Era una din cele mai frumoase așezări de pe Valea Bistriței, rivalizând cu Brostenii și Borca. Deși comună rurală, avea un aspect de stațiune climaterică, ceea ce, era de fapt fiind așezată la confluența dintre Pârâul Bicaz și Râul Bistrița, de o parte și de alta a acestor ape de munte. Nu departe de Bicaz, la 3 km, pe șoseaua națională Piatra- Bicaz Bistricioara, se află punctul de unde se face ascensiunea Ceahlăului- Izvorul Muntelui- azi locul unde s-a ridicat celebrul baraj care a oprit cursul Bistriței. Tot de la Bicaz spre sud- vest pleacă șoseaua care leagă Cheile Bicazului și Lacul Roșu de stațiunea Bicaz. Azi, datorită avântului ce a luat de pe urma mărețelor lucrări de la Izvorul Muntelui și din partea opusă a muntelui străpuns de canalul ce răspunde la Stejarul, ca și de întreprinderile ce s-au înființat aici (ca fabrica de ciment), Bicazul a devenit oraș cu profil industrial, păstrându-și și specificul vechi de stațiune turistică. Satul Bicaz are o vechime de peste 200 de ani, întemeiat de mocani transilvăneni veniți aici prin pasul strâmt al Bicazului, în căutare de pășuni pentru oile lor. Numele și-l trage de la cuvântul „becaso” care pe ungurește se tălmăcește sarea broaștei sau de la cuvântul „bicăjel” = bolovani albi.

Era format din mai multe sate aproape unite între ele: Ciungi, chiar la șoseaua principală, Capșa, Dodeni, Piatra Corbului, pe șoseaua bicazului – Chei, iar mai departe Izvorul Muntelui și Cârnu pe șoseaua națională Bicaz- Buhalnița. La Piatra Corbului 2 km de Bicaz- centru se află o stâncă interesantă ca proporție, ce stă parcă să cadă în apa Bicazului, de pe care- spune legenda- s-ar fi aruncat în Bicaz o fată disperată din pricină că tătarii i-au ucis logodnicul și o urmăreau să o prindă și pe ea. De jur împrejur Bicazul este înconjurat de munți păduroși, ușor de urcat , cu frumoase poieni și locuri de recreere vara. De aceea localitatea era căutată atât pentru locurile ei pitorești cât și pentru clima sa plăcută, fără vânturi și umezeală prea mare. Locuitorii satelor din comuna Bicaz au o înfățișare frumoasă- mai ales femeile- sunt isteți voinici și petrecăreți. Se ocupau cu lucrul în fabricile de cherestea, cu cărăușia și creșterea vitelor, în special oi. Aveau gospodării bine organizate. Femeile lucrau în casă țesături și coseau la mașină. Starea economică era bunișoară și ar fi putu fi mai bună dacă a fi fost mai economi.

Starea culturală era mai ridicată decât prin satele vecine, dat fiind că școala ici funcționa din 1858, se abonau la gazete, participau la manifestările culturale. Peste 90% erau știutori de carte. Și aici, ca pretutindeni, pe Valea Bistriței, portul național formează fala locuitorilor. Poartă chiar costume luxoase, fețele au adoptat ceva din moda orășenească. Țin la credința și obiceiurile strămoșești.

Școala din Bicaz

Începuturi de școală la Bicaz s-au găsit de prin anul 1858, când un oarecare Vasile Zaharia Cruceru aduce un dascăl, Ion Matei, și-l pune să învețe carte – mai mult bisericească- pe copiii din sat și din împrejurimi, pe cheltuiala lui. Pe la 1880-1885 se vorbește și de o școală oficială. Iată numele învățătorilor titulari care au funcționat la această școală, după Ion Matei: preot V. Mărculescu 1870, C. Istrate 1880, C. Popescu 1884, Gh. Teofănescu 1890- Gribinicea 1891-1929, Pantelimon Hurjui 1912- 1916, mort în războiul de întregire, Aristotel Teofănescu 1916-1922, preotul T. Borș 1920- 1928, Didina Trifan 1923- 1925, Elena Otto 1926-1929, Elena Borș 1925-1928, soții Maria și Alexandru Iliescu 1928-1935, ultimul director până în 1935, apoi I. Tomescu, D. Trifan, Lucia Marineanu și Constantin Vlasie căzut pe front în al doilea război mondial. În 1934-1935, școala avea 130 de elevi înscriși din care frecventau 112 elevi la cele trei posturi existente. Frecventau și clasele V-VII dar cu elevi puțini.

Dintre absolvenții școlii s-au ridicat câțiva intelectuali de seamă ca: medici, ingineri, învățători preoți și mulți meseriași. Aici la Bicaz, au funcționat multă vreme și o școală de meserii care a dat mulți meseriași, atât în comună, cât și în satele vecine. Prin anul 1931 funcționa și o școală cu caracter agricol de îndrumarea sătenilor în creșterea vitelor și industrializarea laptelui.

Localul de școală din Bicaz a fost construit de acel Vasile Cruceru, care, după cât se știe, era un iubitor de învățătură. El a organiza și un fel de internat pentru copiii veniți din alte localități (Tarcău, Vaduri, Buhalnița). Era un local cu ziduri groase de 90 cm care mai dăinuie și în 1935. În 1899 i se mai adăugase o sală de clasă. Ulterior s-a ridicat un local nou, impunător, așa cum se vede și astăzi.

Prin stăruința intelectualilor din comună s-a înființat un cămin cultural unde se țineau regulat adunări cu sătenii, unde școlile organizau frumoase serbări cu jocuri naționale, coruri, teatru public. Căminul avea un local propriu cu o sală de spectacole, bibliotecă și filme cinematografice. Pe lângă acest cămin a funcționat acea școală zisă lăptărie. Date culese de Al. Iliescu

Biserica din Bicaz se află chiar la șoseaua principală, spre Izvorul Muntelui. E o construcție mare, de zid, începută în anul 1821 și terminată în 1837, în timpul păstoriei mitropolitului Veniamin. Între ctitori se numără preoții Ion, Nicolae, Gheorghe și alți enoriași localnici. Aici au păstorit preoții N. Lungu (1876), Vasile Mărculescu (1876-1910), Mircea Gervescu (1910-1918), Alex. Pop din Ardeal (1913-1920), T. Borș (1921-1929), un adevărat păstor sufletesc, mutat la Piatra Neamț, iar din 1929 funcționa preotul C. Corjescu, fiul preotului I. Corjescu de la Tașca. Biserica a fost reparată adăugându-i-se pridvorul și scările de piatră.

