care nu-i îndepărtează prea mult de  cei ce sunt ei cu adevărat.  Sebastian a realizat interviuri cu oameni de seamă ai satului, pentru memoria  culturală, dar a filmat și pentru mine atunci când am intervievat  bătrâni din Borca,  în același scop.

Abia așteaptă să se întoarcă acasă la sfârșit de săptămână, să se implice în viața comunității. A stocat 80000 de fotografii despre satul Mădei, o adevărată comoară identitară, care-i dă siguranța  că indiferent  ce și cât va dispărea, locul acesta va fi veșnic viu prin imaginile imortalizate. Nu înceta să-i bucuri pe toți cei ce te urmăresc, Sebastian Bălan!

Iolanda Lupescu

Articolul Altruismul alergătorului de cursă lungă apare prima dată în Ecoul muntilor.

Unii desculți,

Alții cu opinci,

Iar cei mai mulți cu papuci de suman.

S-a zvonit că o școală s-ar fi zidit

Între munți

Și au plecat.

Au plecat de la case

Ce n-aveau ce le pune pe masă.

Cu pluta

Sau pe jos au plecat

Alții călare pe cal au plecat.

Adunatu-s-au toți

La început de an

Și minune mare

Școala i-a prefăcut

În ingineri, în profesori

În doctorii cei

Ce-au sădit

Gândit

Construit

O întreagă lume visată de ei.

În școală rămasu-le-au

Chipul și dorul

Sufletul și gândul

Ce vine în zborul

Anilor tineri ce toate le fac

Socotiți firesc

Pe-al vremii abac.

Ana Bondar, Pelerin – Editura Crigarux, Piatra-Neamţ, 2019.

*foto sus: Constantin  Romanescu și una dintre clasele sale.

Articolul Sub semnul lui Euterpe: A fost odată apare prima dată în Ecoul muntilor.

S-a născut la 10 februarie 1945 în Mădei, Borca, judeţul Neamț. A urmat cursurile şcolilor din Mădei şi Borca şi apoi a devenit absolvent al Facultății de Litere din cadrul Universității Bacău.

În perioada 1968-2008 (40 de ani) este profesor de limba și literatura română la Școala cu clasele I-VIII Mădei, școală ce poartă astăzi numele unui emerit învățător: Școala Gimnazială „Mihai Petrescu”.

Pentru activitatea sa deosebită, în anul 1985 primește titlul de „Profesor Evidențiat”, ca o recunoaștere binemeritată a profesorului și directorului Școlii Mădei. Profesorii de limba română gestionau și Jurnalul de carte al școlii şi profesorul Bondar se preocupă permanent de îmbogățirea bibliotecii școlare, mult mai importantă decât în aceste vremuri.

Este atras de publicistică şi coordonează revista „Aripi către soare”, premiată la concursuri județene și naționale şi se concentrează pe culegerea de folclor, fiind şi coordonatorul cercului de folclor și al cercului de lingvistică.

A predat limba latină la Mădei și la Liceul „Mihail Sadoveanu” din Borca şi a fost fascinat de literatura antică a poporului român, de piciorul metric al poeziei latine.

A fondat și gestionează Muzeul Etnografic „Strămoșii”, alături de soția sa, profesoara Ana Bondar, un reper al muzeisticii săteşti nemţene.

A debutat publicistic în presa judeţeană în „Monitorul de Neamț”, fiind, de altfel, corespondent local al acestui ziar, cu tiraje impresionante în perioada de după 1990.

Dragostea pentru satul natal, pentru lumea în care trăiește, se reflectă cel mai plenar în volumul „Pe plaiul lui Matei”, ce a apărut la Editura Crigarux în 2020 şi a fost reeditat în 2022. Volumul a primit o excelentă prefață de la preotul Nicolae Cojocaru, asemănătoare parcă cu scrierea lui Nicolae Iorga despre cartea lui G.T. Kirileanu dedicată Broştenilor, din care cităm: „Cartea, scormonind în pietrele, tainele și măruntaiele Cetății Mădeiului, este un răspuns la nevoia de neuitare a trecutului datorat prezentului”.

Urăm multă sănătate profesorului Gheorghe Bondar şi promitem să-l sărbătorim la 80 de ani aşa cum am făcut-o şi anul acesta (e drept, mai discret) la manifestarea numită „Părinte drag Justin” – 10 februarie, Farcaşa. Şi aşteptăm de la domnia sa, senior-redactor (la fel ca Dragomir Romanescu, Constantin Cojocaru sau Elena Aflorei) al revistei „Ecoul Munţilor”, încă multe articole, cu măsura şi bunul gust specific bătrânilor noştri intelectuali din munţii Neamţului.

Daniel Dieaconu

Articolul Personalitatea lunii: profesorul Gheorghe V. Bondar de la Mădei apare prima dată în Ecoul muntilor.

De pe Runcul Mădeiului, de pe Cărpiniș și de pe Muntele Secu poate fi admirat satul în toată măreția lui. Înspre nord, începe de la podul de peste Bistrița; în stânga se înalță versanții prăpăstioși ai măgurii Bâtca, pe care, cu greu, măceși și brazi necăjiți încearcă să trăiască și să oprească grohotișurile mereu curgătoare. Toamna, râpa întreagă capătă o culoare roșiatică de la fructele păduceilor. În fața Bâtcei se înalță tăcute și întunecate pădurile Lostiei și ale Șoldanului. Rareori scapă vântul printre cele două înălțimi. Suntem feriți astfel de vijeliile năprasnice ale locurilor deschise.

