Obiectele pe care le-am văzut  au o raportare strict lumească la viață și sunt legate de valorile creștine. Nouă, când ne merge bine după măsura lumii, uităm să îndreptăm ochii spre cer. Se pare că bunicii și străbunicii noștri  întrețineau iubirea pentru aproapele și prin frumosul pe care îl făureau. Femeile erau cele care croiau, coseau, țeseau pentru  toată familia. „Să vă iubiți unii pe alții” era o poruncă pusă în aplicare. Casa, copiii, bărbatul, femeia purtau costume pe care se puteau citi tainele vieții fiecăruia în parte: copacul vieții se cosea pe ia miresei și tot acolo apăreau romburile, ca exprimare a dorinței de a avea copii, iar semne aproape invizibile o apărau de deochi; catrința cu cruciulițe îndepărta răul; iile cu flori erau purtate de fete; cămașa mortului era sobră și simplă, brodată cu fluturi, care reprezentau sufletul celui plecat; însurățeii purtau catrința și brâul bărbătesc cu același model și în aceleași culori, ca să știe mândruțele că bărbatul este „luat”.

Bundița era confecționată din pielea primului miel fătat , care se trata cu apă de var și de cele mai multe ori apărea brodat simbolul ochiului de  păun, asociat cu înțelepciunea, frumusețea și renașterea. În copilărie vedeam femei grăbindu-se să-și rezolve treburile, dar care împleteau colțuni sau torceau din mers . Timpul lor era drămuit, având în vedere că tot ce făceau era manual. Și apoi aveau ele credința că dacă nu au de lucru, le dă diavolul de lucru. Momentan, magazinele și piețele sunt suprasaturate de obiecte populare, care se deosebesc hotărât  de cele autentice. Portul vechi era unul frumos și nobil. Cine face artă populară pentru bani, transmite un mesaj alterat. Autenticul poate fi protejat dacă găsim modele, rădăcini, povești de viață ale bunicilor. Trecutul, patrimoniul și modelele sunt zestrea neamului din care facem parte.

Invitații, doamna Cristina Petrea și domnul Petre Joița, au avut cele mai ample și documentate expuneri, care m-au dus cu gândul la un verset din Sfânta Scriptură: „Cei lipsiți de povățuitori, cad ca frunzele.” Întâlnirea nu ar fi fost completă, dacă nu ar fi cântat talentata Eugenia Petrea, voce și cobză, o veche baladă culeasă din satul Sabasa, „Colo -n sus pe Stânișoara”, o tristă poveste de dragoste dintre tinerii Saveta și Gheorghiță, cărora părinții nu le-au îngăduit să se cunune, dar pe care i-a ajutat regele Carol I.

Artistul fotograf Alexandru Buzdugan a imortalizat întâlnirea. Nu mai putem adopta conduita existențială a strămoșilor, dar măcar avem libertatea să discernem și să alegem.

Iolanda LUPESCU

Articolul DIN LADA DE ZESTRE: POVEȘTI ÎN II ȘI COSTUME apare prima dată în Ecoul muntilor.

  Ce înseamnă, pe scurt, să fii biolog într-un parc național? Cu ce vă ocupați zi de zi?

Pe scurt e foarte greu de zis ce înseamnă să fii biolog, e o chestie foarte complicată, adică sunt mai multe lucruri de care să te ocupi, mai degrabă e un fel de naturalist biologul într-un parc național, biologi sunt cei   care lucrează în laboratoarele de analiză de sănătate, sunt și acolo biologi, care fac analize, legat de ceea ce ne îmbolnăvește pe noi și are origine biotică, virusuri, bacterii. În parcul naţional biologul trebuie să știe și despre mamifere, și păsări, și amfibieni sau ceea ce ați văzut voi acum, tritoni. Biologul din parcul naţional ar trebui să știe foarte multe specii de animale și de plante, să le urmărească în timpul unui an, să le inventarieze și să le monitorizeze-  se fac monitorizări pentru colectarea datelor, iar pe termen lung ne dau o direcție, o idee despre ce se întâmplă în natură, adică dacă sunt mai puține păsări care cântă primăvara sau mai puțini tritoni care se duc să se împerecheze în bălți, ceva e în neregulă și de undeva va apărea o problemă.

  Ce v-a făcut să alegeți această meserie?

          De mic mi-au plăcut animalele, în gimnaziu și liceu îmi plăcea să merg în pădure, lângă Suceava și adunam tritoni, îi mai țineam acasă în acvarii, le dădeam de mâncare vermuști pentru pești de acvariu, prindeam șopârle, îmi plăcea să mă uit la ele, ascultam păsările, le dădeam de mâncare la furnici, de mic am avut înclinație pentru așa ceva. Am făcut facultatea la Suceava și de acolo când am aflat că este loc disponibil la Parcul Național Ceahlău, am venit și mi-am depus dosarul.

  Care sunt cele mai importante specii de plante și animale din Parcul Național Ceahlău?