Din istoricul vieții religioase din această localitate, se știe că înainte de ridicarea actualei biserici, a fost aici un schit întemeiat în anul 1721, având o bisericuță de lemn la care serveau câteva călugărițe, urmate apoi de călugări. Între monahii care au slujit aici se pomenește de Damaschin Neagu, de la care a luat un munte din apropiere (muntele Neagu). Date culese de Gavril Obreja.

Satul Cârnu

De satul Cârnu se poate spune că „ a fost odată”, căci acum se află, în întregime, în fundul lacului, aici fiind partea cea mai adâncă de unde apele sunt îndreptate prin canalul ce a străpuns muntele spre Stejaru. Cârnu era format din satele Cârnu, Poiana Cârnului și Izvorul Muntelui. A luat numele de la „Cârnitura” pe care o făcea Bistrița cândva, schimbându-și albia și creând obstacolele plutașilor. Atât Cârnu. Cât și Poiana Cârnului se aflau pe valea Bistriței, între Izvorul Alb și Bicaz, mărginindu-se la nord cu satul Potoci, iar la sud cu dealul Cosmiței, ce coboară dinspre culmile Ceahlăului. Aici, încă din 1920-1922, un grup de ingineri, în frunte cu inginerul Leonida lucrau la planuri și studii pentru executarea lucrărilor de electrificare a Moldovei, care avea să fie fapt împlinit după 30 de ani și mai bine, de guvernarea democrat-populară.

Satul Izvorul Muntelui

Satul Izvorul Muntelui este mai izolat, pe valea pârâului cu același nume care coboară chiar pe pantele Ceahlăului și curge prin mijlocul satului, el fiind o bucată de vreme și potecă de urcuș spre vârful muntelui, spre Dochia. La mijlocul drumului se află o cabană primitoare cu același nume. Urcușul pe poarta aceasta pare să fie mai ușor decât cel pe la Durău, fiind mai lung și mai puțin pietriș. Din partea aceasta „Ceahlăul stăpânește ca un domn peste toate măsurile ce alcătuiesc în juru-i o strajă de onoare” cum scrie Alecu Russo. Dacă ai norocul să nimerești o vreme bună, ca să prinzi un răsărit de soare pe vârful lui, poți spune că ai trăit să vezi un tablou de o măreție fermecătoare.

În Cârnu erau 2 biserici: una veche, de prin 1782 construită din lemn cu cuie de tisă și unde s-au găsit icoane vechi, cărți și chiar niște covoare foarte vechi, renumite prin culorile naturale ce se păstraseră de sute de ani. Parte din aceste obiecte scumpe au fost predate muzeului liceului din Piatra Neamț. Biserica nouă fusese construită de locuitorii satelor Cârnu, Poiana Cârnului și Izvorul Muntelui, în anul 1908. E a afost strămutată la Izvor. Între preoții de seamnă care au slujit la aceste biserici se pomenesc preoții T. Anițoaei, Grigore de la Gârcina, Simion Grigoriu, N. Lungu, Isache Buzuncă- un preot- țăran despre care se dusese faima de religiozitatea lui și în părțile Ardealului, apoi preotul Simion Ungureanu, Alex Pop din Transilvania, T. Borș, fost și învățător și în urmă C. Corijescu, parohul de la Bicaz.

Locuitorii prezintă același specific ca și cei din Bicaz, fiind și ei veniți tot de prin Ardeal. Sunt însă poate mai superstițioși și se iau după anumite eresuri, ca de pildă:

„În anul bisect nu-i bine să se însoare omul”.

„Când vinzi o vacă, smulge-i un smoc de păr, ca să nu piară norocul”

Și în descântece sunt tari oamenii de la Cârnu:

Descântec de purici:

Se descântă cu o pâine în mână, în care se tot înfige un cuțit, zicându-se de trei ori:

„am înfipt cuțitul în pâine,

Du-te, diavole, de la mine;

Cum se strâng peștii la leasă

Așa să fugă puricii din casă.

Fugiți și vă răspândiți!”

Școala din Cârnu

A luat ființă în anul 1893, cursurile fiind ținute de C. Teofănescu- Gribincea, învățător titular, din Bicaz, care ținea lecții cu elevii claselor I și II, în număr de 30-34. De trei ori pe săptămână pentru care primea 20 de lei pe lună în plus. Dintre învățătorii titulari după C. Teofănescu, au fost D. Trifan, care a funcționat între 1896-1929, fost câțiva ani revizor școlar clasa a II-a, apoi, Virginia Trifan și Gh. D. Trifan, directorul școlii și în 1934-1935. La acea vreme școala avea 71 de elevi înscriși în clasele I-VII, din care frecventau 50 în clasele I-IV. Clasele V-VII au fost trimise acasă din 1930, în urma măsurilor luate de autoritățile administrative de atunci.

Școala avea o bibliotecă cu peste 700 de volume, un muzeu și un atelier foarte bine organizat de directorul Gh. Trifan care făcuse cursurile speciale de la Deva. Dintre elevii acestei școli, trei au devenit învățători, doi preoți, un medic și un număr mare de meseriași. Date culese de Gh. D. Trifan.

A selectat Roxana Tănase Gabor

Articolul Comuna Bicaz într-o scriere veche apare prima dată în Ecoul muntilor.

„Din Răpciuni, mergând pe șoseaua națională de pe valea Bistriței, după ce treceai pe un pod frumos de piatră, ajungeai în Hangu, 2 km sud de Răpciuni. Hangu era – după cât îmi amintesc- cea mai mare comună din județ, cu gospodării întemeiate, cu spital județean, cu școală mare. Era formată din satele Hangu, Fârțigi, Audia și Boboteni. Populația totală era în 1934 de suflete. Pe vremuri, de Hngu țineau și satele Răpciuni și schit. Dovadă că vechea mănăstire – cetatea din schit- i s-a zis Schitul sau Mănăstirea Hangului.