Spre răsărit, se revarsă pe toată întinderea satului, livezile însorite ale Cărpinișului. Acest vast platou este tăiat în două de Pârâul Puciosului, care se prăbușește numai pe praguri de piatră de la izvoare până ce se aruncă, cu bolovani cu tot, în albia Bistriței, încercând s-o sugrume, s-o împingă înspre sat. În zonă sunt izvoare cu apă pucioasă, de unde și numele.

Hotarul dinspre sud al satului este hotărât tot de Bistrița care, după o largă arcuire spre stânga, se strânge iarăși spre munte, Chiriacul de data aceasta, lăsând doar loc săpat în stâncă pentru șoseaua care face legătura cu Borca. De pe  Runc se vede cum Bistrița ține în brațe întreg satul.

Înspre vest, satul se încheie cu  albia Pârâul Mădeiului. Prin extindere, întreaga așezare a primit numele Mădei. Dincolo de pârâu sunt pădurile Chiriacului. Fiecare jgheab, pârâu, piatră mai mare are un nume cu aură legendară. Chiriacul este locul chiliei anahoretului Chiriac. Spre izvoare trecem pe lângă jgheabul lui Candrea, Straja, Arșița. Deasupra de ”chilii” este Groapa Miliței. De pe Smizi se văd Călimanii, Ceahlăul, Nigovanul, culmile Stânișoarei. Undeva, spre Cerbu, găsim Piatra Râmii. Coborâm pe plai, găsim cu greu, ascunsă și uitată, Piatra lui Ciobâcă sau Piatra Vânătă. Ciobâcă este un cognomen de proveniență ucraineană care înseamnă o barcă dintr-un copac scorburos sau cioplită dintr-un butuc. Cine știe ce s-a întâmplat acolo, cine a fost omul care a trăit sau a murit acolo? Numele Vasile Ciobâcă este menționat de către domnul învățător Mihai Petrescu în lucrarea Domniei Sale. În 1845 locuia în Mădei și Vasile Ciobâcă. Probabil un pescar venit dinspre părțile Ucrainei, care și-a întremat un adăpost deasupra Jgeabului Bătrân. Pe Runc, ne putem odihni într-un loc mai așezat – Groapa Olarului. E adevărat că întreaga zonă e numai din argilă și piatră și, poate, cândva, cineva a încercat să meșterească vase de lut. În urma ploilor torențiale, de pe Runc, coboară spre sat aluviuni argiloase.

Unele locuri din apropiere amintesc de evenimente deosebite. Dincolo de izvoarele Puciosului, într-o curmătură, pe Pietroasa, este Preluca lui Rareș ce amintește de peregrinarea domnitorului spre Transilvania, unde avea două cetăți.

Între Preluca lui Rareș și Pietrele Doamnei de pe Rarău, pe drumul ce străbătea odinioară culmile munților, se găsește Piatra Scrisă de pe Goia, fascinant document dăltuit în piatră, cu trei feluri de caractere, nedescifrate încă. Se vor eroda și se vor pierde, deoarece nimeni nu este preocupat de acest monument unic care, cine știe, ce taine ascunde…

De-a lungul satului, Bistrița, în două coturi ale sale, formează gârle largi. În partea de sus este Gârla lui Guluț iar în mijlocul satului- Gârla Câlții. Amândouă erau vestite prin topitoriile de in și de cânepă de pe vremuri. Odinioară, pe fiecare ogor, într-un colț, se cultivau in și cânepă. În aceeași lucrare a domnului Petrescu, sunt menționați doi frați, fii lui Vasile Guguluț (Guluț).

În Ajunul Bobotezei, când preotul umbla cu agheasma, fiecare gospodină oferea acestuia și un fuior de cânepă. Astăzi, cele două gârle s-au acoperit cu rumeguș, au fost îngrădite. Peștii și broaștele din ghiolurile cu apă călduță au dispărut.

După ce și Poiana satului a fost ocupată de case, construite inițial pe talpa copacilor tăiați, s-au trasat și patru ulițe de la drumul de la coastă spre Bistrița: ulița Școlii – a lui Arsinte, ulița Gârlei, ulița Puciosului – a lui Cioată, ulița Cerărenilor – a Popii – acolo fiind și casa parohială. Vechiul cătun de pe Pârâul Mădeiului este străbătut de o uliță ce merge până spre Pârâul Arșiței.

Despre șosea nu se poate vorbi încă. Nică a lui Ștefan Apetrei a venit la școala din Broșteni pe drumul ce cobora prin fundul Farcașei- Sabasa – Pârâul Cârjei-unde era hanul cel mare de la drum. A coborât la Puciosul-a trecut prin dosul Bâtcei-Pietroasa-Cotârgași-Broșteni. Nu a întâlnit în cale nici un pod. Drumul prin Mădei s-a deschis târziu. Șoseaua Piatra Neamț-Broșteni s-a construit în 1893. Broșteniul făcea parte din Domeniul Coroanei și trebuia numaidecât drum.

Plutașii aveau drumurile lor peste munți, drumuri cunoscute de generații. Drumul lor se chema „drum fără pulbere” și îl făceau pe jos.

Spre izvoarele Pârâului Arșiței, în locul numit „La Chilii” strălucește în soare un altar de piatră albă, situat deasupra locului unde a fost chilia lui Matei și a ucenicilor săi. De acolo avea o privire largă asupra cătunului ce se înfiripa pe dâmbul bisericii în anul 1710.

