Într-un interviu acordat ziarului „Ceahlăul” din 8 noiembrie 1969, dl înv. Luca Ioan a spus că a venit învățător pe meleagurile noastre la îndemnul profesorului său de pedagogie de la Școala Normală care-i îndruma pe absolvenți să pătrundă „pe văi și coclauri de țară” unde vor încerca „dulcele gust al marilor satisfacții” și care le mai spunea: „Decât o picătură de apă într-un ocean, mai bine o picătură de ploaie pe-o  floare!”.

Și-a dedicat viața învățământului timp de 41 de ani, pensionar fiind încă din 1969, dar a mai rămas un an la Școala Farcașa, profesor suplinitor (1970). A contribuit la ridicarea și finalizarea școlii din Popești-Farcașa cu bani din propriul salariu, iar la 25 noiembrie 1935 a primit titlul definitiv începând cu 1 septembrie  1935, în urma examenului de definitivat susținut în luna aprilie a aceluiași an (M.O. nr. 287/13.12.1935).

Înv. Ioan Luca s-a transferat de la Școala Popești la Școala Borca în anul 1940 în locul înv. Mohoreanu Dumitru, care a plecat la Josani-Alejd (M.O. din 15.06.1940). A preluat de la acesta și funcția de director de cămin cultural, înființând primul cor mixt sătesc la Borca, cor preluat mai apoi de către înv. Alexandru Țăranu, după ce I. Luca s-a reîntors la Popești (nu se cunoaște anul exact, se presupune că ar fi 1946, după un interviu acordat în presa vremii).

În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial a fost în mai multe rânduri mobilizat în perioada 1940-1943 și a făcut parte din Regimentul 39 Infanterie, Florești-Soroca, soția sa, înv. Elisabeta Luca (Bunescu) suplinindu-i orele. Este lăsat la vatră la 15 decembrie 1944.

În afară de Școlile Popești și Borca, a predat și la Școala Farcașa, fie ca învățător, fie ca profesor suplinitor pe ore de  limba română, limba franceză, muzică, ansamblu coral.

  Marea sa pasiune a fost folclorul, dedicând mare parte din timpul său culegerii de folclor autentic din zonă și desfășurării de activități cultural-artistice (fiind și director de cămin cultural o perioadă), chiar și după pensionare.

A înființat un cor mixt (pe patru voci), formații de teatru sătesc și de dansuri populare, a cules folclor literar, muzical și coregrafic din zonă (a scris pe note cântecele culese), s-a preocupat de corul bisericesc, a înființat un punct muzeistic etnografic în școală, a scris „Monografia satului Farcașa” (1977) și a alcătuit două cărți cu poeme din popor, „Liță-frunzuliță” și „Legendele Fărcașei”. A dat câteva interviuri în presa vremii („Ceahlăul”, „Steagul roșu”), în care a vorbit despre pasiunea  dumnealui.

Spre exemplu, a povestit cum în anul 1947, în timpul unei serbări de sfârșit de an școlar de la Farcașa, a interpretat un cântec la chitară. La sfârșitul serbării, câțiva săteni i-au zis: „Frumos, n-am ce zice, dar cu arcușul, la o așa vioară de mare, ce strașnică cântare ar fi ieșit!”. A zâmbit dureros pentru că și-a dat seama că ei nu cunoșteau acest instrument muzical, chitara, și le-a răspuns tot printr-o întrebare: „Când va veni o vreme când și țăranii mei să cânte singuri la chitară?”. Știa să cânte la cobză, chitară, vioară și fluier.