La specii de plante trebuie să menționez întâi laricele sau zada sau crinii (cum le zice aici în zonă), este singurul conifer de la noi din țară care toamna își pierde acele, în Ceahlău este o populație foarte mare și destul de solidă de Larice Carpatic, izolat genetic de cei din Alpi sau din alte părți din lume. Este un tip de larice care trăiește foarte mult timp (300-500 ani). Cresc pe stâncării și în zone expuse la soare, pe solurile scheletice și sunt foarte bătrâni, ei nu au fost exploatați, s-a păstrat pădurea respectivă, acele „Polițe cu crini” sunt și o „bibliotecă vie”, în inelele de creștere ale arborilor putem vedea cum a fost clima, ce s-a întâmplat cu natura cu ani în urmă. Animale importante sunt specifice pădurilor montane din Carpați, lupi, urși, râși, aceste animale în Europa sunt în declin, dar la noi încă au spațiu să existe, să-și păstreze rolul și locul lor în natură. Sunt foarte multe specii de păsări, de la muscalii mici (ei indică că aici sunt păduri bătrâne) la bufnițe.

  Există specii rare sau pe cale de dispariție în parc? Ne puteți da câteva exemple?

          Da, există specii rare și pe cale de dispariție, specii de plante-orhidee-Papucul Doamnei, multe specii care cresc în fânețe (unde se păstrează foarte bine speciile rare, vine omul din când în când și cosește, între cosiri speciile de plante au timp să crească). Orhideele din Europa sunt foarte mici și sunt pe cale de dispariție din cauză că omul abandonează cositul și fânețele și zona se împădurește sau își fac casă peste specia rară. Sunt specii rare de animale, de păsări, inclusiv lupul și râsul, laricea e o specie rară, tritonii (specifici doar Parcului Național Ceahlău).

  Ce sunt speciile endemice și există astfel de specii în Ceahlău?

          Speciile endemice sunt speciile care se găsesc într-un anumit loc, într-o anumită zonă geografică și bine delimitată, pe partea estică a Munților Carpați. În peșteri sunt specii de păianjeni, de gândaci endemici care cresc doar acolo. În Ceahlău mai este un cosaș numit Cosașul Dochiei, un cosaș verde, frumos, cu un cântec specific și nu există în altă zonă din lume.

  Care este animalul sau planta dumneavoastră preferată din parc și de ce?

          Complicat… Îmi place foarte mult bulbucul de munte, dacă vă uitați la ea, floarea nu este deschisă, are forma unei bile, acolo, înăuntru nu pot să intre albinele pentru a poleniza. Dar ea s-a adaptat să fie polenizată de niște musculițe cu care trăiește în simbioză, acestea trăiesc doar unde este floarea, acolo depun ouă, iar o parte din semințele plantei sunt puse cumva deoparte pentru musculițe, din ele vor ieși viitoarele musculițe și o parte vor fi polenizate și vor poleniza alte flori.

  Cu ce provocări vă confruntați în protejarea naturii din parc?

Principala provocare sunt oamenii. Comunitatea locală este o mare provocare dar și un ajutor. Turiştii sunt o foarte mare provocare pentru că ei pun presiune, vin foarte mulți, e gălăgie pe munte, traseele sunt foarte bătătorite sau erodate, adică se creează torenți pe trasee pe unde trece multă lume. Provocarea este să-i facem pe oameni să înțeleagă de ce au ei nevoie de natură, pentru că noi nu suntem aici ca să protejăm natura și parcul pentru noi, ci suntem aici ca să păstrăm natura și parcul pentru oameni. Oamenii au nevoie de natură, din o mulțime de motive, cele mai simple, fiindcă dacă nu avem pădure, s-ar putea să respirăm mai greu, că e mai poluat aerul sau mai puțin oxigen. Da, provocările sunt să-i facem pe oameni să înțeleagă despre ce-i vorba și să-i facem să înțeleagă că pot să conserve și să protejeze natura, inclusiv la ei acasă, adică să lase loc naturii. Nu trebuie să facem gazon în curte, putem să lăsăm iarba să crească mai mare, nu trebuie să drenăm orice șanț și orice urmă de apă, pentru că mai sunt inclusiv tritoni care au nevoie de apa aia în zona de munte. Sunt multe lucruri care pot fi făcute, dar provocarea este lucrul cu oamenii și, culmea este că, imediat, lucrul cu oamenii îți aduce și foarte multe  satisfacții.

  Cum pot turiștii să ajute la protejarea mediului atunci când vizitează Ceahlăul?