În fiecare gospodărie erau vite. Sătenii aveau livezi pretutindeni; în Arșița Macovei, Arșița Rea, Smizi, Cerbu, pe Podiș, Puciosu, Măgurice, Pietroasa. Toate erau îngrădite și toți aveau adevărate gospodării pentru vară și chiar pentru iernat vitele. În prezent, aproape toate acestea au dispărut; puțini tineri mai cresc animale iar fânațele rămân necosite. În 1940, în Mădei, erau 35 de fântâni. În Pârâul Cârjei, pe podireie, erau două fântâni la Constantin Bondar (bunicul meu) și la Dumitru Mujdei, de 35 de metri adâncime fiecare…

Gheorghe Bondar

Articolul Despre satul meu, Mădei, cu drag apare prima dată în Ecoul muntilor.

De pe Runcul Mădeiului, de pe Cărpiniș și de pe Muntele Secu poate fi admirat satul în toată măreția lui. Înspre nord, începe de la podul de peste Bistrița; în stânga se înalță versanții prăpăstioși ai măgurii Bâtca, pe care, cu greu, măceși și brazi necăjiți încearcă să trăiască și să oprească grohotișurile mereu curgătoare. Toamna, râpa întreagă capătă o culoare roșiatică de la fructele păduceilor. În fața Bâtcei se înalță tăcute și întunecate pădurile Lostiei și ale Șoldanului. Rareori scapă vântul printre cele două înălțimi. Suntem feriți astfel de vijeliile năprasnice ale locurilor deschise.

Spre răsărit, se revarsă pe toată întinderea satului, livezile însorite ale Cărpinișului. Acest vast platou este tăiat în două de Pârâul Puciosului, care se prăbușește numai pe praguri de piatră de la izvoare până ce se aruncă, cu bolovani cu tot, în albia Bistriței, încercând s-o sugrume, s-o împingă înspre sat. În zonă sunt izvoare cu apă pucioasă, de unde și numele.

Hotarul dinspre sud al satului este hotărât tot de Bistrița care, după o largă arcuire spre stânga, se strânge iarăși spre munte, Chiriacul de data aceasta, lăsând doar loc săpat în stâncă pentru șoseaua care face legătura cu Borca. De pe  Runc se vede cum Bistrița ține în brațe întreg satul.

Înspre vest, satul se încheie cu  albia Pârâul Mădeiului. Prin extindere, întreaga așezare a primit numele Mădei. Dincolo de pârâu sunt pădurile Chiriacului. Fiecare jgheab, pârâu, piatră mai mare are un nume cu aură legendară. Chiriacul este locul chiliei anahoretului Chiriac. Spre izvoare trecem pe lângă jgheabul lui Candrea, Straja, Arșița. Deasupra de ”chilii” este Groapa Miliței. De pe Smizi se văd Călimanii, Ceahlăul, Nigovanul, culmile Stânișoarei. Undeva, spre Cerbu, găsim Piatra Râmii. Coborâm pe plai, găsim cu greu, ascunsă și uitată, Piatra lui Ciobâcă sau Piatra Vânătă. Ciobâcă este un cognomen de proveniență ucraineană care înseamnă o barcă dintr-un copac scorburos sau cioplită dintr-un butuc. Cine știe ce s-a întâmplat acolo, cine a fost omul care a trăit sau a murit acolo? Numele Vasile Ciobâcă este menționat de către domnul învățător Mihai Petrescu în lucrarea Domniei Sale. În 1845 locuia în Mădei și Vasile Ciobâcă. Probabil un pescar venit dinspre părțile Ucrainei, care și-a întremat un adăpost deasupra Jgeabului Bătrân. Pe Runc, ne putem odihni într-un loc mai așezat – Groapa Olarului. E adevărat că întreaga zonă e numai din argilă și piatră și, poate, cândva, cineva a încercat să meșterească vase de lut. În urma ploilor torențiale, de pe Runc, coboară spre sat aluviuni argiloase.

Unele locuri din apropiere amintesc de evenimente deosebite. Dincolo de izvoarele Puciosului, într-o curmătură, pe Pietroasa, este Preluca lui Rareș ce amintește de peregrinarea domnitorului spre Transilvania, unde avea două cetăți.

Între Preluca lui Rareș și Pietrele Doamnei de pe Rarău, pe drumul ce străbătea odinioară culmile munților, se găsește Piatra Scrisă de pe Goia, fascinant document dăltuit în piatră, cu trei feluri de caractere, nedescifrate încă. Se vor eroda și se vor pierde, deoarece nimeni nu este preocupat de acest monument unic care, cine știe, ce taine ascunde…

De-a lungul satului, Bistrița, în două coturi ale sale, formează gârle largi. În partea de sus este Gârla lui Guluț iar în mijlocul satului- Gârla Câlții. Amândouă erau vestite prin topitoriile de in și de cânepă de pe vremuri. Odinioară, pe fiecare ogor, într-un colț, se cultivau in și cânepă. În aceeași lucrare a domnului Petrescu, sunt menționați doi frați, fii lui Vasile Guguluț (Guluț).

În Ajunul Bobotezei, când preotul umbla cu agheasma, fiecare gospodină oferea acestuia și un fuior de cânepă. Astăzi, cele două gârle s-au acoperit cu rumeguș, au fost îngrădite. Peștii și broaștele din ghiolurile cu apă călduță au dispărut.

