Manifestarea a fost amplă şi a cuprins mai multe acte de cultură. Revista „Ecoul Munţilor” împlineşte un an în noua serie, revista „Mesagerul de Neamţ” a împlinit 600 de numere. Acest prilej a fost folosit de Grupul „Eu Cred” să lanseze „Imnul Ecoului Munţilor”, creaţie a lui Marius Coşerariu, cântat împreună cu Elena Ropotoaia şi Cosmin Caia. După opinia bardului bicăjean este singura revistă ştiută cu imn propriu! Şi nu oricum!

Profesorul Gheorghe Radu a prezentat ultima sa realizare, cartea „Cultură şi spiritualitate în judeţul Neamţ”, o lucrare de autor, în stilul deja cunoscut al arhivistului şi documentaristului ce-a realizat câteva mii de articole până acum.

Amfitrionul manifestării a fost de la … Livezi, judeţul Harghita, Gheorghe Filip, deja un apropiat al munţilor Neamţului, care a prezentat, a cântat, a recitat, aproape a şi dansat, cu vervă şi mult bun gust. Au fost împreună Virgil Cojocaru de la Biblioteca Judeţeană Neamţ, Mariana Călinescu de la Biblioteca Bicaz, Valentin Bălănescu de la „Mesagerul de Neamţ”, Roxana Gabor-Tănase şi Cristina Chirilă de la „Ecoul Munţilor”, preoţii Ropotoaia şi Benţa sau directorul Dan Ioan Husari.

Invitat de seamă al manifestării: Ghiţă Dandu, rapsodul din Pângăraţi, care a început cu doine şi a continuat hâtru cu cântece de joc şi voie bună. A anunţat şi domnia sa lansarea în curând a unei cărţi despre cântecele zonei.

Grupul „Eu cred junior” a oferit o lecţie de patriotism şi simţire românească şi atunci când copiii sunt învăţători lecţiile trebuie primite ca atare.

Grupul „Ecoul munţilor” din Grinţieş, ultima faptă artistică a lui Marius Coşerariu, a dovedit că, deşi au vârsta chiar mai mică decât revista căreia îi poartă numele, copiii au ajuns să evolueze cu dezinvoltură şi cu talent

Marius Cătălin Popovici s-a prezentat în faţa spectatorilor în postura pe care o îndrăgeşte cele mai mult (domnia sa este un talent multilateral: meşter popular, fotograf, pictor): muzician, cantautor al unor piese deosebite. Dacă cei doi copii ai săi din Grupul „Ecoul munţilor” au primit aplauzele tatălui, şi micii Popovici şi-au susţinut zgomotos tatăl.

Luţu Gabor, zis Plăieşu, şi-a lansat primul său album, „Cântece de haiducie”, alternând pentru ascultători doina haiducească cu cântecul de ciobănie. Succes proaspătului rapsod cu album propriu!

Asociaţia Pro Grinţieş a oferit o expoziţie de fotografie veche şi nouă, 200 de imagini au împânzit scena şi pereţii Căminului Cultural din Bicazul Ardelean, cochet şi modern. Asociaţia a implementat proiectul „Ţinutul Neamţului – munţii cu legende şi poveşti”, sprijinit finaciar de Consiliul Judeţean Neamţ, la care a adăugat o contribuţie proprie. A oferit cărţi instituţiilor prin reprezentanţii lor, şcolile din regiune urmând a primi manualul de istorie pentru discipline opţionale.

Manifestarea s-a încheiat cu … fasole cu cârnaţi oferite de gazde, o mâncare delicioasă la ceaun, bine primită de cei mici, dar şi de cei mari ce şi-au amintit de alte vremuri, de armată…

Daniel DIEACONU

Articolul Punte peste munte- „Ţinutul Neamţului – munţii cu legende şi poveşti” apare prima dată în Ecoul muntilor.

Protagonistul de astăzi este un meșter popular, un tânăr de numai 35 de ani, dl Brocea Petru din satul Topoliceni, comuna Poiana Teiului care practică o meserie frumoasă și e unicul din zona noastră. Putem spune că dogăritul este o altă meserie rară pentru aceste timpuri.