Satul Hangu, reședința comunei, este așezat între comuna Ceahlău la vest, comuna Buhalnița la est, satul Audia la nord și culmile Ceahlăului spre sud, ale căror povârnișuri cu pășuni bogate se lasă până în apa Bistriței, până în malul drept. Satul se află pe malul stâng al apei. Dincolo de această apă, chiar sub poalele Ceahlăului, se înșiră casele din cătunul Fârțigi. Care face parte din aceeași circumscripție școlară. Astăzi, cea mai mare parte a satului Hangu se află sub apele limpezi ale marelui lac de acumulare. Cele mai multe din fostele gospodării s-au ridicat pe coastele dealurilor dinspre nord, apropiindu- se de satul Audia. Hangu se găsea, prin veacul ala XVII- lea pe moșia Cnejilor Cantacuzini. Într-o vreme a fost trecută mănăstirii Văratec, dar moștenitorii Cantacuzini și-au revendicat-o și-au câștigat-o prin judecată, păstrând-o până la exproprierea din anul 1864.

Locuitorii Hangului sunt veniți aici tot din ținuturile ardelenești, de unde plecat cu tot avutul, cu preoți și conducători din cauza dărilor ce apăsau pe umerii lor și a persecuțiilor ce îndurau. Așezarea lor aici s-a făcut începând cu secolul al XIV- lea. Ei sunt oameni muncitori, buni, gospodari și cu înclinații spre o viață mai civilizată. Îi rodeau și pe ei anumite boli, consecința abuzurilor de băuturi ce o practicau generațiile înaintașe. Ocupația lor de căpetenie este creșterea vitelor, având bogate pășuni și fânețe, fac și puțină agricultură mai ales cultivă zarzavaturi și pomi roditori. Pentru cultura cerealelor nu au terenuri și nici clima nu este favorabilă, de aceea, toamna, pornesc în convoaie la câmp pentru aprovizionare cu porumb și grâu. Mulți din ei lucrează la exploatarea lemnului în pădure și fabrici, sau sunt plutași. Industria casnică era dezvoltată, femeile lucrând în casă lâna bumbacul și cânepa, scoțând frumoase țesături ce sunt căutate și pe piața târgurilor. Portul național s-a păstrat foarte bine. În zilele de sărbători este o plăcere să treci prin aceste sate și să vezi lumea ieșită la şosea, cu cele mai frumoase costume naţionale. De asemenea s­a păstrat limba moldovenească plăcut modulată, credinţa şi obiceiurile strămoşeşti etc. Satul a fost vizitat de mulţi oameni de ştiinţă din țară şi din străinătate cum au fost  Spiru Haret (1900), Chperetz profesor de la Sorbona, P. Bogdan, I. Simionescu, ş.a.

În mijlocul satului Hangu se află o veche biserică de lemn ridicată după anul 1750. Alături de această bisericuță se începuse în 1928, construirea unei biserici mari de beton, cu ajutorul numai de la enoriași, preot fiind M. Coroamă. Și satul Fârțigi avea o biserică construită din piatră. Se crede că această biserică, deși nouă, a fost clădită pe rămășițele vechiului schit, „ Poienile” la poalele Ceahlăului, ctitorie de pe vremea lui Ieremia Movilă (1599). Are în fața șesul Hangului, cea mai lungă poiana, de pe valea Bistiriței.

Primele începuturi de la școală la Hangu, se cunosc dinainte de 1840, când se adunau câțiva băieți și descifrau ceaslovul și scriau cu pană de gâscă sub supravegherea unui dascăl de biserică, pe nume Creivan. După aceea a mai predat carte bisericească Ion Teodorescu sau Teodoriu care avea pregătire de preot. El a îndrumat școlarii până în 1849 învățându-i și cântări bisericești. Dascălul era plătit de părinții băieților (câte 4,90 lei de fiecare). Pe la 1851 urmau la această școală 20-30 de băieți, cursurile ținându-se într-o chilie a bisericii. Se mai te și de un alt dascăl, călugărul Gherontie, care avea un glas foarte frumos. Între 1856 și 1864, nu se mai pomenește nimic despre școala din Hangu, elevii care doreau să învețe carte erau trimiși la Mănăstirea Neamț de care ținea la vremea aceea Moșia Hangu. Începând din 1864, pe baza legii școlare a lui A. I. Cuza ia ființă școala comunală Hangu, cu 30 de elevi, dar după 2 ani iarăși încetează cursurile. Abia în februarie 1873 se redeschide cu 60 de elevi, sub conducerea lui Ion Bălănescu, absolvent al Seminarului din Huși, angajat de comună. I. Bălănescu a fost un dascăl aspru, de frica căruia mulți au împuns fuga. Pe data de 19 noiembrie 1875 școala devine oficială, pe seama statului, fiind numit învățător Gh. Leonescu, absolvent al gimnaziului din Piatra Neamț. Învățătorul Gheorghe Leonescu, a funcționat neîntrerupt din 1875 până la 15 octombrie 1914 când s-a stins din viață în vîrstă de 61 de ani. De la 1 noiembrie 1910 a fost transferat aici, în postul II, învățătorul titular Grigore Grigorescu, care, după moartea lui Gheorghe Leonescu, a luat direcția școlii post, pe care l-a cinstit până în anul 1935 și după aceea. La vremea de care vorbim, școala avea înscriși 446 elevi, din care frecventau regulat 229 în toate clasele, dar clasele V-VII aveau o frecvență foarte neregulată, înregistrând abia 10-15 % din cei înscriși. Cauzele se cunosc. La această școală veneau și copii din cătunul Fârțâgi, trecând Bistrița pe punți și fiind mereu expuși la nenorociri. În acest an, 1935, școala era încadrată cu 9 posturi. Într-o vreme, funcționau 2 școli- nr. a și nr. 2, dar în lipsă de localuri, școlile s-au contopit. În perioada de la 1875-1935 în afară de cei doi dascăli amintiți mai sus Gh. Leonescu și Gr. Grigorescu au funcționat în celelalte posturi peste 30 de învățători, cei mai mulți titulari. Amintim și pe cei titulari: C. Baltă, Natalia Tistu- institutoare, N. Șanta, Teodora Danielescu, Preot M. Coroamă, Maria Chele, Maria Fărcășanu, Viginia Galinescu, Dominca Pitaru, Alexandrina Pitaru, Zoe Horodniceanu, N. Zaharia, Gh. Pătrașcu, Maria Pecek, Virginia Dăscălescu, Cleopatra Bicăjanu, Berbec vasile ș.a.