După ce și Poiana satului a fost ocupată de case, construite inițial pe talpa copacilor tăiați, s-au trasat și patru ulițe de la drumul de la coastă spre Bistrița: ulița Școlii – a lui Arsinte, ulița Gârlei, ulița Puciosului – a lui Cioată, ulița Cerărenilor – a Popii – acolo fiind și casa parohială. Vechiul cătun de pe Pârâul Mădeiului este străbătut de o uliță ce merge până spre Pârâul Arșiței.

Despre șosea nu se poate vorbi încă. Nică a lui Ștefan Apetrei a venit la școala din Broșteni pe drumul ce cobora prin fundul Farcașei- Sabasa – Pârâul Cârjei-unde era hanul cel mare de la drum. A coborât la Puciosul-a trecut prin dosul Bâtcei-Pietroasa-Cotârgași-Broșteni. Nu a întâlnit în cale nici un pod. Drumul prin Mădei s-a deschis târziu. Șoseaua Piatra Neamț-Broșteni s-a construit în 1893. Broșteniul făcea parte din Domeniul Coroanei și trebuia numaidecât drum.

Plutașii aveau drumurile lor peste munți, drumuri cunoscute de generații. Drumul lor se chema „drum fără pulbere” și îl făceau pe jos.

Spre izvoarele Pârâului Arșiței, în locul numit „La Chilii” strălucește în soare un altar de piatră albă, situat deasupra locului unde a fost chilia lui Matei și a ucenicilor săi. De acolo avea o privire largă asupra cătunului ce se înfiripa pe dâmbul bisericii în anul 1710.

În fiecare gospodărie erau vite. Sătenii aveau livezi pretutindeni; în Arșița Macovei, Arșița Rea, Smizi, Cerbu, pe Podiș, Puciosu, Măgurice, Pietroasa. Toate erau îngrădite și toți aveau adevărate gospodării pentru vară și chiar pentru iernat vitele. În prezent, aproape toate acestea au dispărut; puțini tineri mai cresc animale iar fânațele rămân necosite. În 1940, în Mădei, erau 35 de fântâni. În Pârâul Cârjei, pe podireie, erau două fântâni la Constantin Bondar (bunicul meu) și la Dumitru Mujdei, de 35 de metri adâncime fiecare…

Gheorghe Bondar

Articolul Despre satul meu, Mădei, cu drag apare prima dată în Ecoul muntilor.

Au fost asemenea oameni, încât numele lor trebuie rostit cu pioșenie. Spre binele întregii comunități, un alt sfânt al învățământului din aceste locuri este domnul Vasile Codrescu care se străduiește enorm și înființează liceul de la Borca (1953). Absolvenții duc faima liceului în toate centrele universitare din țară. Așa se face că foarte mulți copii din Mădei ajung cărturari deosebiți și vestiți.

Găsesc că este locul potrivit de a însera în aceste pagini, cu voia autoarei, poezia ”A fost odată”.

Au fost odată niște copii

Unii desculți,

Alții cu opinci,

Iar cei mai mulți cu papuci de suman.

S-a zvonit că o școală s-ar fi zidit

Între munți

Și au plecat.

Au plecat de la case

Ce n-aveau ce le pune pe masă.

Cu pluta

Sau pe jos au plecat

Alții călare pe cal au plecat.

Adunatu-s-au toți

La început de an

Și minune mare

Școala i-a prefăcut

În ingineri, în profesori

În doctorii cei

Ce-au sădit

Gândit

Construit

O întreagă lume visată de ei.

În școală rămasu-le-au

Chipul și dorul

Sufletul și gândul

Ce vine în zborul

Anilor tineri ce toate le fac

Socotiți firesc

Pe-al vremii abac.

(Ana Bondar, Pelerin – Editura Crigarux, 2019)

Gheorghe Bondar

Articolul Apostolii din sate apare prima dată în Ecoul muntilor.

Străbătând șoseaua de la Broșteni spre Piatra, pe cursul Bistriței, intrăm într-un frumos sat, numit Mădei. Legenda întemeierii acestui sat este cât se poate de frumoasă:

„Cândva, pe la 1500, trei călugări flămânzi de dor de mântuire, au pornit în schimnicie și străbătând prin locuri virgine cursul mijlociu al Bistriței, s-au oprit într-o poieniță la mal de apă și margine de codru și au durat o mică sihăstrie. Unul din acești călugări, prenume Matei, era mai răsărit. Aici, în freamătul brazilor și în tovărășia sălbătăciunilor, trăit-au cei trei schimnici în post și rugăciune zeci de ani, iar ciobanii ardeleni care veneau vara cu turmele de oi pe plaiurile ierboase ale munților, au dat peste duhovniceasca așezare. Au stat de vorbă întru cele ale sufletului cu prea cuviosul Matei, lecuitor de boale și tălmaci al pravilelor și în verile următoare s-au abătut iarăși pe acolo, aducând cu ei și alți ciobani credincioși. Câțiva din acești ciobani au rămas pe lângă sihăstria lui „Madei” cum pronunțau ei, durându-și câteva așezări primitive pentru vite și gloată. Astfel s-a înfiripat așezarea care s-a chemat Mădei, derivație de la călugărul Matei”.

În 1934, satul număra 165 capi de familie cu 670 de suflete. Împrejurimile satului sunt destul de pitorești, fiind străjuit de Runcul Mădeilor, de Cărpeniș și de Chiriac, poalele cărora șerpuiește Bistrița. Satul este ca o grămadă de pomi, cultura merelor, în special, fiind în floare.