Când am ajuns în gospodăria acestuia, mare ne-a fost mirarea; lucra alături de soția sa la o piesă de mobilier în formă de butoi. Ne-a poftit în atelierul dânsului, unde trona o ordine bine definită a tuturor uneltelor, iar vasele de lemn de diferite mărimi așteptau să plece la noii proprietari, mândri de frumusețea lor. Dl. Petruț ne povestește că a furat meseria tatălui, pentru că de mic a simțit chemarea lemnului, acea chemare pe care numai meșterii o simt. După trecerea la cele veșnice a tatălui, tânarul nostru a decis că vrea să ducă meseria de dogar mai departe și că are nevoie de tot timpul necesar pentru a o practica. Astăzi petrece ore întregi în atelier unde produce fel de fel de vase din lemn. Clienții principali sunt crescătorii de animale, dar acum toată lumea vrea o galeată din lemn(apa are alt gust), o bărbânță pentru brânză, o budacă sau un ciubăr. Unii clienți vin cu o poză, iar dl Petruț cu sârguință și pricepere onorează comanda. Se știe că lemnul are proprietatea de a absorbi umezeala din brânză, spre exemplu, pe când plasticul închide ermetic şi brânza se strică repede!

Metoda de lucru este una tradițională și cât se poate de simplă, fără a implica tehnologia modernă. Toporul, gealăul, abricul și câteva unghiuri din lemn sunt lucrurile de are nevoie meșterul nostru. Materia primă este molidul, pe care îl procură numai în lunile de iarnă, acesta vine crăpat în șpan, ceea ce-i conferă produsului finit o rezistență crescută în timp. Cu ajutorul abricului își creează unghiurile, apoi toate operațiile sunt manuale. Soția îi este și ucenic,și, cât ai clipi, vasele sunt gata de vânzare.

În breasla dogarilor, a celor care știu să dea viață și sens lemnului, nu mai sunt atât de mulți, dar dacă a mai rămas câte unul trebuie să-l încurajăm și să-l sprijinim așa cum putem. Dar mai ales să ne reeducăm și să înțelegem importanța și avantajele lemnului pentru o viață mai sănătoasă înlocuind plasticul cât mai mult posibil!

Luţu GABOR, meşter popular

Articolul Meșteșuguri arhaice: Dogăritul apare prima dată în Ecoul muntilor.

Și din prima ne-a servit o declarație de dragoste pentru locurile natale, ”vedeți dv, eu nu pot pleca din locurile astea, sunt cele mai frumoase, am fost în Europa, am vizitat, mi-a plăcut, dar eu să plec de aici în altă țară, să mă stabilesc acolo, niciodată!”

Drumul spre stână, demn de o competiție off- road

Plecarea s-a făcut din Grințieș sat, cum spuneam, cu trei mașini. Am fost preluat de Ionică Tătaru, care a luat din prima poziția de antemergător. Drumul, la început lin, s-a transformat, după ce am trecut printr-o locație gospodărită chiar de șoferul nostru de ocazie, într-un fel de torent plin de pietre de toate mărimile, unele de zeci de kilograme.

”Când plouă se rup pietrele, vin torenți și nu ai ce face. Aici doar așa urcăm, la 2-3 zile, dacă n-ai mașină, n-ai nici o șansă. Da uitați-vă cât e de frumos. E greu să faci treabă, dar cât e de frumos.”

Peisajul, într-adevăr, îți taie răsuflarea, dacă reușești să ridici privirea din râpele pe care nea Ionică le consideră drum un pic mai denivelat. Munții din jur par să devină din ce în ce mai prietenoși, probabil și timpul frumos întărește aceeași impresie. Curios, întreb până unde vom urca. Cu un zâmbet care părea să spună, lasă că vezi tu, Ionică ne-a arătat cel mai înalt vârf care se vedea din locul unde eram.

”Urcăm pe Mucileanu, până în vîrf. Dacă ajungem toți…”, a  completat cu scepticism privind în urmă la masinile din spate, aparent mai fragile. Aparent, pentru că în ciuda pietrelor, copacilor căzuți în drum, a pantelor pe care nu credem vreodată că pot fi urcate de o mașină, caravana veneau din urmă, printre pietre, grohotiș și lemne.

”Vedeți, unii zic că nu merită să mai crești animale, e greu, nu găsești oameni, greu vinzi laptele, produsele, îți distrugi mașinile, eu am mașina mea cu motorul distrus, aștept să vină unul nou din Anglia, asta e a unui prieten, dar când vezi cât de frumos e aici, nu te poți lăsa. Eu nu pot, asta e”.