Turistii sunt o specie foarte aparte. Sunt mai multe feluri de turiști care vin în parc. Sunt cei care vin si se bucură de natura, sunt conştienti de pădure si cumva o respectă. Sunt turişti care vin doar pentru că e pădure si că trebuie să bifeze si asta, mersul pe munte, dar toată lumea ar putea să ajute făcând practic ceea ce fac si la ei acasă. Să nu lase gunoaie, să nu facă foarte multă gălăgie pentru că până la urmă intră în casa ursului, a animalelor din pădure. Nu cred că vrea nimeni să vină cineva la ei acasă, să înceapă să facă gălăgie și mizerie. Și să vină turistii, să se bucure și să transmită mai departe. Cu asta ne pot ajuta și pe noi, să nu lase mizerie, să nu facă foarte multă gălăgie, să transmită mai departe cât de faină e pădurea. Și mai e ceva ce pot să facă turistii si e un aspect unde ei au foarte multă putere. Și ce pot să facă este să ghideze serviciile din turism. Asta sună deja foarte complicat. Dar dacă omul, turistul vine și cere distracție cu muzică si cu băutură se va găsi cineva care să ofere așa ceva. Dacă omul vine si cere liniște si caută aer curat si o zonă care să arate mai traditional sau să găsească un fel de mâncare bună la restaurantul din zonă, atunci se va găsi cineva care să-i ofere asta, un hotelier, un magazin, ceva. Și ceea ce oamenii cer, determină foarte mult din ce li se oferă si din presiunile care se pun pe parc. De exemplu, cu pârtia de schi, aici este foarte simplu, vrem pârtia de schi. Ok, s-ar putea să fie bună să aducă turiști, dar pe de altă parte nu o să avem zăpada pentru că se încălzește clima. Și nu ştiu în ce măsură ne ajută pe noi ca parc, pentru că o să apară foarte mulți oameni aici care vor face gălăgie, care vor muzică pe pârtie, băutură si chestii de genul asta. Dacă oamenii ar cere linişte să vină în staţiune la munte, ca să respire aer curat si să se relaxeze, concediul înainte asta era, odihnă, atunci li s-ar oferi acest lucru. Altfel li se oferă gălăgie și din cauza asta sunt oameni care vin și zic, vrem să mai construim o cabană, vrem să mai facem ceva, vrem să mai… chiar în parc, chiar în pădure, ce ne trebuie animale? Ne trebuie oameni care să asculte muzică…

  Ați avut experiențe periculoase sau neobișnuite?

Da, da, cu siguranță. Am căzut de pe o brână în Ceahlău pentru că s-a rupt pământul de sub picior, terenul este foarte friabil, este nisip amestecat cu pietriș și brâna aceea cu iarbă și pietriș nu a ținut greutatea și am căzut câțiva metri de pe brână, apoi întâlniri cu animale, cu ursul, am intrat într-un bârlog de urs, unde ursoaica își pregătise foarte fain bârlogul, am intrat în timpul verii, iarna nu poți intra deoarece  este acasă proprietarul. Bârlogul era foarte bine aranjat, cu mușchi ca o salteluță, pregătit pentru a naște puii, am multe exeperiențe cu oamenii, mai bune sau mai puțin bune.

  Ce sfat le-ați da copiilor care vor să devină biologi?

Ar trebui să le placă, în primul rând. Să devii biolog presupune să ai cunoștințe din  științe și despre educație, Poți să lucrezi în domeniul medicinii medicale sau fie în natură, implicat în diverse proiecte de conservare, dar nu numai. Această meserie poate aduce mari satisfacții în viață.

  De ce este important să protejăm parcurile naționale?

Sunt foarte multe motive… Parcurile naționale sunt eșantioane de natură, ca niște biblioteci de natură pe care cu greu le mai găsim în lumea de astăzi. Toată lumea se dezvoltă din punct de vedere economic, în loc de natură găsim drumuri, câmpuri arate și betoane.

Parcurile naturale sunt zone în care lumea a ales să păstreze natura așa cum este ea, aici nu se exploatează pădurea, ceea ce înseamnă că pădurea rămâne acolo, îmbătrânește normal, aș spune eu si pădurea asta de 500 de ani are un rol foarte important, captează foarte mult carbon, aceasta e o temă comună acum de discutie, reglează clima, pădurile lăsate în pace reglează clima, atrag umezeala și mișcă umezeala atmosferică. De asta sunt anumite zone, inclusiv în Europa, în care s-au tăiat pădurile de pe marginea Mării Mediterane sau a oceanului și tăindu-se pădurile de la marginea oceanului către interior, nu s-a mai cărat apa în interiorul continentului, s-a aridizat zona. E important să păstrăm pădurea şi Parcul Național face lucrul acesta, păstrează pădurea pentru că ea preia umezeala de la ocean și tot o mișcă către interior, unde se produce ploaie. În parcurile naționale, natura fiind lăsată în pace, e un loc foarte bun de refugiu pentru foarte multe specii, inclusiv pentru păsări. Este, în primul rând, un avertizor de mediu curat, dacă încep să dispară păsările cântătoare primăvara ar trebui să vă puneți niște întrebări Adică ceva se întâmplă cu lumea din în jur care s-ar putea să nu fie bine nici pentru noi.  Pentru ele sigur nu e bine, dar s-ar putea să nu fie bine nici pentru noi pentru că păsările migrează pe suprafețe foarte mari Și atunci au nevoie de un mediu sănătos pe suprafețe mari. Dacă mediul începe să se strice, să se îmbolnăvească în zona aceasta largă pe care păsările o străbat, se întâmplă un fenomen în cascadă si cu cât se îmbolnăvește mai tare mediul, păsările încep să dispară. Dacă încep să dispară păsările, ele sunt practice, ca si canarul din mină. Minerii mergeau cu canarii înainte în mină și canarul era foarte sensibil la gaze toxice si nu mai cânta, murea în colivie, dacă se întâmpla ceva și atunci oamenii știau să iasă de acolo. Așa este și acum. Parcurile naționale sunt zone care păstrează mediul pentru speciile acestea unde ele trebuie să existe si să le avem ca avertizori de integritate. Și ne arată și nouă cum ar trebui să procedăm mai departe. Acestea nu sunt doar un refugiu, ci ar trebui să fie și un exemplu pentru oameni, despre cum putem să păstrăm natura.