Locuitorii sunt de origine ardeleană, ocupația de bază fiind, la început, păstoritul. Aveau turme mari de oi și herghelii de cai sălbatici. Ei erau clăcași pe moșia Mădei care era proprietatea mănăstirii (Baia) până în 1864, când au devenit stăpâni pe bucățica lor de pământ. Neavând terenuri de cultură, oamenii au îmbrățișat ocupația plutăritului și exploatarea lemnului. Au aceeași înfățișare ca tuturor de la munte. Fiind muncitori și mai puțini vicioși, și-au întocmit gospodării frumușele.

Starea culturală este mulțumitoare, puțini din ei fiind analfabeți (10-12%) și aceștia numai dintre bătrâni și anormali.

Portul, limba, credința și obiceiurile sunt neștirbit păstrate. Aproape toată îmbrăcămintea și-o fac în casă și costumele lor rivalizează cu cei din Broșteni.

Biserica satului a fost construită în timpul domnitorului Al. I. Cuza în 1864. Sihăstria călugărului Matei, veche de peste 300 ani, a fost dărâmată. Dintre preoții care au slujit aici, mai de seamă au fost Gavril și T. Vicovanu, veniți din Ardeal, Simion Cârjă, care a pus și bazele învățământului în Mădei, apreciat mult pentru darul vorbirii pentru care a primit un ceas de aur de la Mihail Kogălniceanu, apoi preotul P. Roșescu, care a renovat biserica cu concursul enoriașilor, ș.a.

În Mădei au existat înainte de război două cooperative înființate din inițiativa învățătorului P. Toma. După război, din cauza crizei economice și slabei conduceri și-au sistat activitatea.

Școala

Primele începuturi de școală în satul Mădei au fost pe la anul 1870, când preotul Simion Cârjă a strâns 10-12 băieți să-i învețe carte bisericească și puține cunoștințe de istorie, geografie și socoteli. Cursurile se țineau în pridvorul bisericii. Așa a urmat până în 1876, ca apoi să apară școală oficială în 1880, cu primul ei învățător, Ioan Popovici, absolvent al Școlii Normale din Iași, de fel din Liteni. Numărul copiilor care frecventau școala era relativ mic 20-30 de elevi, în care intrau copii din celelalte sate ale comunei, Frasini și Pârâul Cârjii.

După I. Popovici au urmat: C. Lateș, C. Pavelescu, sub care s-a început construirea primului local de școală, apoi Ilie Aramă, C. Catrinici, I. Hurjui, n. Lupan, Iuliu Dimitriu și P. Toma, toți titulari. După război au funcționat câțiva suplinitori, air din 1921 Ion Popescu, învățător titular, un dascăl bine pregătit și harnic, care împreună cu soția sa, Maria I. Popescu, numită în postul II, au ridicat această școală la un nivel corespunzător.

În 1934-1935 se găseau în plină activitate. La câțiva ani vrednicul I. Popescu s-a stins din viață în urma unui act disperat. Numărul copiilor înscriși era de 102, iar frecvenți 91 în clasele I-V. Clasele VI-VII nu frecventau, fiind trimiși acasă.

Vechiul local de școală construit în 1892 prin stăruința învățătorului C. Pavelescu, a fost total distrus de urgia războiului care a trecut pe aici (1916). A fost ridicat un nou local pe ruinele celui distrus, prin contribuția sătenilor îndemnați de energicul director I. Popescu, local terminat în 1927, cu două săli de clasă și locuință pentru director și aflat în bună stare..

Date culese de I. Popescu.

Satul Pârâul Cărjii

Acest sat s-ar fi întemeiat cam pe la 1780. Există la biserica satului un pomelnic scris în slavonă care datează din acea vreme. Satul este înconjurat de dealuri și munți făcând parte din lanțul muntos al Pietrosului, cu gigantice stânci, Lacurile, Nigovanu și Chiriacul. Acești munți, în timpul verii, sunt plini de viață prin stânile locuitorilor din sat și împrejurimi, veniți cu turmele la vărat. Și iarna se organizează târle de oi, mai ales pe munții Lacurile și Gherghea.

Spre nord de sat, la izvoarele pârâului Pietroasa, se află locul numit „Preluca lui Petru Rareș”, unde se spune că a popsit acest domn la niște ciobani, în fuga lui spre Ardeal, fiind travestit în cioban ca să scape de urmărirea vrăjmașilor lui.

Locuitorii sunt veniți de peste munți, din cauza persecuțiilor ce îndurau, întocmai ca cei din satele de mai la nord. Numele de familie ale unor gospodari de azi, dovedesc că au venit din Transilvania sau Bucovina (Dorneanu, corbu, Bilboreanu ș.a.). Au aceeași înfățișare a oamenilor de munte. Se ocupă cu creșterea vitelor, în special oi, iar femeile sunt neîntrecute în arta țesăturilor românești (industrie casnică). Parte din ei sunt și plutași. Fiind harnici au gospodării bine organizate.

Starea culturală lasă de dorit, peste 30% erau analfabeți în 1935. Aceasta și din cauză că multă vreme n-au avut școală și învățător în sat, dar și din îndărătnicia lor față de învățătură și cultură, în general.

Și-au păstrat neștirbit portul și limba. Bărbații mai în vârstă purtau plete ca pe timpul strămoșilor daci, cu trăistuțe la șold, și cu glugi pe spate, în timpuri ploioase, încinși cu curele late bătute cu nasturi strălucitori. Ciobanii purtau comănace pe cap. Ei practică frumoase obiceiuri la Anul Nou. Credința a cam slăbit, mulți crezând în farmece și superstiții.