Stâna din vârf de munte

Ionică Tătaru este un om înstărit și realizat, după oricare standard. Material, nu se plânge. Este sănătos și bucuros că are copii realizați. Îi pare un pic rău, deși nu spune asta, că nu prea știe cine îi va duce mai departe tradiția, dar trece repede peste. Este respectat în comunitate, are păreri foarte ferme acolo unde se pricepe. În calitate de consilier local nu a ezitat să arate că cei care se ocupă de administrarea pădurilor în numele prințului Sturza nu-și respectă angajamentele. Că asta l-a ars la buzunar, este o altă problemă, dar nu regretă că a făcut gestul. În definitiv, era vorba de munca oamenilor și respectul datorat față de ea.

Iar el respecta munca mai mult ca orice.

La stâna de pe Mucileanu, cerul pare mult mai aproape. Aici animalele, vaci și porci, mai stau doar câteva zile, urmând să fie duse mai jos. Nea Tătaru are doi oameni care fac tot ce trebuie, de la îngrijit animale, muls, pregătit laptele pentru ca să scoată tot ce se poate din el

Evident, nu se putea să nu asistăm la procesul de pregătire a cașului, întârziat în ziua respectivă tocmai pentru ca să-l putem imortaliza. După care a urmat, nu se putea altfel momentul preparării unui balmoș adevărat, apreciat la adevărata lui valoare de toți musafiri.

Luțu Gabor, om care pare parcă desprins din vechile povești cu haiduci și păstori, a buciumat și, după balmos ne-a cântat un cântec ciobănesc, care sigur a fost mai la el acasă în vârf de munte decât pe scenă.

Evident, s-au ținut lecții de preparare a cașului, a balmoșului și s-a povestit mult, despre munți, despre animale, despre tradiții, familii.

Împotmoliți în munte

Cum în ”Poiana lui Vasile” se făceau deja pregătirile pentru a doua zi a Festivalului Haiducilor, iar principalul organizator – Daniel Dieaconu – era cu noi, a venit vremea plecării. Și pentru ca musafirii să fie impresionați cu totul, s-a ales o altă rută pentru coborâre, pe vârful Hurduga, după care trebuia să coborâm pe Dealul Gol spre locul de plecare din Grințieș Sat.

Prima mașină, Toyota condusă de Ionică Tătaru și celelalte două mașini au început coborârea. Să nu credeți că a fost o coborâre obișnuită. Deloc, drumul era la fel de pietruit și hărtănit ca și la urcare, parcă mai mulți copaci doborâți, dar și mai multe gropi, unele acoperite de apă, adevărate capcane. Mai ales în zonele unde s-a și exploatat, științific, pădurea.

După momentul în care o mașină s-a pierdut, am ajuns și în situația ca Toyota din față să se încline periculos, să prindă un șant într-o groapă și ne-am trezit pe-o parte, noroc, vorba unui pasager, că eram culcați  pe partea cu malul înalt. Am revenit la normal cu greu, greu de tot, noroc că a doua maşină avea cabestan și ne-a tras. După care nea Ionică, supărat, a încercat să meargă mai departe pe drumul care era de fapt o râpă adâncă și mlăștinoasă, așa că, previzibil și cu noroc, din nou cabestan, mers cu spatele câteva sute de metri, întors cumva pe ceva ce se numea drum forestier și coborât pe alt drum.

Cum necum, după vreo 5 ore ne-am întors de unde am plecat, unii mai pământii la față, toți bucuroși de ce-am văzut și simțit în vârf de munte. Și chiar dacă n-a spus-o nimeni, că am ajuns întregi la mașinile noastre de oraș.

Valentin BĂLĂNESCU

P.S.: Mulțumiri speciale gazdei Ionică Tătaru, pe care merită să-l cunoașteți în orice ipostază, dar mai ales în cea de om îndrăgostit de ceea ce face și profesorului Daniel Dieaconu. Iar cel care va avea ideea de a crea un traseu turistic de off-road pentru amatorii de senzații tari și mâncare ciobănească va avea sigur clienți și profit.

Material publicat în Mesagerul de Neamț în septembrie 2022.

Articolul FOTO- Video. Grințieș. Stâna lui Tătaru de pe Mucileanu, la un pas de cer apare prima dată în Ecoul muntilor.