În anul 1948 a participat la primul concurs județean de coruri, iar din 1950 începe să adune diferite obiecte vechi de la locuitorii din comună, realizând o colecție cu lucruri de mare valoare, de la unelte pentru agricultură, pentru creșterea animalelor, prelucrarea lemnului la costume populare și alte obiecte de uz casnic din ceramică sau lemn: „ploscă-țigancă”, spunea învățătorul într-un interviu, „din lemn de tei sau tisă cu încrustații, ce a stat uitată de vreun vornicel într-un pod mai multe zeci de ani”; plugul de lemn, fără rotile; grapa din lemn; butoiaș cu doage și cercuri din lemn; lada de zestre cu înflorituri dibaci cioplite; fuse, furci, război de țesut, vârtelnițe, chepțeni, raghile, letcă și sucale, barcă dintr-un trunchi de copac (monoxilă), pianina cu coarde verticale, planșă desenată cu modele de semne ce se făceau pe urechile oilor și multe, multe altele.

În vara anului 1955 au avut loc cursuri de inițiere a instructorilor echipelor de teatru sătesc și pentru artiștii amatori din raionul Ceahlău. Cursurile au fost ținute de către artiști de la Teatrul de Stat din Bacău (Laurian Iacob, Ana Cristea)  la căminul cultural Farcașa și au participat 18 persoane din Corbu, Tulgheș, Hangu, Ceahlău, Farcașa, Călugăreni, printre care și prof. suplinitor de la Șc. de 7 ani Farcașa, Luca Ioan. Pe parcursul a trei zile au fost predate lecțiile: „Despre repertoriul unei echipe de teatru și analiza regizorală a unei piese”, „Munca actorului pentru crearea personajului”, „Probleme de scenografie în legătură cu montarea unui spectacol pe o scenă mică”, aplicații practice pe baza piesei „O noapte grea” de Lucia Demetrius, dl Luca fiind apreciat pentru caietul regizoral întocmit al acestei piese („Steagul roșu” din 3.08.1955).

Pentru a culege obiceiuri și tradiții ale zonei, spunea dumnealui, trebuie să „umbli cu traista în băț de ici colo, dacă nu cauți pretutindeni, dacă nu iscodești gândurile și firea oamenilor, nu culegi folclor”. Prima colecție de folclor ar fi fost realizată în anul 1927, când încă era elev al Școlii Normale și de atunci a căutat întruna: cântece, dansuri, povești, snoave, balade, doine, strigături, ghicitori, datini. Formațiile de dansatori,  instruiți de dl Ioan Luca, au păstrat unele forme de dans foarte vechi sau aproape dispărute. Ele interpretau dansurile: „Ciobăneasca”, „Botoșanca”, „Ruseasca”, „Leșeasca”, „Șargul”, „Miorița”, ultimele două fiind pe cale de dispariție la acea vreme.

Pașii de dans i-a învățat cântând și jucând în casă, în curte sau în drum cu persoana care îi știa, spre hazul celor care îl vedeau, dar și în aplauzele lor, atunci când prezenta pe scenă dansurile cu formațiile sale.

Într-un interviu în ziarul „Steagul roșu” din 1974, Ioan Luca spunea: „Ce credeți oare, că atunci când mă duceam să adun folclor, îmi puneam o floare la pălărie și magnetofonul pe umăr? Da’ de unde! Creionul, caietul și dragostea pentru ceea ce fac m-au ajutat cu prisosință”. Și totuși, din unele surse orale, și-a cumpărat mai târziu și-un magnetofon pentru a înregistra, ca să redea mai apoi, cât mai fidel, cântecele populare culese.

În acea perioadă lucra la Monografia comunei Fărcașa și trimitea la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iași studiul pe care l-a făcut asupra limbii populare din zonă. Pentru dumnealui, vocea tremurată, bătrânească a persoanelor în vârstă, care îi cântau și de unde culegea cântecele populare, scriindu-le apoi pe note muzicale, era o comoară de neprețuit.

Cântece culese de la ciobani sau alți săteni: „Izvorașul”, „Trece o nevastă la mure”, „Melodie veche de pe vremea turcilor”, „Foaie verde armurar” (de la o bătrână din Bușmei) ș.a.

Cântec „Foaie verde armurar”

„Foaie verde armurar

Am iubit un pădurar.

Bate-mă, doamne, să mor,

Pe brațele cui mi-i dor.