Biserica satului a fost construită din lemn, prin anul 1780, apoi în 1902 s-a refăcut și s-a mărit. Războiul a distrus-o și a jefuit-o, fiind refăcută din nou de enoriași, în 1931, preot fiind Paul Ungureanu. Înainte de acesta au mai slujit aici preoții: Simion Cârjă, I. Păltineanu, P. Roșescu, ș.a.

Școala

Până în anul 1901, satul n-a avut o școală oficială. Copiii- mai mult băieți- urmau la școlile din Mădei sau Borca. În 1902 se construiește un local de școală cu o sală de clasă și a  fost deschisă cu 26 de elevi. La această școală au funcționat numai suplinitori. Primul titular s fost T. Dimitriu (1912-1916), care a întemeiat o grădină de pomi roditori pe lângă școală. Războiul a distrus orice urmă de școală, așa că în 1918-1919, când s-a redeschis, n-avea local în care să se țină cursuri, dar nici învățători titulari. Abia în 1930 este numit aici D. Mohoreanu, învățător provizor, iar în 1931 urmează I. Olaru, învățător provizor care se găsea și în 1934-1935. Prin stăruința lui se acoperă școala și se construiește locuință pentru director.

Școala avea 109 elevi înscriși din care frecventau 95, funcționa și clasa a V-a cu 19 elevi. Dintre absolvenții acestei școli amintim pe I. Popescu, directorul școlii Mădei și câțiva meșteșugari.

Date culese de I. Olaru.

Satul Frasini

Este așezat pe malul drept al Bistriței (pe luncă), între munții ce-și lasă poalele până în sat. Culmile ce mărginesc satul fac parte din șirul Măguricea și Bâtca, din fața satului, Runc spre sud, despărțind satul Frasini de cătunul Fierul, ce ține tot de acest sat, și dealul Fierului. Bistrița udă satul spre nord. Împrejurimile sunt pitorești, fiind căutate de iubitorii de natură. De altfel și clima este mai dulce aici, chiar în timpul iernii, satul fiind bine adăpostit de vânturi și viscole. Satul și-a luat numele de la pădurile de frasini care se întindeau pe lunca Bistriței. În timpul primului război mondial. Frasinul a fost teatru de operații între armatele austro-ungare și ruse, astfel că a avut mult de suferit.

Locuitorii sunt veniți din Transilvania, mai ales după revoluția lui Horia din 1784 și din Bucovina, emigrând din pricina persecuțiilor austriecilor. Ei erau clăcași, muncind pe moșia mănăstirii Secu care avea proprietăți aici. După secularizare , au fost împroprietăriți (1864). Sunt buni gospodari, muncitori, ocupându-se cu creșterea vitelor și plutăritul. Nu au însă o stare economică prea bună.

Portul strămoșesc se păstrează așa cum l-a apucat din moși strămoși. Bărbații poartă plete și chiar barbă, se îmbracă cu cămăși de cânepă (câlți) încinși cu un chimir lat, bernevici (ițari de lână groși), suman și cojoc, în picioare opinci, iar pe cap căciuli mari, iarna, sau pălării cu borul mic, vara.

Starea culturală este sub mediocră, aproape 50% nu știau carte în 1934-1935. Aceasta și din pricina izolării satului, multă vreme neavând școală în sat, iar circulația până în satele vecine se făcea anevoios din pricina trecerii Bistriței, fără poduri de legătură. Ca urmare a acestei situații, persistă superstițiile din popor, iar credința slăbește.

Au obiceiuri frumoase de Anul Nou și alte manifestări colective (nunți, etc). Satul nu are biserică. Credincioșii, puțini câți erau, mergeau la bisericile din apropiere, mai ales la Mădei.

Școala

Până în toamna anului 1919 n-a existat școală în Frasini. Puținii copii de școală (mai mult băieți) mergeau la școala din Mădei sau chiar la Broșteni. Pe 1 septembrie 1919 s-a înființat un post de învățător, la un număr de 27 de elevi. Prima învățătoare a fost Emilia Mihai, suplinitoare. Au mai funcționat o serie de suplinitori, până în 1930, când s-a detașat un titular, Vasile Tărâță.

Din 1934 funcționa Petre Cimpoeșu, învățător titular, un tânăr dascăl muncitor și conștiincios care s-a stins pe câmpul de luptă în războiul din 1941-1944. Numărul elevilor înscriși era de 36, din care frecventau 35 în clasele I-IV. Cursurile s-au ținut de la început pe la diferite case închiriate. Până în 1935 nu se clădise local propriu.

Date culese de P. Cimpoeșu.

A consemnat Roxana Gabor Tănase

Articolul COMUNA MĂDEI ÎNTR-O SCRIERE INTERBELICĂ apare prima dată în Ecoul muntilor.