Școala a dat mulți absolvenți care au luat drumul către alte școli secundare și superioare, dând societății pe lângă numeroși meseriași și un număr de 16 învățători, 7 preoți, 2 medici, 7 profesori, 3 avocați, ingineri, magistrați, funcționari, ș.a. la școala din Hangu a frecventat în perioada 1924- 1930 în chip regulat clasele V- VII, dând peste 80 de absolvenți cu 7 clase. Dacă n-ar fi fost propaganda mârșavă dusă  de câțiva potentați ai zilei, aceste cursuri ar fi continuat. Până în 1898 școala a funcționat prin diferite case sau într-o chilie a bisericii. În urma vizitei ce a făcut-o ministrul şcoalelor, Spritu Haret, în 1900 s- a început clădirea unui local propriu, cu 4 săli și locuință pentru director, local care a dăinuit până la evacuarea satului. Ambii directori pe care i-a avut școala în acest răstimp, s-au îngrijit mult de întreținerea acestui local. Prin stăruința învățătorilor, în frunte cu directorul școlii s-a înființat un cămin cultural care-și ținea adunările în local școlii. În cadrul acestui cămin s-au organizat numeroase manifestații artistice, constând din jocuri naționale specifice Văii Bistriței, cor pe 2-3 voci, teatru, conferințe. Școala mai avea și un atelier de țesătorie pentru fete, bine organizat, cu războaie de țesut, gherghefuri, etc. ca activitate cooperatistă se menționează Banca Populară.

Date culese de Grigore Grigorescu

Satul Audia se află la nord de Hangu, pe văile pâraielor Audia și Boboteni, care unindu-se , se varsă în Bistrița, azi în lac. Este înconjurat de numeroase culmi muntoase ce fac parte din lanțul munților Stânișoara- care în această parte poartă numele de munții Hangului, Malul, Muncelul ș.a. Audia se leagă de satele din depresiunea subcarpatică (valea Cracăului) prin poteci de o rară frumusețe și singurătate. Străbătând aceste păduri seculare, pe cărări știute numai de călăuze, ai impresia că te-ai desprins de lumea satelor și orașelor țării. Audia are un istoric interesant, aici fiind așezată o tabără a tătarilor sub comanda unui șef cu numele Altan. Se găsesc și azi urmele unei cetăți. S-au făcut săpături în jurul acelei presupuse așezări tătărești, dar fără rezultate concrete. Un punct din apropierea acestei așezări purta numele de „ Bouria lui Altan” probabil acolo își aveau ocoalele cu boi. Satul Audia a fost vizitat în scopuri geologice de cercetători români, germani, englezi, care au făcut săpături căutând mine. Și locuitorii din acest sat sunt veniți tot de prin Ardeal cam prin anul 1800. În sat sunt câteva familii Ungureanu, ceea ce dovedesc că au obârșia din Ardeal. Deși sat izolat sătenii sunt dornici de învățătură, își trimit copii la școală și se interesează de noutăți, unii chiar se abonează la gazete.

Procentul analfabeților era în 1934 de 27 %. Se ocupă cu creșterea vitelor, în special cresc oi multe, cu exploatarea pădurilor și unii sunt plutași. Femeile lucrează țesături de lână, în special scoarțe frumoase, lăicere, poclăzi, sumane, și frumoase costume naționale pe care le îmbracă cu mândrie la sărbători. Limba și credința sunt bine păstrate, dar sunt superstițioși, mai ales femeile. Țin mult la vechile obiceiuri, mai ales cele în legătură cu oieritul, apoi la nunți, hramuri, Anul Nou ș.a. toate aceste obiceiuri sunt prilejuri de petreceri cu multă băutură.

Școala. Până în anul 1892, în Audia n-a fost școală oficială. Puținii copii care erau dați la școală, mai mult băieți, mergeau la școala din Hangu, care era bine organizată. Totuși, înainte de 1892 se pomenește de preotul I. Pântescu, absolvent al seminarului din Ismail, care făcea școala și cu 30-40 de copii. Pe 1 octombrie 1892 ia ființă școala oficială din Audia. Care deservea satele Audia și Boboteni. Erau înscriși 53 de elevi, din care frecventau 25. Primul învățător a fost N. Grințescu, învățător titular (1892, 1896), urmat de Gh. Tablan (1901- 1902), C. Vasiliu ( 1914-1919), Gh. Gavrilețeanu ( 1919-1920), preotul Ștefan Gheorghiu și soția sa Emilia, Vasile Berbec, toți învățători titulari.

Din 1920 funcționa neîntrerupt Alexandru Săvescu, Învățător ajutor, titularizat, iar mai târziu în postul II soția acestuia, Aristița Săvescu, înv. titulară. În anul școlar 1934-1935, școala avea înscriși 119 elevi, din care frecventau 97 elevi la cele două posturi. Satul Boboteni își avea școala separată, cu un post în care funcționa N. Zaharia, Înv. titular. De la Audia au ieșit câțiva intelectuali, un inginer silvic Ghervasia, un învățător, I. Berbece, profesor I. Galinescu, un bun meșter de mobilă Ion T. Ghervasia ș.a.

În sat sunt două biserici, una veche, de lemn, clădită în 1928 și care aproape s-a ruinat și una clădită mai târziu. Între preoții ce au păstorit în acest sat amintim pe Vasile Bătrânu, N. Cilihoescu, I. Pantescu, V. Prundeanu, datorită căruia s-a clădit noua biserică din Boboteni.

Date culese de Alexandru Săvescu

A consemnat Roxana Gabor Tănase

Articolul COMUNA HANGU ÎNTR-O SCRIERE INTERBELICĂ apare prima dată în Ecoul muntilor.