Îi mulțumesc domnului biolog Liviu Moscaliuc, care, prin munca sa, ne arată cât de important este să înțelegem și să protejăm mediul înconjurător. Parcul Național Ceahlău rămâne nu doar un loc de vizitat, ci și un spațiu care trebuie respectat și ocrotit de fiecare dintre noi.

Dimitrie GHEORGHIU, clasa a V-a, Liceul „Mihail Sadoveanu” Borca (primul din dreapta, pe drumul spre Suhardul Mic, într-o excursie tematică în cadrul Clubului Jurnalism de Mediu Borca).

Articolul „Parcurile naționale sunt eșantioane de natură, ca niște biblioteci de natură pe care cu greu le mai găsim în lumea de astăzi!” Interviu cu biologul Liviu Moscaliuc – Parcul Național Ceahlău apare prima dată în Ecoul muntilor.

Ideea a fost primită cu interes de părinții copiilor din comuna Borca. Ulterior acest proiect a devenit realitate. Dorința este de a-i învăța pe acești copii tainele handbalului și a-i îndemna să facă sport cu metode de pregătire diferite și cu o mentalitate sănătoasă construită pe încredere, echilibru și performanță

Cine este Ligia?

Originară de pe meleagurile frumosului Maramureș, a început tainele handbalului la C.S.S nr. 2 Baia Mare, după care a ajuns la C.S Marta Baia Mare. Trecând la profesionism, a jucat pentru echipele C.S.U Oradea, Crișul Chișineu-Criș, punând umărul la promovarea echipei în „Liga Florilor”, după care a jucat în Prima Ligă de Handbal din Italia. Face parte din aceeaşi generație de sportive ca Iulia Dumanska, portarul echipei naționale a României, Cristina Laslo, căpitanul echipei naționale a României și alte două handbaliste din comuna Borca: Bianca Mîrcă Cherecheși și Andreea Năstase, actual portar al echipei HC Zalău.

A consemnat Constantin Mîrcă

Articolul Renașterea handbalului la Borca apare prima dată în Ecoul muntilor.

Proiectul s-a derulat în perioada 19.01.2024-31.12.2025 , a avut o valoare totală de 350.976,46  lei, a fost finanțat integral printr-un ajutor financiar nerambursabil acordat în cadrul apelului de proiecte „Dotarea cu laboratoare inteligente a unităților de învățământ secundar superior, a palatelor și a cluburilor copiilor” din Planul Național de Redresare și Reziliență, Pilonul VI. Politici pentru Noua Generație, Componenta 15. Educație, Reforma 5. Adoptarea cadrului legislativ pentru digitalizarea educației, Investiția 9. Asigurarea echipamentelor și a resurselor tehnologice digitale pentru unitățile de învățământ.

Obiectivele proiectului au fost:

Obiectivul general al proiectului propus vizează dobândirea competențelor digitale avansate de către elevii din cadrul liceului, prin asigurarea accesului la tehnologie in cadrul unui laborator digital inteligent adaptat la specificul liceului, dotat cu echipamente dedicate.

Obiective specifice au fost:

1. Dotarea instituției de învățământ cu infrastructura și resursele tehnologice necesare dezvoltării laboratorului digital inteligent.
2. Dobândirea de către cadrele didactice ale liceului, a competentelor necesare utilizării echipamentelor aferente conceptului de laborator inteligent digital integrat.

Realizarea obiectivelor proiectului a avut un impact pozitiv asupra actului educațional, o învățare digitală de calitate și inovatoare fiind captivantă și interactivă, completând metodele tradiționale și oferind platforme de colaborare și de creare de cunoștințe.

Persoana de contact: Vasile AMARIEI

E-mail contact: contact@scoalaborca.ro

Conținutul acestui material nu reprezintă în mod obligatoriu poziția oficială a Uniunii Europene sau a Guvernului României.

„PNRR: Fonduri pentru România modernă și reformată!”

„PNRR. Finanțat de Uniunea Europeană-UrmătoareaGenerațieUE” http://mfe.gov.ro/pnrr/   http://www.facebook.com/PNRROficial/

Articolul Anunț de presă privind finalizarea implementării proiectului intitulat „Dotarea Liceului „Mihail Sadoveanu” cu un laborator inteligent („SMART LAB”), în vederea creșterii calității procesului educațional” apare prima dată în Ecoul muntilor.

Parcă îl văd și acum intrând în clasă: înalt, slab, grăbit, cu ochii aprinși de ceva ce nu înțelegeam pe atunci, dar simțeam că e mare. În brațe avea teancuri de reviste colorate, cu miros străin, cu imagini dintr-o lume despre care nu știam nimic. Reviste în engleză — un miracol în anii aceia cenușii, în care culoarea era o raritate, iar limba străină  – o poartă închisă pentru cei mai mulți dintre noi.