În criza de timp, sub zodia căreia a intrat, ca atâtea alte crize, omenirea, tinerii urmau să urce muntele cât mai repede. Și-au luat ca ghid un om al locului, cu siguranță rămas de pe vremea poveștilor, bun cunoscător al tainelor și cărărilor muntelui. Numai că, după vreo trei zile de urcat în forță, băștinașul s-a așezat pe o piatră și, cuprinzându-și capul în mâini, n-a mai vrut să urce. Părea plecat într-o altă lume, de dincolo de zări. După vreo două ore de negocieri și rugăminți, ghidul s-a înduplecat și au reînceput urcușul. Întrebat de către tinerii neliniștiți și grăbiți, răspunsul său a fost simplu și surprinzător:

-Am așteptat să-mi vină sufletul din urmă! Și adăugă: Voi alergați mereu în grabă spre nicăieri. Timpul pare să nu vă ajungă. Dar asta duce la stres, stresul la nevroză, iar nevroza la depresie, boala lumii de azi. Iar depresia e boala lipsei de sens. Nu puteți fugi de voi înșivă. Trecutul vine după voi. Și sufletul…

Cu siguranță că acest lucru și-a propus, în urcușul său spre cunoaștere, autorul acestei documentate cărți, profesorul Gheorghe Bondar, aflat acum pe ”piatra filosofală din capul unghiului”, a înțelepciunii ce ți-o dă din belșug buchea cărții și trecerea vremurilor: să ne tragem oleacă sufletul, să ne revenim întru sine, să stăm la o stare de vorbă cu noi înșine, cu Dumnezeu; să aflăm de unde venim, cine suntem, încotro urcăm.

Plecând de la unul dintre primii ce-au descălecat în cetatea Mădeiului, călugărul și preotul ortodox MATEIU, ce-a dat numele cetății și al cărții , autorul vorbește despre istoria, oamenii și frumusețile locului, localitatea Mădei, așezată de Dumnezeu – Drăguțu pe malurile Bistriței mijlocii, ce-și caută rădăcinile și rosturile Domnului Profesor, ne îndeamnă, în fapt, la un mare recurs de memorie.

Întrebat odată ce este neamul, Părintele profesor Dumitru Stăniloaie afirma că ”Neamul este privirea tainică dintre generații”. Când nepotul privește în ochii bunicului își vede trecutul, când bunelul privește în ochii nepotului își vede viitorul. Așa că, bunelul-profesor, când privește în ochii înaintașilor și ai tatălui său, Vasile, își vede trecutul, iar când privește în ochi foștilor învățăcei și ai nepoților Andreea și Vladimir își vede viitorul, își descoperă în fapt Neamul.

Praful de stele de deasupra Mădeiului, luna, soarele, munții, orizontul întreg, brazii, paserile, florile, fluturii, luncile cu ierburi înrourate cosite cu coasa de la Facerea lumilor, toate vorbesc despre Gura de Rai în care fericele autor a văzut lumina dintâi a Creației. A văzut-o și a păstrat-o în mintea și în inima sa.

Desigur n-a uitat nici oamenii, pe cei dintru începuturi, înrădăcinați în țărâna locului cu viața și întâmplările lor, cu bucuriile și tristețile lor, oameni înveșmântați în credința Învierii, în rugăciune, în doine, în hore, în doruri, în ie, în istoria tricoloră frământată a locului.

Astfel spus, a omului frumos plin de lumina dintre începuturi, care stă de veghe la ordinea morală a lumii, a omului românesc, sinteză ființială dintre Eminescu și Creangă.

Îl regăsim în chipul învățătorului, al preotului, al primarului, al oricărui gospodar, țăran al muntelui, chipuri ca niște făpturi de mirare și dezmierdați în cântec de prietenie. Citiți cartea și îi veți descoperi cu siguranță. Ei au transfigurat istoria înveșnicind clipa, când cu mintea și brațele lor au frământat pământul cu istoria locului.

Familia, Biserica, Școala, toate chemate să alcătuiască omul aflat în căutarea eternității, sunt prezente cu acrivie în gândul și slova profesorului cercetător cu ochi de istoric, lingvist, arheolog, plugar al Cerului și al Pământului.

Cartea, bine structurată pe capitole distincte fiecare cu tematica lui, este un prinos de admirație și respect adus ”omului vechi”, în sensul etern și patriarhal al  cuvântului, care supără pe adepții globalizării, ce duce la sărăcirea spiritului, a diluării sau chiar a pierderii identității, a rădăcinilor.

Acestor provocări ale timpului nostru trebuie să le răspundă prezent un popor, nu o populație. Un popor care are memorie nu dispare din istorie. Iar la Mădei viețuiește un popor, ne asigură autorul.

Și cartea este, în fond, un răspuns la aceste provocări. Acesta este și îndemnul subsumat care străbate această creație de suflet a domnului profesor, pentru care limba română ”parohia lui” și a Neamului Întreg, a fost și este veșnica lui Patrie.

Cartea, scormonind în pietrele, tainele și măruntaiele Cetății Mădeiului, este un răspuns la nevoia de neuitare a trecutului datorat prezentului, adeseori buimac, căruia, pare-se, i-a fost furată sau trădată memoria.

Să luăm aminte!

Preot N. Cojocaru, Borca, Ianuarie 2020.

N.R.: Am prezentat prefaţa lucrării profesorului Gheorghe Bondar din Mădei, despre care am mai scris în revista noastră scrisă de preotul N. COJOCARU, fiindcă am considerat-o deosebită.

Articolul Un cuvânt frumos depre o carte frumoasă: „Cetatea lui Matei, înrădăcinată în brazdă, cultură și cer, înveșmântată în slova neuitării” apare prima dată în Ecoul muntilor.

Numai Leana mărgărint,

Tot la rând, la rând, la rând

C-a luat căprița vânt

Și țăpucii nu-și dau rând

Și mi-o bate la pământ

La pământ și la podea

Să sară zama din ea

Să-i rămâie oasele

Să le roadă babele!