Străbătând șoseaua de la Broșteni spre Piatra, pe cursul Bistriței, intrăm într-un frumos sat, numit Mădei. Legenda întemeierii acestui sat este cât se poate de frumoasă:

„Cândva, pe la 1500, trei călugări flămânzi de dor de mântuire, au pornit în schimnicie și străbătând prin locuri virgine cursul mijlociu al Bistriței, s-au oprit într-o poieniță la mal de apă și margine de codru și au durat o mică sihăstrie. Unul din acești călugări, prenume Matei, era mai răsărit. Aici, în freamătul brazilor și în tovărășia sălbătăciunilor, trăit-au cei trei schimnici în post și rugăciune zeci de ani, iar ciobanii ardeleni care veneau vara cu turmele de oi pe plaiurile ierboase ale munților, au dat peste duhovniceasca așezare. Au stat de vorbă întru cele ale sufletului cu prea cuviosul Matei, lecuitor de boale și tălmaci al pravilelor și în verile următoare s-au abătut iarăși pe acolo, aducând cu ei și alți ciobani credincioși. Câțiva din acești ciobani au rămas pe lângă sihăstria lui „Madei” cum pronunțau ei, durându-și câteva așezări primitive pentru vite și gloată. Astfel s-a înfiripat așezarea care s-a chemat Mădei, derivație de la călugărul Matei”.

În 1934, satul număra 165 capi de familie cu 670 de suflete. Împrejurimile satului sunt destul de pitorești, fiind străjuit de Runcul Mădeilor, de Cărpeniș și de Chiriac, poalele cărora șerpuiește Bistrița. Satul este ca o grămadă de pomi, cultura merelor, în special, fiind în floare.

Locuitorii sunt de origine ardeleană, ocupația de bază fiind, la început, păstoritul. Aveau turme mari de oi și herghelii de cai sălbatici. Ei erau clăcași pe moșia Mădei care era proprietatea mănăstirii (Baia) până în 1864, când au devenit stăpâni pe bucățica lor de pământ. Neavând terenuri de cultură, oamenii au îmbrățișat ocupația plutăritului și exploatarea lemnului. Au aceeași înfățișare ca tuturor de la munte. Fiind muncitori și mai puțini vicioși, și-au întocmit gospodării frumușele.

Starea culturală este mulțumitoare, puțini din ei fiind analfabeți (10-12%) și aceștia numai dintre bătrâni și anormali.

Portul, limba, credința și obiceiurile sunt neștirbit păstrate. Aproape toată îmbrăcămintea și-o fac în casă și costumele lor rivalizează cu cei din Broșteni.

Biserica satului a fost construită în timpul domnitorului Al. I. Cuza în 1864. Sihăstria călugărului Matei, veche de peste 300 ani, a fost dărâmată. Dintre preoții care au slujit aici, mai de seamă au fost Gavril și T. Vicovanu, veniți din Ardeal, Simion Cârjă, care a pus și bazele învățământului în Mădei, apreciat mult pentru darul vorbirii pentru care a primit un ceas de aur de la Mihail Kogălniceanu, apoi preotul P. Roșescu, care a renovat biserica cu concursul enoriașilor, ș.a.

În Mădei au existat înainte de război două cooperative înființate din inițiativa învățătorului P. Toma. După război, din cauza crizei economice și slabei conduceri și-au sistat activitatea.

Școala

Primele începuturi de școală în satul Mădei au fost pe la anul 1870, când preotul Simion Cârjă a strâns 10-12 băieți să-i învețe carte bisericească și puține cunoștințe de istorie, geografie și socoteli. Cursurile se țineau în pridvorul bisericii. Așa a urmat până în 1876, ca apoi să apară școală oficială în 1880, cu primul ei învățător, Ioan Popovici, absolvent al Școlii Normale din Iași, de fel din Liteni. Numărul copiilor care frecventau școala era relativ mic 20-30 de elevi, în care intrau copii din celelalte sate ale comunei, Frasini și Pârâul Cârjii.

După I. Popovici au urmat: C. Lateș, C. Pavelescu, sub care s-a început construirea primului local de școală, apoi Ilie Aramă, C. Catrinici, I. Hurjui, n. Lupan, Iuliu Dimitriu și P. Toma, toți titulari. După război au funcționat câțiva suplinitori, air din 1921 Ion Popescu, învățător titular, un dascăl bine pregătit și harnic, care împreună cu soția sa, Maria I. Popescu, numită în postul II, au ridicat această școală la un nivel corespunzător.

În 1934-1935 se găseau în plină activitate. La câțiva ani vrednicul I. Popescu s-a stins din viață în urma unui act disperat. Numărul copiilor înscriși era de 102, iar frecvenți 91 în clasele I-V. Clasele VI-VII nu frecventau, fiind trimiși acasă.

Vechiul local de școală construit în 1892 prin stăruința învățătorului C. Pavelescu, a fost total distrus de urgia războiului care a trecut pe aici (1916). A fost ridicat un nou local pe ruinele celui distrus, prin contribuția sătenilor îndemnați de energicul director I. Popescu, local terminat în 1927, cu două săli de clasă și locuință pentru director și aflat în bună stare..

Date culese de I. Popescu.

Satul Pârâul Cărjii

Acest sat s-ar fi întemeiat cam pe la 1780. Există la biserica satului un pomelnic scris în slavonă care datează din acea vreme. Satul este înconjurat de dealuri și munți făcând parte din lanțul muntos al Pietrosului, cu gigantice stânci, Lacurile, Nigovanu și Chiriacul. Acești munți, în timpul verii, sunt plini de viață prin stânile locuitorilor din sat și împrejurimi, veniți cu turmele la vărat. Și iarna se organizează târle de oi, mai ales pe munții Lacurile și Gherghea.

Spre nord de sat, la izvoarele pârâului Pietroasa, se află locul numit „Preluca lui Petru Rareș”, unde se spune că a popsit acest domn la niște ciobani, în fuga lui spre Ardeal, fiind travestit în cioban ca să scape de urmărirea vrăjmașilor lui.

Locuitorii sunt veniți de peste munți, din cauza persecuțiilor ce îndurau, întocmai ca cei din satele de mai la nord. Numele de familie ale unor gospodari de azi, dovedesc că au venit din Transilvania sau Bucovina (Dorneanu, corbu, Bilboreanu ș.a.). Au aceeași înfățișare a oamenilor de munte. Se ocupă cu creșterea vitelor, în special oi, iar femeile sunt neîntrecute în arta țesăturilor românești (industrie casnică). Parte din ei sunt și plutași. Fiind harnici au gospodării bine organizate.

Starea culturală lasă de dorit, peste 30% erau analfabeți în 1935. Aceasta și din cauză că multă vreme n-au avut școală și învățător în sat, dar și din îndărătnicia lor față de învățătură și cultură, în general.