Pe suman pădurăresc,

Pe mânuța cui gândesc.

Foaie verde armurar,

Am iubit un pădurar;

Armurarul s-a uscat

Pădurarul m-a lăsat.”

(Sursa: Ziarul „Steagul roșu” din 27.07.1957)

A susținut mai multe spectacole folclorice pe scena căminului cultural Farcașa sau în cadrul unor concursuri sau festivaluri. În decembrie 1965 a prezentat spectacolul „De Anul Nou la Farcașa”, aducând pe scenă obiceiuri de iarnă: „Ursita în inel”, „Vergelul”, „Plugușorul”, „Capra” și „Jianul”. Au participat atunci peste cincizeci de tineri și bătrâni.

În noiembrie 1966 a fost organizat la Farcașa primul festival de teatru folcloric al artiștilor amatori. Teatrul de haiduci a fost în atenția formațiilor prezente la festival: „Banda lui Bujor” (Borca și Poiana Teiului), „Jianul” (Galu și Farcașa), „Pacea generală” (Mădei). Formația din Farcașa, condusă de dl. Luca, s-a detașat prin nivelul înalt de interpretare, formație care a prezentat tot atunci în festival și teatrul „Legendele Fărcașei”. Cele două piese, „Jianul” și „Legendele Fărcașei”, au fost premiate în cadrul festivalului, festival organizat de către Casa regională a creației populare.

În luna martie 1968 a realizat un impresionant spectacol folcloric cu 40 de artiști amatori, înviind întâmplări de haiducie pornind de la numeroasele legende despre haiducul Mihai Florea care circulau pe valea Bistriței. („Ceahlăul” nr. 26/20.03.1968).

De altfel, în anii ’60 au fost susținute pe scena căminului cultural mai multe spectacole folclorice intitulate „Legendele Fărcașei” – un mănunchi de credințe, doine și basme locale, cântece din fluier, sunete de bucium, zicători, jocuri și strigături populare.

O variantă a „Legendei Fărcașei”, despre care s-a scris în 1966 în presă, spune că au fost nouă zâne, dintre care una, Ileana, era foarte frumoasă. Zânele au venit din diferiți munți în locuri curate și au încins jocuri și hore bătătorind pământul în rotocoale. Acolo, ciobanii își îngropau fluierele care deveneau fermecate și la care se cânta  bucuria sau aleanul oamenilor. Din cântecul fluierelor s-au însuflețit împrejurimile Ceahlăului, peste care a devenit stăpân un tânăr muntean, voinicul Farcaș, născut odată cu codrii. Farcaș s-a căsătorit cu Ileana și, împreună cu copiii lor, au întemeiat satul Farcașa mai sus de Poiana Teiului, pe malul Bistriței.

Ioan Luca a mai consemnat o variantă, „Legenda satului Farcașa”: 12 haiduci și cu frumoasa Ileana, veniți din Ardeal, au poposit în Dâmbul Fântânii. Și pentru că toți o doreau de soție, Ileana i-a pus la mai multe încercări. A învins cel mai viteaz, Farcaș, care a luat-o de soție, cununându-se la biserica din Sabasa. Celorlalți haiduci li s-au pierdut urmele. Urmașii lui Farcaș și ai Ilenii au purtat numele de „A Ilenei”, iar alți urmași – „a lui Simion”, „a lui Ion” ș.a. Această variantă a fost așezată sub formă de versuri de către neobositul învățător, câteva fragmente fiind publicate în ziarul „Steagul roșu” din octombrie 1966.

Legenda satului Farcașa

„Floare sânzâiană                  Dară cea Ileană,                    Dulce la privit

A fost o Ileană                        Mândră, Cosânzeană            Și bun la iubit.

Mândră Cosânzeană,            Le-a spus răspicat                 Iară cea Ileană

Din Ardeal venind                  Și le-a spus curat                   Bun de soțior

Ș-aici poposind,                     Că-l va îndrăgi                        Nu de frățior

Cu voinici vreo zece              Și îl va iubi                               Pe el l-a luat.

