Cunoscându-l personal, dna. bibliotecar a povestit că Aurel Dumitrașcu a fost mereu un spirit independent, un om-contra curentului, care a gândit și a trăit realitatea potrivit propriilor credințe, că a fost socotit incomod de conformiștii politici ai vremurilor, că e foarte posibil ca moartea precoce să-i fi fost indusă intenționat. Citindu-i jurnalul (celebrele „Carnete maro”), avem confirmarea unui om autentic, un artist în adevăratul sens al cuvântului: „Nu ascultai serios pe nimeni. Toți vorbitorii ți se păreau prefăcuți, puși de cineva la cale să vorbească în felul în care vorbeau. Pe profesori nu-i credeai niciodată. Dar ai respectat întotdeauna școala. În afara ei, totul devenea haos, dezordine.”

Astfel, singura realitate în care autorul a crezut a fost literatura, în special poezia (deși a excelat și în stilul epistolar, bogata corespondență dintre Aurel Dumitrașcu și Adrian Alui Gheorghe fiind publicată în volumul „Frig”), înțelegând prin scris o formă superioară de a te raporta la existență, condamnare și salvare în același timp.

„Carnetele maro” sunt o mărturie e trecerii poetului prin timp, poezia însă este o formă de a accede la eternitate. Scriitorul însuși notează: „Poetul, mereu, omul fără interese. Un risipit. Un dăruit.” Știe și susține că „O populație cu idealuri strict materiale este o turmă”, „că răul nu vine de la bombă, ci de la imbecili”, că cititul – mai întâi al textelor, apoi al autorilor și,  inevitabil, al literaturilor, e printre puținele posibilități de a-l scoate pe individ din ignoranță.

„Frumos, dar greu” sunt concluziile unei eleve, întrebată la final, cum i s-a părut existența scriitorului, raportată la contextul politic al vremii. În cazul lui Aurel Dumitrașcu, frumosul și greul s-au transformat în poezie, l-au scos din anonimatul unei vieți la care l-ar fi condamnat, poate, trăitul în mediul rural, amintindu-ne nouă, celor de astăzi, că literatura e mereu o mână întinsă – scriitorilor și cititorilor, deopotrivă.

PREMIERA

-În actul întâi

nu s-a întâmplat nimic

spectatorii au continuat să bea limonadă

în actul al doilea nu s-a întâmplat nimic

spectatorii au continuat să bea limonadă

în actul al treilea nu s-a întâmplat nimic

spectatorii au continuat să bea limonadă

în actul al patrulea

nu s-a întâmplat nimic

limonada a continuat să bea spectatorii

în actul al cincilea

nu s-a întâmplat nimic

totuși spectatorii au vrut să aplaude.

Nu știu de ce capul unui dintre ei

s-a rostogolit încet spre scenă.

Ecaterina Carază

Articolul REMEMBER AUREL DUMITRAȘCU „-Eu/ nu vreau/să trăiesc/eu vreau/să citesc” – Ars doloris, Aurel Dumitrașcu apare prima dată în Ecoul muntilor.

Instruirea practică era cealaltă disciplină la care participam cu drag. Maistra Maria Mucenicu, o profesionistă în adevăratul sens al cuvântului, făcuse un contract cu o firmă din Târgu Neamț, care ne trimitea material din care croiam, apoi coseam ii. Iile erau trimise peste hotare. Liceul se autofinanța, iar noi aduceam bani frumoși, munciți de noi. Băieții aduceau și ei bani prin atelierul de mecanică. A fost pentru prima dată în viață când am descoperit simbolurile de pe cusăturile românești. Modelele erau scoase din vechile lăzi de zestre. Patrimoniul material era salvat. Căpătasem îndemânare, eram mai atentă la lucru, aveam simțul observației. Ar fi necesare și acum asemenea ore, pentru că dezvoltă percepții, sensibilitate, responsabilitate. Gândindu-mă la maturitatea și statornicia foștilor mei dascăli, mă gândesc la Brâncuși și găsesc analogii între cele două vocații: învățământul și sculptura. Brâncuși modela cu mâinile libere, se zgâria în piatră, lemn sau marmură și umplea atelierul de sânge. Osteneală și sânge. Artă și sânge. Sacrificiu. Credință. Asta a fost școala pe care am făcut-o la Borca și de care sunt mândră. La mulţi ani, liceul meu iubit!

Iolanda LUPESCU

Articolul Despre Liceul “Mihail Sadoveanu”, cu dragoste! apare prima dată în Ecoul muntilor.

Directorul Vasile Amariei consideră că evenimentul de vârf al manifestărilor va fi acordarea numelui regretatului profesor Mircea Afloarei unui amfiteatru realizat în cadrul proiectului „Rose” (2020-2024). De asemenea, cu acest prilej va fi prezentat tabloul realizat de pictorul bicăjean Emil Ungureanu, înfăţişându-l pe profesorul de istorie care şi-a dedicat întreaga activitate liceului din frumoasa comună nemţeană. Sunteţi invitaţi la manifestările omagiale la care vor participa mulţi dintre foştii profesori şi elevi de seamă ai şcolii. O întâlnire dintre generaţii…

Articolul Liceul „Mihail Sadoveanu” are 70 de ani… apare prima dată în Ecoul muntilor.