Aurel Dumitrașcu nu venea să predea o lecție. Venea să ne ofere o fereastră.
O fereastră spre altundeva.
Spre altcumva.

Nu conta că ora era de „agricultură”. La el, totul era despre curiozitate, emoție, poveste. Despre cum se poate aprinde o scânteie în mintea unui copil doar arătându-i o fotografie, o copertă, un titlu într-o limbă necunoscută. Și despre cum acea scânteie rămâne vie o viață întreagă.

Profesorul care juca fotbal cu noi

În afara orelor, îl găseam pe terenul de sport. Cu aceeași pasiune. Cu maximă bucurie. Cu aceeași vibrație în privire. Uneori râdea ca un copil, alteori se înflăcăra ca un jucător profesionist. În felul lui, fotbalul era tot o lecție. O lecție despre implicare, despre a trăi total clipa, fără jumătăți de măsură. Acesta era Aurel Dumitrașcu: un om care își punea inima în orice făcea.

Iar pentru noi, copiii aceia care descopereau lumea, prezența lui era ca o lumină care ne învăța să fim mai vii.

Un om mare într-o comunitate mică

Înalt, siluetic, cu pletele-i blonde, purtând costum de blugi – o altă raritate pe atunci, Aurel Dumitrașcu era o apariție imposibil de trecut cu vederea în comunitatea noastră. Impresiona nu doar prin erudiție, ci și prin naturalețea cu care se desprindea de „școala” formală pentru a coborî în jocul elevilor. Nu știam atunci cine este cu adevărat. Nu știam că scrie poezie, că ține un jurnal, că trăiește cu intensitatea unui om care simte mai mult decât lasă să se vadă. Nu știam că va deveni un reper al literaturii române moderne.

Dar simțeam. Simțeam că e altfel.
Simțeam că lumea lui e mai mare decât a noastră — și totuși ne invita cu discreție să intrăm în ea.

La puțin timp după gimnaziu, am avut revelația a ceea ce nu înțelegeam pe atunci, dar intuiam că e ceva fenomenal: m-am întâlnit cu Biblioteca din Nord, unul dintre volumele de referință ale poetului. Cartea avea o scurtă dedicație adresată fratelui meu mai mare, un detaliu care atunci mi-a stârnit și mai mult curiozitatea și mi-a sporit bucuria. Am parcurs cartea pe nerăsuflate, din scoarță în scoarță, chiar dacă nu pricepeam tot — sau poate prea puțin — pentru că versificația avea o formă modernă, mult diferită de ceea ce studiasem noi în școală.

Astăzi îmi dau seama de exagerarea și exaltarea pe care numai un copil le poate trăi: am simțit atunci o mândrie și o bucurie imense. Prietenul meu din clasă, dar mai ales de pe terenul de fotbal, era poet, era scriitor, era o mare personalitate! Iar bucuria acelui sentiment a pus în plan secund întreaga mea infatuare juvenilă.

Acum, după aproape patru decenii, afirm că Aurel Dumitrașcu a fost, poate, cea mai mare personalitate pe care a dat-o Borca.

Nu pentru că l-au confirmat criticii. Nu pentru că volumele sale au intrat în patrimoniul literaturii contemporane. Ci pentru că, înainte de toate, a știut să fie prezență: una caldă, puternică, una care schimbă destine.

Un cerc care se închide

Destinul a făcut ca astăzi să fiu directorul Liceului „Mihail Sadoveanu”, locul în care drumurile noastre s-au întâlnit întâia dată. O școală care acum poartă — prin revista sa — numele acelui volum – revelație pentru mine: „Biblioteca din Nord”.

O școală care are, în semn de apreciere, o structură care-i poartă azi numele: Școala Gimnazială „Aurel Dumitrașcu” din Sabasa, satul în care a apărut – aidoma unui alt „meteorit” în literatura română cu un secol înainte –  și în care și-a petrecut o importantă perioadă din scurta lui existență pe acest pământ. Zic scurtă existență, dar, Doamne, cât de dinamică și cât de consistentă!

Nu avem cum să nu ne întrebăm uneori: câți dintre noi am fi ajuns ceea ce suntem astăzi fără acele ore în care un profesor suplinitor ne-a adus, în brațe, o lume întreagă?

Adevărata lui moștenire nu este doar în cărțile publicate, ci în felul în care a știut să pună, în inima unor copii, ideea că viața poate fi mai mare decât satul în care te naști.
Că lectura te poate duce oriunde, dar mai ales către libertatea cea  adevărată.
Că pasiunile — fie poezia, fie fotbalul — au puterea de a te salva.

Aurel Dumitrașcu rămâne cu noi

Nu trecem prin viața aceasta fără urme. Unii oameni lasă doar zgomot. Alții construiesc ziduri. Fiecare cum poate și cum vrea!

Aurel Dumitrașcu a lăsat lumină.

Iar noi, cei care i-am fost elevi, colegi, cititori sau doar martori ai trecerii sale, avem datoria — și bucuria — să ducem această lumină mai departe.

Cu aceeași bucurie ca atunci și cu onoarea de a fi fost elevul lui Aurel Dumitrașcu,
Vasile Amariei, directorul Liceului „Mihail Sadoveanu”

Borca, 20 noiembrie 2025

Articolul Aurel Dumitrașcu – Profesorul care ne-a deschis cerul apare prima dată în Ecoul muntilor.