Zece, doisprezece.                Pe cel mai voios,          Ei s-au cununat

Bistrița îmi trece                     Pe cel mai frumos,       Și-au întemeiat

Noaptea a-și petrece             Rumen la obraz,           Acest frumos sat.

La Dâmpul Fântânii                Cu suflet viteaz.            Însă cei vreo zece,

Ei îmi sunt stăpânii.                Însă din cei zece          Zece, doisprezece

Pe acea Ileană,                      Zece, doisprezece       Nu se știe bine

Mândră Cosânzeană             Farcaș îi întrece.           În ce colț de lume

Toți mi-o îndrăgeau                Este mai voios,             Cu toți au plecat

Și toți mi-o doreau                  Este mai frumos,          Și s-au așezat

Nu ca surioară,                       Rumen în obraz,           Și mi s-au oprit

Ci ca soțioară.                        Cu suflet viteaz             Cu suflet zdrobit.”

„Povești din Farcașa” adunate de către dl învățător: „Povestea pământului” (culeasă la data de 17.07.1960 de la Petru Gv.  Lupuleasa, născut în 1868); „Săracul la iad” (culeasă la 15.07.1958 de la Ioana Ts. Erhan, născută în 1881); „Povestea tutunului” (de la Ruxanda Gh. Berheci, 30.04.1962); „Povestea ciocârliei” (culeasă la 15.03.1971 de la Ion Delvai, născut în 1909); „Povestea cucului” (culeasă la 19.01.1971 de la Ileana I. Găină); „Cum s-a împrietenit omul și câinele” (culeasă la 12.03.1971 de la Petre Irina, născut în 1910); „Povestea urzicilor” (culeasă la 2.05.1966 de la Vasile Tofan) ș.a.

Din păcate, prea puține texte culese s-au păstrat, ceea ce s-a recuperat de către dl prof. George Brăescu fac parte dintr-un volum publicat la Editura Nona în 1996, „Folclor literar din județul Neamț. Cântece din Fărcașa”.

Personal, spre sfârșitul anilor ’80, când mă pregăteam pentru probele de aptitudini din cadrul examenului de admitere de la Liceul Pedagogic „Gheorghe Asachi”, am exersat sub îndrumarea dumnealui interpretarea a numeroase cântece, solfegii, game majore și minore, tactarea unor măsuri, ritm etc. toate fiindu-mi de mare folos pe tot parcursul meu educațional și profesional. S-a  stins din viață la 12 septembrie 1983 și este înmormântat la biserica „Sf. Nicolae” din Farcașa.

Surse: Ziarele „Ceahlăul” și „Steagul roșu” din 1955, 1957, 1966, 1968, 1974; M.O. din 1935, 1940; „Obârșia Farcașei. Monografie”, S. Florian și B. Scripcaru, 2017; „Borca. File de monografie”, I.A. Lupescu, 2021.

                                                                                        Gladiola Bondar

c

Articolul Învăţătorul Ioan Luca, neobositul culegător de folclor apare prima dată în Ecoul muntilor.

Piatra Corbului se află la intrarea în Cheile Bicazului, pe drumul care leagă Bicazul de Lacul Roșu și Gheorgheni, reprezentând un adevărat reper pentru cei ce străbat această zonă montană. Calcarul din care este formată este o amintire vie a unei epoci îndepărtate, când întreaga regiune era acoperită de ape marine, iar depunerile sedimentare au creat această stâncă impunătoare, care, după ridicările tectonice și milenii de eroziune, s-a transformat într-un simbol al rezistenței și frumuseții naturale.

Numele său provine dintr-o legendă locală plină de dramă și mister. Se spune că o tânără pe nume Corbița, fugind de năvălitorii tătari care îi amenințau familia, și-a găsit sfârșitul aruncându-se în prăpastia stâncii, blestemându-i pe urmăritorii săi. De atunci, Piatra Corbului nu este doar o formațiune geologică, ci și o poveste vie, o emblemă a curajului și a sacrificiului, întipărită în sufletul localnicilor și în istoria locului.

