„A fost odată ca niciodată și dacă n-ar fi nu s-ar povesti”, aşa începeau neuitatele povești printre care amintim: „Scufița Roșie”, „Capra cu trei iezi” și multe altele. Înșiruirea poate continua cu ușurință, povești cunoscute de noi toți în care prezența lupului personifică răul. Dar poate că nu este numai un simbol al răului.

Din timpuri străvechi prezența acestui animal în viața oamenilor a stârnit multe controverse și curiozități, atribuindu-i-se de cele mai multe ori capacități supranaturale, mistice, fabuloase.

În ziua de 16 ianuarie sărbătorim pe Sf. Petru al Lupilor, tradiția spune că cine ține această zi va fi ferit de boli, de închisori, va avea noroc la vite și la albine. Sfântul Petru este patronul lupilor, ei fiind finii lui. Se mai spune că această zi simbolizează și miezul iernii.

„Calendaristic, Sf. Petru de Iarnă și Sf. Petru de Vară formează punctele centrale ale anului, marcând două jumătăți ale anului pastoral, dar și agricol. Patron al lupilor, Sf. Petru cel Șchiop, este o divinitate deosebit de puternică, care reglează nu numai comportamentul distructiv al animalelor de pradă, dar și pe cel al oamenilor, care sunt sancționați dacă nu au grijă cum se cuvine de animalele or (dacă vita nu-i mulțumită, atunci i-o ia)”, explică cercetătorul etnografic Sorin Mazilescu.

Etnologul Simion Fl. Marian spunea: „Credinţa vechilor daci în sacralitatea lupului a dus la investirea Sfântul Petru din calendarul creştin-ortodox, cu atributele unei zeităţi autohtone sezoniere, care alături de fratele său, Sânpetru de Vară, împărţea anul pastoral în două anotimpuri. Lupii au fost numiţi „câinii lui Sânpetru”, iar legendele spun că se supun orbeşte ordinelor lui”.

Sfântul Petru apare în poveștile din popor cu dublu rol, fie ca pământean fie ca divinitate. Se spune că se plimbă singur pe pământ pentru a vedea ce fac oamenii, iar uneori l-ar însoți chiar pe Dumnezeu.

Lupul Dacic

Demult, tare demult, aceste teritorii ale noastre și mai mult decât atât erau considerate de către antici ca fiind ținutul lupilor. Sfântul Andrei a văzut cel mai bine acele practici și a luat cunoștință de vechile credințe ale locuitorilor vremii. Credințele populare vorbesc cu un mare respect despre lupul alb. Se spune că un preot al lui Zamolxe era un inițiat al lupilor, de aceea zeul l-a transformat într-un lup mare alb, despre care se credea că era cea mai înspăimântătoare fiară din Carpați. La vreme de nevoie vechii luptători daci auzeau urletul străvechiului mare Lup Alb, și pe dată toți lupii din ținut se adunau lângă acești viteji protejându-i.

Draco în limba latină înseamnă șarpe, drakon în limba greacă înseamnă dragon, iar rădăcinile acestor cuvinte înseamnă „a privi” sau  „a păzi cu un ochi ager”.

Dragonul cu cap de lup a fost stindardul luptătorilor geto-daci. Acesta era alcătuit dintr-un cap de lup urmat de un material textil, sprijinit de un stâlp și era purtat în bătălii, iar vântul care trecea prin el scotea niște urlete înfiorătoare asemănătoare unor lupi fioroși. Asupra acestui argument vom reveni într-un articol viitor.

Superstițiile se învârt în jurul realităților mici, dar se pare că rând pe rând acestea își pierd din „magie”, devin esențe de basm pe care le vom povesti urmașilor noștri. Ne plac superstițiile, credințele populare, toate acele povestiri care au o încărcătură mistică, este o moștenire a străbunilor noștri, a celor care se simțeau mai puternici cu ajutorul acestora, iar dacă nu suntem atenți în a le conserva, riscăm să rămânem fără ele.

Roxana GABOR-TĂNASE

Articolul Lupul – creatura misterioasă apare prima dată în Ecoul muntilor.

  Grupul „Eu Cred” (Marius Coşerariu, Elena Ropotoaia, Cosmin Caia) se vor desfăşura în stilull devenit deja marcă proprie: folk, românism, creaţii proprii. Îi vor seconda cei de la grupul „Eu Cred Junior”, elevii gazde de la Şcoala Bicazu Ardelean. De peste munte, de pe Valea Bistricioarei, sosesc cei de la grupul „Ecoul Munţilor” de la Grinţieş şi sperăm la o unire în cântec pe scenă, căci le va fi uşor: au acelaşi mentor – Marius Coşerariu.

Luţu Gabor, zis Plăieşu, ne va oferi câteva „Cântece de haiducie” din ceea ce va fi primul său album. Ghiţă Dandu, vestitul rapsod din Pângăraţi, ne va încânta în stilul său de muntean hâtru.

  Istoricul Gheorghe Radu, fost şef al Arhivelor Naţionale Neamţ, soseşte la Bicazu Ardelean cu ultima sa carte şi titlul motivează gestul său: „Istorie şi spirituallitate în judeţul Neamţ”. Mulţumim anticipat gazdelor, autorităţi locale, şcoala din localitate, Asociaţia „Eu Cred”, partenerilor media şi, sperând la o manifestare cel puţin folositoare, vă aşteptăm în frumoasa comună de pe Valea Bicazului.