Și-au păstrat neștirbit portul și limba. Bărbații mai în vârstă purtau plete ca pe timpul strămoșilor daci, cu trăistuțe la șold, și cu glugi pe spate, în timpuri ploioase, încinși cu curele late bătute cu nasturi strălucitori. Ciobanii purtau comănace pe cap. Ei practică frumoase obiceiuri la Anul Nou. Credința a cam slăbit, mulți crezând în farmece și superstiții.

Biserica satului a fost construită din lemn, prin anul 1780, apoi în 1902 s-a refăcut și s-a mărit. Războiul a distrus-o și a jefuit-o, fiind refăcută din nou de enoriași, în 1931, preot fiind Paul Ungureanu. Înainte de acesta au mai slujit aici preoții: Simion Cârjă, I. Păltineanu, P. Roșescu, ș.a.

Școala

Până în anul 1901, satul n-a avut o școală oficială. Copiii- mai mult băieți- urmau la școlile din Mădei sau Borca. În 1902 se construiește un local de școală cu o sală de clasă și a  fost deschisă cu 26 de elevi. La această școală au funcționat numai suplinitori. Primul titular s fost T. Dimitriu (1912-1916), care a întemeiat o grădină de pomi roditori pe lângă școală. Războiul a distrus orice urmă de școală, așa că în 1918-1919, când s-a redeschis, n-avea local în care să se țină cursuri, dar nici învățători titulari. Abia în 1930 este numit aici D. Mohoreanu, învățător provizor, iar în 1931 urmează I. Olaru, învățător provizor care se găsea și în 1934-1935. Prin stăruința lui se acoperă școala și se construiește locuință pentru director.

Școala avea 109 elevi înscriși din care frecventau 95, funcționa și clasa a V-a cu 19 elevi. Dintre absolvenții acestei școli amintim pe I. Popescu, directorul școlii Mădei și câțiva meșteșugari.

Date culese de I. Olaru.

Satul Frasini

Este așezat pe malul drept al Bistriței (pe luncă), între munții ce-și lasă poalele până în sat. Culmile ce mărginesc satul fac parte din șirul Măguricea și Bâtca, din fața satului, Runc spre sud, despărțind satul Frasini de cătunul Fierul, ce ține tot de acest sat, și dealul Fierului. Bistrița udă satul spre nord. Împrejurimile sunt pitorești, fiind căutate de iubitorii de natură. De altfel și clima este mai dulce aici, chiar în timpul iernii, satul fiind bine adăpostit de vânturi și viscole. Satul și-a luat numele de la pădurile de frasini care se întindeau pe lunca Bistriței. În timpul primului război mondial. Frasinul a fost teatru de operații între armatele austro-ungare și ruse, astfel că a avut mult de suferit.

Locuitorii sunt veniți din Transilvania, mai ales după revoluția lui Horia din 1784 și din Bucovina, emigrând din pricina persecuțiilor austriecilor. Ei erau clăcași, muncind pe moșia mănăstirii Secu care avea proprietăți aici. După secularizare , au fost împroprietăriți (1864). Sunt buni gospodari, muncitori, ocupându-se cu creșterea vitelor și plutăritul. Nu au însă o stare economică prea bună.

Portul strămoșesc se păstrează așa cum l-a apucat din moși strămoși. Bărbații poartă plete și chiar barbă, se îmbracă cu cămăși de cânepă (câlți) încinși cu un chimir lat, bernevici (ițari de lână groși), suman și cojoc, în picioare opinci, iar pe cap căciuli mari, iarna, sau pălării cu borul mic, vara.

Starea culturală este sub mediocră, aproape 50% nu știau carte în 1934-1935. Aceasta și din pricina izolării satului, multă vreme neavând școală în sat, iar circulația până în satele vecine se făcea anevoios din pricina trecerii Bistriței, fără poduri de legătură. Ca urmare a acestei situații, persistă superstițiile din popor, iar credința slăbește.

Au obiceiuri frumoase de Anul Nou și alte manifestări colective (nunți, etc). Satul nu are biserică. Credincioșii, puțini câți erau, mergeau la bisericile din apropiere, mai ales la Mădei.

Școala

Până în toamna anului 1919 n-a existat școală în Frasini. Puținii copii de școală (mai mult băieți) mergeau la școala din Mădei sau chiar la Broșteni. Pe 1 septembrie 1919 s-a înființat un post de învățător, la un număr de 27 de elevi. Prima învățătoare a fost Emilia Mihai, suplinitoare. Au mai funcționat o serie de suplinitori, până în 1930, când s-a detașat un titular, Vasile Tărâță.

Din 1934 funcționa Petre Cimpoeșu, învățător titular, un tânăr dascăl muncitor și conștiincios care s-a stins pe câmpul de luptă în războiul din 1941-1944. Numărul elevilor înscriși era de 36, din care frecventau 35 în clasele I-IV. Cursurile s-au ținut de la început pe la diferite case închiriate. Până în 1935 nu se clădise local propriu.

Date culese de P. Cimpoeșu.

A consemnat Roxana Gabor Tănase

Articolul COMUNA MĂDEI ÎNTR-O SCRIERE INTERBELICĂ apare prima dată în Ecoul muntilor.

„Comuna Farcașa

De la Borca, pe șoseaua Dorna-Piatra, la câțiva kilometri, dăm peste comuna Farcașa, între comunele Borca și Galu. Comuna este formată din satele: Farcașa, Stejaru, Popești și Pârâul Pântei. Reședința se află la Farcașa, chiar pe șoseaua principală. Populația totală era în 1934 de 615 capi de familie cu peste 2200 de suflete.

Satul Farcașa

Satul Farcașa este așezat pe valea Bistriței, pe stânga râului, fiind udat de acesta, de pârâul Farcașa și alte pârâiașe care se scurg din munții ce înconjoară satul. Dintre munții ce se înalță spre nord-est, amintim Hălăuca, Bapșa și Țifla, toți făcând parte din șirul Stânișoarei. În apropiere se află așa numitele „Chei” cu priveliști încântătoare, iar la „Vadul Rău ” pe Bistrița s-au găsit urme din luptele dintre turci și volintirii căpitanului Iordache (1821). Legenda spune că numele lui vine de la ungurescul „forcoș” care înseamnă lup. La început a luat numele pârâului ce se varsă în Bistrița pe valea căruia erau mulți lupi.

Locuitorii, ca și cei din Borca, sunt veniți din Ardeal și Bucovina. Ca înfățișare sunt chipeși, ca toți oamenii de munte, vioi și ospitalieri.