În cadrul Clubului de jurnalism, lecțiile teoretice alternează cu cele de scris. Stilul jurnalistic este complet diferit de cel al compunerilor școlărești, puerile, pline de adjective și cuvinte bombastice, care nu spun nimic. Copiii au înțeles că trebuie să scrie clar și concis. Că își pot îmbogăți limbajul limitat de cuvinte folosind dicționarul, documentându-se minuțios. Precizia, exactitatea informațiilor este foarte importantă în formarea unui jurnalist. La fel și atenția pe care o acordă evenimentelor și oamenilor despre care vor să scrie. Copiii au învățat să observe, să nu fie nepăsători, să aibă păreri obiective, să nu mai fie superficiali.  Ei știu că nu se poate scrie un text, fără o bună documentare.

Mă străduiesc să corectez, împreună cu copiii, frazele ilogice, lungimile, repetarea obsesivă a cuvintelor. Niciodată copiii nu au căutat în dicționar atâtea sinonime, ca în scrierea unui text pentru revista liceului.

Am rămas plăcut surprinsă când o profesoară de română mi-a spus că jurnaliștii au devenit mai atenți și mai limpezi în exprimare. Copiii nu mai gândesc analitic datorită folosirii în exces a calculatorului. Mă bucur că măcar cu o mică parte dintre ei pot obține performanță în exprimarea discursului.

Fiecărei grupe de începători prezint cartea ”Limba de lemn” a autoarei Francoise Thom. Așa cum spunea Sorin Antohi în prefață: ”Poate mai realistă este acțiunea sistematică de educație, care prin manuale, cărți de lectură, exemplul dascălilor, ar trebui să intervină măcar în folosul generațiilor mai tinere. Nu putem începe brusc să vorbim fără sechelele limbii de lemn, dar cel puțin trebuie să le identificăm și să le descurajăm.”

Revista ”Biblioteca din Nord” este de tip caleidoscop. Cu un conținut variat, oglindește cu fidelitate viața școlii, deosebind-o clar de revistele altor școli. Conținutul reflectă evenimentele din școală, dar și din comunitate, conferindu-i un caracter de originalitate. Astfel, editorialul dă întotdeauna tonul conținutului revistei. Rubrica susținută de psiholog se adresează în egală măsură și elevilor, dar și părinților. Pandemia, refugiații din Ucraina, programele Erasmus, la care au participat și liceeni împreună cu profesorii lor, școlile de vară, zilele importante istorice și culturale, rubrica de sănătate, de religie, creațiile literare, pagina celor mici, rubrica umor, aproape toate sunt scrise în cadrul Clubului de jurnalism. La rubrica  ”Pagina absolvenților” participă cu articole foști elevi ai liceului, toți tributari școlii pe care au absolvit-o: Mihai Lazăr, prof.univ. dr. docent la Sankt Petersburg, dr. fizician Mihăiță Peptănariu, prof. univ .dr. Valeriu Popa, colonel Petru Nastasă, farmacist toxicolog Dumitru Nastasă, prof. Ana Zgârciu, prof. Sanda Țăranu, studenți sau proaspăt absolvenți de facultate. Colaborează preoți, absolvenți, farmacistul toxicolog Dumitru Nastasă, cadre didactice, ofițeri. Sunt trei grupe de jurnaliști, una de inițiați și două de începători. S-a creat o atmosferă de prietenie între un discipol mai în vârstă, așa cum sunt eu și tinerii cu care lucrez.  Studentul Andrei Chirilă scria: ”O revistă. Pentru cei mai mulți sunt doar câteva pagini ce cuprind diverse teme prezentate amănunțit, dar pentru alți oameni, jurnaliștii și redactorii din spatele revistei reprezintă un morman de muncă, iar satisfacția produsului finit este pe măsură. O revistă școlară este cu totul altceva. Oamenii din spatele ei nu urmăresc să câștige bani, ei urmăresc să educe alte persoane prin munca lor, un lucru nobil, după părerea mea. Un alt lucru unic în legătură cu revistele școlare este că reunește mai multe generații, elevii cei care au toată viața înainte și care sunt tineri, energici și spontani, profesorii,  pe de altă parte ,care au experiența și puterea necesară de a coordona elevii, iar nu în ultimul rând, acei oameni respectabili, foști elevi sau profesori ai școlii… este sănătos să îi dai unui tânăr să lucreze, întrucât acesta se va dezvolta bine. Nu numai asta, dar lucrul cu condeiul îi va întări caracterul diplomatic, perseverența, dar nu în ultimul rând, stima de sine, lucruri esențiale în ziua de azi.” Iustina Cârjă este în prezent jurnalistă și spune”: Sunt o norocoasă. Alții regretă că s-au făcut ingineri cu bani. Eu mă mulțumesc să am mult de scris și de citit. ”Biblioteca din Nord” m-a format în scrisul jurnalistic”. Cuvinte măgulitoare vin mereu de la foști jurnaliști. Cristina Popescu, studentă la Facultatea de geografie din Iași, o fostă jurnalistă discretă și sensibilă ,a organizat o expoziție la un târg cu produse specifice zonei ei natale și am rămas surprinsă să văd revistele noastre expuse acolo. Semne minunat de tandre dă Diana Cotirgășanu, jurnalistă talentată, poetă și premiată la concursul ”Tinere condeie” în perioada liceului. În 2025 trei jurnaliști au fost din nou premiați la concursul ”Tinere condeie.” Spun din nou, pentru  că jurnaliștii participanți iau premii anual. Într-o atmosferă destinsă și plină de optimism scriem, corectăm, ne documentăm. Le dăruiesc cărți de ziua lor de naștere și îmi pare rău după ei când termină liceul și ne despărțim. Școala de jurnalism de la Borca este una la care tinerii participă cu și din plăcere. Pentru că este o școală altfel.