Ș-am zis foaie foi de tei

Asta-i capra din Mădei

Numai coada-i costă-un leu.

Lițișoară baraboi

Și-nainte și-napoi

C-așa joacă pe la noi

Lițișoară foi de linte

Ia dă-i drumu înainte

Că-napoi ai fost mai iute

Lițișoară busuioc

Treci căpriță la mijloc

Cu țăpucii bot la bot

Și mai fă un hodorog

Și bate podelele

Să sară mărgelele

Unde joacă căprița

Se hurducă Bistrița

Unde joacă țăpucu

Se hurducă pământu

Lițișoară ca nalba

Căpriță, frumoasa mea,

La stânga și la dreapta

C-așa joacă la Borca

C-așa joacă la Vaslui

Moșneagul cu baba lui

Tu căpriță cu mărgele

Pune capu la podele

Și te pleacă și mai tare

Că nimic nu te doare

Dacă te-a durea ceva

Răspund eu de pielea ta

Tu căpriță cu hurmuz

Ia ridică capu sus

Să vezi țapii un s-o dus

Ține-i bine lângă tine

Să joace cum se cuvine!

Căpriță frumoasa mea

Înc-o dată la dreapta

Și-apoi iar la stânga

Mulțumesc și-mi pare bine

C-a venit Sfântu Vasile

C-a venit și Anul Nou

Ș-am înnebunit și eu

Lițișoară solz de pește

Capra noastră se gătește

Hopuri, hopuri, hopurele

La mulți ani cu viorele

Hopuri, hopuri, hopurate,

La mulți ani cu sănătate!

Foaie verde lemn sucit

Capra noastră s-o gătit!

(Text cules pe când eram student și este prezentat în 1964 la prima ediție a Teatrului Folcloric din județele Bacău și Neamț).

Gheorghe BONDAR

Articolul CAPRA DIN MĂDEI apare prima dată în Ecoul muntilor.

Am întâlnit-o prima dată la o manifestare dedicată lui Constantin Turcu la Grinţieş în 2015, când a însoţit pe doamna profesoară Doina Gheorgheasa, nepoata ilustrului cărturar. Mi-a spus despre un ansamblu cultural pe care-l conduce şi a fost invitata noastră la prima ediţie a Festivalului Haiducilor din 2017. De atunci este o statornică prietenă a Grinţieşului, a haiducilor, a „Ecoului munţilor”, unde publică articole ştiinţifice sau de popularizare a etnografiei şi folclorului.

Este absolventă de ”Calistrat Hogaș”, Piatra Neamț, şi după încheierea liceului activează ca profesor suplinitor la Liceul Borca. În  perioada 1998-2001, urmează cursurile Școlii Postliceale „Grigore Tăbăcaru” Bacău, specializarea educator – învățător şi se dedică acestei profesii la Borca şi apoi la Broşteni. La Universitatea ”Ștefan cel Mare” Suceava urmează cursurile Facultăţii de Litere și Științe ale Comunicării, specializarea Română-Franceză, devenind profesor de română şi franceză la Liceul Tehnologic ”Nicolai Nanu”, Broșteni, Suceava. Cum îi stă bine omului să înveţe toată viaţa, în perioada 2020-2022, în cadrul Universităţii Tehnice Cluj Napoca, studiază la Facultatea de Litere, secția Etnologie, o specializare necesară pornirilor domniei sale de cercetare.

A înţeles foarte bine zbuciumul şi nevoile românilor din Bucovina de peste graniţă şi a avut numeroase coolaborări şi proiecte în acest sens. Amintim Proiectul Educațional European – ”Copilăria are aceeași limbă” – coordonator de proiect în parteneriat cu Centrul Culturii Tradiționale Române, Cernăuți, Ucraina sau Proiectul educațional ”Suntem români mereu” – coordonator de proiect educațional în parteneriat cu Grupul Folcloric ”Perla” Cernăuți, Ucraina. Nu s-a temut de pandemie, nu-i e frică de război. Efortul domniei sale a fost apreciat şi prin „Diploma de Excelență” (2018) – Cernăuți, Ucraina, Festivalul Internațional de Folclor ”În grădina cu flori multe” sau Diplomă de Excelență (2017 – Cernăuți, Ucraina, Festivalul Internațional de Folclor „În grădina cu flori multe”. În  primăvara aceasta a lipsit din paginile revistei noastre, căci a fost la … Cernăuţi.

Este iniţiatoarea şi coordonatoarea Proiectul educațional ”Arc peste timp”, inclus în CAER, secțiunea cultural-artistic-folclor, tradiții, obiceiuri, la care participă an de an elevii de pe Valea Muntelui. Ca preşedintă a Asociaţiei Culturale „Muntenii Broştenilor” conduce un grup de 60 de copii şi părinţi iubitori de folclor în numeroase proiecte, obţinând multe premii, fiind vizitată de televiziuni centrale, fiind invitată la festivaluri în ţară şi străinătate şi nu putem să nu amintim participarea la Festivalul Internaţional pentru copii de la San Remo.

Ar mai fi multe de spus şi o aşteptăm pe doamna profesoară să ne facă cât mai multe mărturisiri într-un inteviu pe care intenţionăm să i-l smulgem pentru un număr viitor. Sănătate vă dorim să puteţi să puneţi în faptă gândurile şi visele!

Daniel DIEACONU 

Articolul Personalitatea lunii: profesoara Paula Bondar – „o punte în munte” apare prima dată în Ecoul muntilor.