În timp, cu mai bine de 80 de ani în urmă, pe lângă disciplinele obișnuite din orarul școlar (Intuiția, Scris/Citit, Gimnastica, Aritmetica, Geografia, Științe naturale, Istoria, studiate, până în clasa a VI – a, inițial), la orele de Lucru manual se consemnează următoarele activități, realizate împreună cu elevii: „preparate din făină, tăiței cu întrebuințarea lor; împleteturi cu clasa a IV–a, a V–a; curățarea sticlei de geam, aplicație în clasă/ciorapi de lână pentru eleve; conservarea fructelor (aranjarea merelor)/torsul lânii pentru ciorapi; s-a tors lână pentru împletit/aranjarea florilor de toamnă; tiparul șorțulețului de copil și croitul/o elevă a făcut foaia și tăierea tăiețeilor (cu materialul ei); curățenie generală în curtea școlii/răsucitul lânii (ciorapi pentru concentrați); fierberea marmeladei de mere/împletitul ciorapilor (pentru concentrați); vânturat varza (pitrocitul cu elevele) (În Arhivele Naționale – Direcția Județeană Neamț, Fond: 955 Inv.1202/Ex. 1/217 u.a., Liceul „Mihail Sadoveanu”, Borca, Inventar 1953-1982 (Școala Primară Urbană din Borca, în Registru de prezență1931-1932 și 1939-1940)

Strânsa legătură a școlii cu realitatea, modul în care aceasta se apleca și asupra nevoilor practice de învățare ale elevilor, așteptările realiste pe care cu toții le aveau de la învățământ confirma, deopotrivă, autoritatea școlii ca instituție de formare, respectiv statutul elevului de învățăcel, care participa, fără ezitare, la orice tip de activitate cuprinsă în orar.

Mai târziu, în procesele-verbale consemnate săptămânal și semnate de cadrele didactice participante, apar astfel de acțiuni în care era implicată toată școala: „3 iunie, 1938, zi închinată solidarității naționale și sociale – vizitarea gospodăriilor sărace din sat; 1942-vizită la dispensarul sanitar din sat, unde s-a făcut în mod individual o vizită medicală amănunțită, după care a urmat cântărirea elevilor în parte. Clasul a fost suspendat; 12 martie, dezinfectarea localului, din cauza apariției unor noi cazuri de scarlatină (în localitate și în școală); 9 septembrie, 1942: muncă de război cu femei și fete (2 femei și o fată); văruitul localului pe afară; lucrări de cancelarie: recensământul și aranjatul cărților în bibliotecă; conform tradiției noastre creștinești, elevii au fost împărtășiți.ˮ

Educație moral-religioasă, dezvoltarea unor abilități necesare în viața de adult, grijă pentru mediu și spațiul în care locuiau și învățau, solidaritate și implicare civică, responsabilizare – acestea erau secretele succesului în învățământul de acum aproape un secol, învățământ care ne poate face nostalgici, dacă privim devotamentul ambelor părți.

Mai importantă decât toate mi se pare grija de a-i instrui pe elevi să se împlinească în mai multe direcții, atribuirea unor responsabilități în școală și în comunitate care-i implica activ și-i învăța că schimbarea și bunul mers al lucrurilor depinde și de ei, existența muncii în echipă și strânsa legătură a școlii cu comunitatea locală. Școala putea fi, într-adevăr, deschizătoare de drumuri, iar absolventul, învățând lucrurile de bază, se împlinea ca individ care-și găsește libertatea tocmai prin faptul că se simțea în stare să facă atât de multe lucruri.

Noi, modernii, suntem piticii pe umerii uriașilor, vorba cuiva, avem perspectivă complexă asupra lucrurilor, dar nu ne-ar strica dacă, din când în când, am arunca o privire înspre trecut (în documentele păstrate, în istoria vie a poveștilor celor care le-au trăit) și ne-am reaminti câte ceva din lucrurile care se făceau atât de bine în vremurile acelea (Informația utilizată în acest articol este parțial integrată în proiectul interdisciplinar „Moșteniri – Istoria școlilor din județul Neamțˮ).

Ecaterina CARAZĂ

Articolul Școala în mașina timpului… apare prima dată în Ecoul muntilor.

„Nu mai sunt demult al acestei lumi. Sunt departe de mine însumi, desprins de propriul meu trup… mă aflu printre lucrurile esențiale. Îl voi aștepta pe bunul Dumnezeu în atelierul meu”. „Mor cu inima întristată pentru că nu mă pot întoarce în țară”. Deși a fost misionar prin arta sa, i s-a refuzat donația lucrărilor sale Republicii Populare Române, considerându-i –se arta „decadentă și burgheză”. Printre academicienii care l-au respins se numărau George Călinescu, Perpessicius, Alexandru Graur. În 1944, Brâncuși trimite un articol ziarului „Gândirea” un articol în care spunea „Patria mea este pământul care se-nvârtește, briza vântului, norii”. Cu genialul Brâncuși noi am intrat în universalitate.

Bibl. Iolanda LUPESCU

Textul a fost realizat în urma activităţii dedicate lui Constantin Brâncuşi realizată împreună cu clasa a IX-a C, Liceul „Mihail Sadoveanu”, Borca.

Texte consultate:

Paleologu, V.G., Tinerețea lui Brâncuși, București, 1968

Carte de inimă pentru Brâncuși, antologie, București,1976

Brezianu, B., Brâncuși în România, București, 1976

Articolul Borca. Brâncuși și bucuria credinței apare prima dată în Ecoul muntilor.