Bibliotecar Iolanda Lupescu

Articolul Din istoria presei locale: ȘCOALA DE JURNALISM DE LA BORCA apare prima dată în Ecoul muntilor.

Prima competiție la care a participat a fost CUPA OPEN VLADIMIRESCU, pe 2-3 martie 2024, de unde s-a întors cu patru medalii, două de locul al II-lea și două de locul al III-lea la kihon, kata și kihon rotativ pe echipe. În același an 2024, Karyna Mareș a participat la SLOVAKIA OPEN, unde a obținul locul al IV-lea la kumite  și locul al V-lea la kata. În anul 2025 a reușit să urce pe podium la CAMPIONATUL NAȚIONAL PENTRU COPII la Cheile Grădiștei, Brașov, unde a obținut locul al III-lea la kata. În aprilie 2025 a participat la CUPA HARA SIGHIȘOARA, unde a câștigat locul al II-lea la kumite și locul al IV-lea la kata.  La  Campionatul European karate a obținut locul al III-lea la kumite și tot locul al III-lea la kumite echipe. Câștigătorii la europene din Clubul Bassai-Dai au fost premiați și la Gala Sportului Nemțean.

Direcțiunea Liceului Borca i-a premiat pe sportivii Bassai-Dai cu ocazia încheierii anului școlar. A fost un adevărat spectacol, sportivii îmbrăcați în kimonouri au salutat și au mulțumit pentru aprecieri. Mă întrebam de ca face Karyna performanță sportivă? Alte fetițe de vârsta ei încă se mai joacă cu păpușile. Dar văzându-i zâmbetul cuceritor și calmul cu care privește evenimentele pe care le traversează, m-am dumirit: Sportul îi dă o stare de bine, de reacții pozitive și de încredere în forțele proprii. Este motivată să se autodepășească și să dezvolte capacități mai bune de interacțiune socială. Sensei Mihail Iulian Popa, campion cu peste 30 de ani vechime în karate Shotokan a spus despre Karyna că a avut o evoluție spectaculoasă încă de la debutul său,  că ”este o sportivă talentată, foarte muncitoare și ambițioasă”.

Succes, Karyna, la viitoarele competiții.

                                          Iolanda Lupescu

Articolul KARYNA MAREȘ – REZULTATE REMARCABILE LA KARATE apare prima dată în Ecoul muntilor.

Cu mândrie remarcăm faptul că mulţi dintre redactorii acestor reviste sunt şi contributori la „Ecoul Munţilor”!

Succes celor două reviste la etapa naţională a concursului!

Articolul Două reviste din munţii Neamţului s-au calificat la etapa naţională a Concursului de Reviste Şcolare şi Jurnalism apare prima dată în Ecoul muntilor.

Data de 11 decembrie, 2024, a însemnat pentru două clase de la Liceul „Mihail Sadoveanu” din Borca, ocazia de a se întâlni, prin intermediul dnelor. bilbiotecar Iolanda Lupescu și Despina Gheorghiu, atât cu poezia lui Vasile Voiculescu, scriitor român interbelic, asociat tradiționalismului literar, cât și cu biografia de excepție a acestuia, o adevărată demonstrație de curaj, credință și devotament.

Într-o Antologie Vasile Voiculescu, îngrijită de Sultana Craia, găsim următoarea mărturisire de autor, care face trimitere la perioada copilăriei (este al șaselea copil al unei familii înstărite de țărani, născut pe 13 octombrie, 1884, în comuna Pârscov): „În casa noastră s-a citit mult, mai ales cărți religioase și rituale (…) și mama și tata, ca toți oamenii de la țară, erau mari pasionați ai cititului, mai ales ai cititului cu glas tare ca la strană. (…)  Trăiam însă o viață autentic rurală, ritmată de anotimpuri, poruncită de natură, înseilată pe datine și străvechi obiceiuri.” La vârsta de 6 ani pleacă la Buzău, pentru învățătură, liceul absolvindu-l însă la București, în 1902. Se înscrie la Facultatea de Litere și Filosofie, dar o abandonează după un an, pentru a se orienta către Medicină.

Citește enorm, în perioada studenției, din variate domenii, fiind avid de cunoaștere, dar toată cultura îl apropie și mai mult de esența credinței, pe care a cunoscut-o în copilărie: „pregătirea științifică, studiile medicale, cunoștințele de filosofie și tot câștigul meu în celelalte domenii de cultură, artă, literatură, în loc să mă depărteze, m-au apropiat de credință.” Filonul religios, dar și miturile, credințele, superstițiile, eresurile, legendele, tot ceea ce înseamnă cultură populară, vor constitui dominanta literaturii sale, atât a poeziei, cât și a prozei și dramaturgiei.