Daniel DIEACONU

Articolul Ținutul Neamțului – munții cu legende cu povești: o manifestare de simțire românească la Bicazu Ardelean apare prima dată în Ecoul muntilor.

La realizarea volumului „Caietele orașului mării dintre munți”, lansat la 15 iunie 2016, a contribuit cu un studiu despre statuile lui Mihai Eminescu din întreaga lume, insistând, firesc, pe cea din fața bibliotecii. De altfel, ultimii săi ani, din punct de vedere cultural i-a dedicat Bibliotecii Bicaz. În 2011, a fost desenatorul volumelor dedicate celor 400 de ani de existență a oraşului, a banerelor, a pliantelor și mapelor. Era ilustratorul revistelor „Piatra Corbului” și „Revista Valea Muntelui”, publicând și articole de artă. A realizat apoi ilustrațiile (peste 100 de desene color) pentru antologia „Legende, mituri și povești la muntele Ceahlău” din 2013, sprijinind, de asemenea, ilustrația pentru manualul de istorie opțional „Legendă, istorie şi tradiţie în munţii Neamțului”, folosit în 11 școli de pe Valea Bistriței. În 2014, a ilustrat volumul „Ghidul excursiilor montane” apărut la Editura Universitară din București, iar în 2015 a început să deseneze pentru manualul „Noțiuni de geografie, ecologie și protecţia naturii” apărut în anul 2016 tot la Editura Universitară din Bucureşti. A realizat peste 50 de desene color, mai avea în lucru vreo 20 care să înfățișeze parcurile naturale nemțene…

S-a născut în decembrie 1941, în plin război mondial, cu o Românie ce lupta pe frontul de est împotriva Rusiei sovietice. Tatãl său a murit în război, nu a apucat să-și creascã copiii, o fată mai mare și băiatul abia apărut pe lume. I-a crescut însă mama lor, văduvă de război care nu s-a mai căsătorit, dedicându-se copiilor. A aflat peste ani că tatăl său nu se va mai întoarce niciodată şi a devenit mai retras, mai interiorizat, căci, după cum povestea, n-avea cine să-l apere, el nu putea zice la fel ca ceilalţi copii: „Las’ că vine tata şi vezi tu ce-ţi face el…!”

La început, viitorul profesor şi surorile sale au locuit într-o mansardă a Liceului de Fete Calistrat Hogaş prin grija naşei sale, doamna Popovici, până la naţionalizare. Traiul a fost greu, dar a fost în preajma unor oameni de seamă: Sidonia Hogaş, Panaite Popovici şi, nu în ultimul rând, a generalului Dumitru Coroamă, aflat însă în ultimele sale luni de viaţă. Alături de fiica generalului a început să deseneze, chiar generalul apreciindu-l, e drept că prin semne, nemaiputând vorbi. În cursurile primare şi apoi în cele gimnaziale s-a remarcat în domeniul artistic şi nu a mirat pe nimeni când a ajuns bursier la arte la Iaşi şi participarea cu succes la un concurs naţional de pictură i-a permis accederea la Universitatea din Iaşi, la secţia arte.

Un îndrăgostit de Ceahlău nu putea sta departe de munte, deşi fiind printre primii absolvenţi putea alege aproape orice loc din ţară. A ales o şcoală la poalele Ceahlăului, Tarcăul, o şcoală generală, dorind să înceapă cu cei mici iniţierea în tainele desenului. S-a implicat în acţiunile de atunci ale pionierilor şi era foarte mândru că împreună cu elevii din regiune a participat la „Asaltul Carpaţilor”, definind şi marcând traseele muntelui Ceahlău. A participat la multe dintre acţiunile CET Iacomi, în 2013, reprezentanţii grupului au fost la Bicaz la lansarea cărţii de legende cu desenele domniei sale ca să-l omagieze.

A fost un iscusit fotograf si mărturie stau albumele acestor acţiuni pioniereşti care ar trebui să stea la loc de cinste la biblioteca din Bicaz.

Fiii i-au moștenit talentul, Ovidiu Stanciu fiind un pictor și un caricaturist de mare valoare, care a rămas în memoria publicului prin participarea la „Cronica Cârcotașilor”, în perioada de început, iar Cezar lucrează în domeniul designului publicitar.

Bicazul i-a recunoscut meritele: a devenit „Cetăţean de Onoare”, într-o festivitate prilejuitã de zilele oraşului. Rămân în urma sa sute de desene, de picturi, schiţe şi crochiuri, sculpturi. Semnatarul acestor rânduri a fost beneficiarul talentului domnului profesor: desene pentru coperţi de cărţi, picturi pe lemn, schiţele miniaturale ale mănăstirilor şi schiturilor nemţene imortalizate în cărţi poştale, desenele pentru legende, peste 100 şi nu numai. Prima expoziţie care va avea loc la Muzeul de Istorie şi Etnografie din Grinţies îi va fi dedicată şi apoi vom pregăti o expoziţie itinerantă, prim loc ales fiind Biblioteca din Bicaz. Am pregătit 150 de desene ale domnului profesor – o mică dovadă de preţuire, de neuitare…

Daniel Dieaconu

Articolul Despre un om, Traian Stanciu, la 7 ani de la moartea sa apare prima dată în Ecoul muntilor.