Portul, limba, obiceiurile și credința sunt bine păstrate de fărcășeni, nesuferind influențe străine. Femeile sunt harnice și bune gospodine, lucrând în casă țesături și cusături de artă.

Ocupația principală a locuitorilor este creșterea vitelor și exploatarea lemnului. Fac și puțină agricultură, dar au terenuri puține, de aceea își aduc „pâine” (porumb și grâu) din alte regiuni agricole. Acest proces este valabil pentru toate satele de munte. În fiecare toamnă muntenii pleacă cu carele lor încărcate cu produse din regiune (scânduri, draniță, lână etc) și se întorc cu porumb, grâu și alte produse agricole. Comerțul se face mai mult prin schimb și mai puțin prin monedă.

Ca stare economică. Fărcășenii sunt ceva mai ridicați ca cei din satele izolate, având mai multe posibilități de câștig și fiind mai chibzuiți. De aceea, gospodăriile lor sunt mai înfloritoare. Și ca stare culturală sunt ceva mai ridicați, doar 30% fiind neștiutori de carte (în 1935). Mulți dintre ei țin legătura cu școala și cu biblioteca, iar puțini din ei sunt abonați la gazete și reviste.

În Farcașa se află o bisericuță din lemn despre care nu se știe de când datează. Bătrânii povestesc despre niște călugări sârbi care ar fi întemeiat aici un schit, în jurul căruia s-a format mai târziu satul. În 1853, locuitorii au ridicat o altă biserică tot de lemn, dar mai încăpătoare, care a fost renovată în 1885 și 1926, după avariile ce a suferit în timpul războiului. La această biserică au slujit preoții: Pavel, Grigore, Vasile, Simion Vasiliu, Ion și David Fărcășanu, ș.a.

Școala. Școala oficială din Farcașa a luat ființă în anul 1859, cu peste 30 elevi și a funcționat într-un local propriu. Primul învățător a fost I. I. Mironescu, venit de la Nicorești. Metoda pe care o folosea în predarea cunoștințelor a făcut să fie cunoscut pe toată Valea Bistriței, astfel că la școala lui urmau băieți și din alte sate mai îndepărtate. Avea dreptul să elibereze atestate de cântăreți bisericești.

Tot din această perioadă se mai păstrează o listă de cărți didactice admise în toate clasele. După I. I. Mironescu au funcționat o pleiadă de dascăli cu o pregătire mult mai mare sau mai puțin corespunzătoare, între care P. Ștefănescu, Daniil Andriescu, Alexandru Florescu, preotul Simion Vasiliu, Vasile Bălțătescu iar între 1889-1923 a funcționat Teodor Danielescu, învățător înaintat pe loc, unul din cei mai vrednici dascăli pe care i-a avut această școală. După el, din 1923, funcționează neîntrerupt D. Popovici, învățător titular, director și soția sa Teodora Popovici, fiica lui T. Danielescu.

În 1933-1934 școala avea înscriși 79 de elevi din care frecventau 75 de elevi în clasele I-IV, la cele două posturi. De la această școală s-au ridicat mulți învățători, preoți, un inginer, un medic ș.a.

Primul local de școală a fost construit din lemn în 1857-1858 și a durat până în 1916, când a fost distrus de război. Prin stăruința directorului T. Danielescu s-a construit un nou local de școală, din cărămidă, în 1919, cu două săli de clasă și locuință pentru director, dar și aceasta a suferit grave avarii în urma unui incendiu prin 1932-1933. Localul se refăcea în perioada 1933-1935 prin stăruința regretatului director D. Popovici, răpus de o boală.

În Farcașa se aflau două cooperative înființate din inițiativa fostului director T. Danielescu: una de consum și alta de cumpărare de păduri (1914). Ambele instituții avut o activitate lăudabilă, contribuind atât la ridicarea economică a sătenilor, prin ajutoarele ce a acordat, cât și la refacerea școlii și bisericii, atunci când au avut nevoie.

Date culese de D. Popovici.

Satul Stejaru

Satul își trage numele de la un stejar bătrân și falnic, cunoscut în vechime și în apropierea căruia s-a înjghebat acest sat, începând de prin anul 1750. De Stejaru ține un cătun- Bușmei- întemeiat cu vreo 50-60 de ani mai târziu. Ambele sate sunt situate pe malul drept al Bistriței, fiind înconjurate de o mulțime de culmi muntoase sau deluroase, dintre care: Arșița stejarului, Vârful Smâdei, Piciorul Pătulului, Bâtca Stejarului, Arsurile, Bâtca Verde și pitorescul munte Bușmeiul Mare, toate spre vest, apoi Bușmeiul Mic, Toaca, Bâtca Roșie, Pietricica, spre sud, dealul Curătura lui Ciortan, spre est peste care se află cătunul Bușmei. Pe toate aceste culmi se găsesc și păduri de brad și întinse fânețe care se cosesc vara și se clădesc în stoguri de fân pentru nutreț la oi, în timpul iernii.

În timpul primului război mondial, la Stejaru a fost unul din centrele de operații ale armatelor române, de pe valea Bistriței. Se văd și azi urmele tranșeelor ce brăzdau culmile muntoase din această regiune. Satul a suferit foarte mult, cele mai multe gospodării au fost distruse. După război, refacerea satului s-a făcut cu mari greutăți, locuitorii- care în timpul războiului au fost evacuați la mari depărtări- erau lipsiți de strictul necesar. Noroc de lemnul din păduri, care a rămas aproape intact.

Locuitorii sunt și aici veniți din alte părți. Trăind izolați de centrele mai populate, au fost feriți de boli și influențe, astfel că atât limba cât și portul sunt bine păstrate.

Obiceiurile oferă prilej de veselie și desfătare atât în noaptea de Anul Nou, cât și la nunți, botezuri și alte manifestări, iar în cântecelelor se arată ura împotriva asupritorilor și dorul de haiducie.

Ocupația lor este creșterea vitelor și exploatarea lemnului. Femeile lucrează artistic cămăși cu altițe înflorate cu arnici, catrințe frumoase, sumane, ițari, iar unii  meșteri fac cojoace și bundițe înflorate. Cu adevărat, în Stejaru avem o artă națională foarte frumoasă. Izolarea satului și lipsa de comunicație cu centrul, a ținut pe locuitori departe de lumina culturii, iar lipsa de școală și învățători i-a situat pe o treaptă inferioară de cultură: peste 50% erau analfabeți. Starea economică este ceva mai bună, fiind muncitori și buni gospodari.