Anul 1910 îl găsește cu un doctorat în Medicină, căsătorit cu o colegă de la facultate, iar patru ani mai târziu debutează cu două poezii în revista „Convorbiri literare”. Până în 1958, când este arestat și condamnat la închisoare comunistă (ca membru al cercului religios „Rugul Aprins”, de la Mănăstirea Antim) scrie, publică și își exercită meseria de doctor cu mult devotament (ca medic pe front, de exemplu, se îmbolnăvește de tifos, dar refuză concediul și-și continuă practica până la finalul războiului), fiindu-i recunoscute meritele în ambele domenii, prin acordarea unor premii și distincții. „De n-aş fi ajuns medic, aş fi fost preot”, mărturisea scriitorul care şi-a petrecut ultimii 20 de ani în sihăstrie, profund afectat de pierderea femeii care i-a stat alături toată viaţa. Deşi a continuat să scrie, nu a mai publicat nimic, iar biografia sa rămâne un model de asceză, de credință și interiorizare. Postum, apar volumele cu proza și poeziile, adunate în volumul „Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare.”

Se pare că versurile sale continuă – și după ani buni, să ne sensibilizeze, să ne reamintească de forța cuvântului care ajunge la inimă, să ne facă să ne amintim sau să proiectăm o lume mai bună, la care să ne întoarcem din când în când, nu numai cu prilejul Sărbătorilor.

Pe parcursul acestei activități dedicate lui Vasile Voiculescu, s-a povestit, s-a recitat și s-au ascultat interpretări ale poeziilor sale, excepțional performate de corala Armonia. Toți cei prezenți am trăit sentimentul că suntem un pic mai aproape de adevăr, de frumos, de Crăciun, adică de esența omenescului din noi.

Ecaterina Carază

Articolul Vasile Voiculescu: portret de autor apare prima dată în Ecoul muntilor.

În 1848 soseau în Ardeal veștile despre revoluția din Ungaria. Tinerii maghiari din Târgu Mureș, unde se afla și Avram Iancu, proaspăt absolvent al Facultății de Drept din Cluj,  ”canțelist” la Tabla regească, au organizat o manifestație patriotică, pentru a serba proclamarea libertății. Avram Iancu a crezut că  libertatea maghiarilor va însemna libertate și pentru români. Se va convinge că revoluționarii maghiari voiau libertate numai pentru națiunea lor și unirea Ardealului cu Ungaria. Avram Iancu a trăit o dezamăgire, s-a delimitat de orice legătură cu tinerii maghiari și și-a exprimat clar dorința ca și națiunea română să beneficieze de libertăți egale cu ale maghiarilor din Transilvania. I-a convins pe moți să i se alăture, pentru a apăra Munții Apuseni, care s-au transformat într-o fortăreață. Moții erau slab înarmați, majoritatea erau lăncieri, hrana, hainele erau puține, dar au ținut piept răsculaților maghiari cu un spirit de sacrificiu care i-a făcut să câștige rând pe rând atacurile dușmane. S-a declanșat un adevărat război civil, care a încetat doar prin intervenția armatelor austro-rusești. Guvernatorul Transilvaniei îl recompensează bănește  pe Avram Iancu, dar el refuză. Banii vor fi folosiți, totuși, la înființarea unei societăți literare, având ca scop cultivarea limbii române.

Împăratul Francisc Iosef îi oferă la rândul său o recompensă, pe care Avram Iancu o refuză. El voia să  i se semneze cererile pentru națiunea sa, ceea ce nu s-a întâmplat. Dezamăgit și bolnav, Avram Iancu pleacă în munți, printre moții săi, unde-și va găsi sfârșitul la 48 de ani, pe prispa unei case. I  s-a spus ”Crăișorul Munților”, iar moții l-au urmat însuflețiți de puterea lui de a-i conduce, de dorința de redeșteptare națională și de a nu ceda nici unei presiuni din partea maghiarilor. I-am întrebat pe tinerii prezenți dacă în zilele noastre mai sunt asemenea eroi și răspunsul nu a fost unul negativ. Dar tot ei au precizat că există eroi, dar într-un număr mic. Părintele Mihai Ifrim a vorbit despre patriotism și naționalism, stârnind întrebări. Ca să fii patriot, trebuie să ai o identitate culturală și sufletească, să îl ai pe Dumnezeu alături, să ai rădăcini, părinți, familie, comunitate, țară. Să- ți dedici energia și să faci sacrificii pentru țară. Discuțiile pe această temă nu aveau cum să se sfârșească într-o singură oră dedicată aniversării lui Iancu. Sperăm să ne reîntâlnim.  Și ca să terminăm ora într-o notă optimistă, am ascultat ”Marșul Lui Iancu” în interpretarea corului ”Tronos”.

Iolanda Lupescu

Articolul 200 de ani de la nașterea lui Avram Iancu apare prima dată în Ecoul muntilor.