Biserica din Stejaru este de lemn, construită pe la 1825 din ofrande și cu ajutor bănesc din partea unui sătean înstărit- Toader Alămâie. A fost reparată în 1855 și 1928 cu cheltuiala poporănilor și cu ajutor de la comună. Dintre preoții care au slujit aici se pomenește numele preotului Andrei Daniel (1874-1892).

Școala

Școala oficială din Stejaru s-a înființat pe 1 septembrie 1919 pentru 43 de elevi în clasele I și II. Până la această dată, puținii copii din acest sat mergeau la școala din Farcașa, cale destul de lungă și primejdioasă. Primul învățător a fost Vasile Țifescu, suplinitor, urmat de alți suplinitori care n-au pus nici un interes pentru școală. Abia în 1929 a fost numit aici C. Andone, învățător titular (1929-1930) urmat de Vasile Afloarei, învățător titular, un dascăl care s-a devotat satului și școlii și care funcționa și în 1934-1935.

În anul 1933-1934, numărul elevilor înscriși era de 65, iar frecvenți 64 în clasele I-IV (un post).

Cursurile s-au ținut la început într-o casă închiriată absolut necorespunzătoare, iar din 1927 într-un local ceva mai spațios. Directorul școlii, V. Afloarei, făcuse toate intervențiile pentru clădirea unui local propriu.

Date culese de V. Afloarei.

Satul Popești

Înainte de anul 1900, satul s-a numit Crăpăturile, după relieful terenului. I s-a schimbat numele în „Popești” după numele mai multor familii din acest sat. Satul se află pe malul stâng al Bistriței, fiind mărginit de mai multe înălțimi ale munților Stânișoara și Petru Vodă, de care se despart prin crestele dealului Curmătura.

Primii locuitori au venit din Transilvania, printre ei fiind și câțiva sași care s-au pierdut cu timpul în masa românilor, păstrându-și doar numele de Sasu. Sunt blonzi la față, înalți, voinici și ospitalieri.

Ocupația principală este creșterea vitelor și exploatarea lemnului. Fac și puțină agricultură, dar terenurile de cultură sunt mici și slabe. În general, populația trăiește în lipsuri, căci de multe ori oamenii nu găseau de lucru în pădure, fiind la dispoziția exploatatorilor.

Starea culturală era înapoiată, abia 30-35% fiind știutori de puțină carte (1931-1935). Portul și limba sunt tot așa de bine păstrate ca și celelalte sate de pe Bistrița. În special femeile se îmbracă frumos, cu cămăși înflorate, catrințe strânse pe corp, încinse cu bârnețe și cu bundițe scurte frumos înflorite, toate acestea fiind făcute de mâna lor.

Biserica din satul lor este din lemn, construită din contribuția locuitorilor, în 1889. Printre preoții care au slujit aici se numără Danilescu Iacob și fiul său, Gavril, acesta din urmă cunoscut ca un adevărat slujitor al bisericii.

Școala

Școala din Popești s-a înființat pe 1 octombrie 1908 cu un număr de 50 de elevi înscriși, din care frecventau 24. cel dintâi învățător a fost Toma Alexandrescu, absolvent de gimnaziu. Până la 1 septembrie 1931 s-au perindat pe la această școală nu mai puțin de 29 de învățători, cei mai mulți suplinitori, care nu s-au legat de școală și n-au activat cu suflet pentru ridicarea satului. De aceea rezultatele învățământului au fost slab cotate de organele de control ce, întâmplător se abăteau pe la această școală. De la 1 septembrie 1931 funcționa N. Nicău, învățător titular, absolvent al Școlii Normale din Piatra, care se străduia să ridice nivelul școlii din Popești.

În anul 1933-1934, erau înscriși 57 de elevi, din care frecventau 53.

Din acest sat s-au ridicat câțiva învățători și preoți, toți din familia Danielescu. Până în 1926, cursurile se țineau în case închiriate, necorespunzătoare. În acest an s-a construit un local propriu cu o sală de clasă care se afla în stare mulțumitoare.

Date culese de N. Nicău.

Satul Pârâul Pântei

Între satele Farcașa, Sabasa. Stejaru și râul Bistrița se află satul Pârâul Pântei. Nu se cunoaște istoricul lui. Locuitorii sunt veniți și ei de prin alte părți, cei mai mulți din Ardeal, înainte de 1800. Sunt buni gospodari, cei mai mulți ocupându-se cu plutăritul și munca în fabricile de cherestea. Plutașii de aici sunt renumiți cârmaci, ei mergând cu plutele până la Galați.

Starea economică, în general, este bunișoară. Portul, limba, credința și obiceiurile se păstrează cu sfințenie și sunt la fel ca în satele vecine.

Starea culturală și morală este mult mai ridicată decât în satele izolate. Peste 75% erau știutori de carte, ei fiind dornici de cultură. Doar cei mai vârstnici nu știu carte.

Biserica satului este de lemn, construită în anul 1872. A fost reparată și renovată în mai multe rânduri. Și la această biserică a slujit vrednicul preot Gavril Danielescu.

Școala

Primul post de învățător a fost înființat pe 1 octombrie 1914, pentru 48 de elevi înscriși din care frecventau 28, în clasele I-III. Prima învățătoare a fost zenobia Preda, suplinitoare. Au mai funcționat încă cinci suplinitori până la 1 septembrie 1928 când a fost transferat Ioan Arsinte, învățător definitiv, care funcționa și în 1934-1935. Elevii înscriși în acest an 51, din care frecventau 49 în clasele I-IV.

Până în 1931, cursurile s-au ținut prin case închiriate. Prin stăruința învățătorului I. Arsinte s-a construit un local propriu, cu o sală de clasă, aflat în bună stare.

Din acest sat s-au ridicat puțini intelectuali (un magistrat și un învățător). Absolvenții școlii sunt buni gospodari, câțiva din ei fiind meseriași.

Date culese de Ion Arsinte”.

A consemnat Roxana Gabor-Tănase

Articolul Comuna Farcaşa – în scrieri interbelice ale învăţătorilor apare prima dată în Ecoul muntilor.