Astăzi, această stâncă monumentală nu este doar un obiectiv turistic, ci un punct de întâlnire între natură, legendă și cultura locală, oferind priveliști spectaculoase și o conexiune profundă cu trecutul acestor meleaguri.

Maya Bicăjanu

Articolul Piatra Corbului – între legendă și realitate apare prima dată în Ecoul muntilor.

Denumire științifică: Hirundo rustica.

Este considerată a fi una dintre speciile cu o distribuție largă în emisfera nordică, cunoscându-se șase subspecii. Iernează în Africa la sud de deșertul Sahara, America de Sud sau Centrală, sudul Asiei, nordul Australiei.

Pentru a-și face cuib preferă orice loc excepție făcând arborii, materialele de construcție sunt: noroi amestecat cu salivă, fire de paie, pene sau păr de animale, iar ambele sexe lucrează neîntrerupt. An de an se reîntorc la casele lor sperând că acestea nu au fost distruse.

Curiozități:

Ø  Se spală în zbor, la nivelul apei, dar mai mult preferă să se îngrijească seara, la aceeași oră;

Ø  Ea vine de Buna Vestire sau Blagoveștenie (25 martie); de aici supranumele de „vestitoarea primăverii”;

Ø  Se spune că la casele unde acestea își construiesc cuib este un semn că familia va avea un an îmbelșugat și ferit de calamități;

Ø  Aduce ghinion celui care îi va strica cuibul;

Ø  În Estonia din 1960 rândunica este considerată pasărea națională;

Ø  95% din timp și-l petrece în aer;

Ø   Poate atinge o viteză de zbor de 120 km/ h;

Ø  Au o vedere foarte bună;

Ø  Rândunica era considerată pasăre sacră în Egiptul Antic;

Ø  Coada sa bifurcată reprezintă un semn distinctiv al speciei;

Ø  Poate fi și un totem: fie aducătoare de bunăstare, de iubire, mereu în căutarea primăverii și a păcii;

Ø  Este recunoscută pentru zborul său neîntrerupt și agil;

Legenda:

În timpuri de mult apuse, se spune că rândunica ar fi fost o fată-păstor, deghizată în haine de bărbat. Dar într-o bună zi pe lângă turmă trecu un tânăr care de cum o zări se îndrăgosti pe dată. Ochii acestei frumoase păstorițe l-ar fi făcut să creadă că e femeie, dar deghizarea arăta a bărbat… dilema era pe măsură.

Acesta nu-și putea găsi pacea! Într-o bună zi se gândi că ar fi mai ușor să-și afle liniștea în frământarea sa, dacă ar supune-o la niște probe. Fata trecu cu bine peste toate acele născociri inventate de acest tânăr până la proba finală când cei doi trebuiau să se scalde în apa care brăzda munții.

Fata sări îmbrăcată în râu și-l trecu înot, numai că pe malul celălalt își scoase pălăria, iar tânărul îi văzu frumoasele cosițe.

Bucuria care-l cuprinsese era fără margini și se gândi să se deghizeze și el astfel apăru cu un car în care avea o furcă de tors din aur și o ceru în căsătorie. Când fata se urcă în car acesta porni în goană spre casa lui. Trecând peste un pod fata aruncă inelul spunându-i că va vorbi cu el dacă acesta îl va găsi. Tânărul îl află numaidecât; rostindu-i următoarele cuvinte:

„Draga mea rândunică, de acum vei vorbi cu mine?”

Dar ea se prefăcu în rândunică și zbură în înaltul cerului!

Și-am încălecat pe-o șa, de v-am scris legenda cam așa!

Rândunica reprezintă libertatea, curajul, speranța, adaptabilitatea și statornicia în lume.

Roxana GABOR-TĂNASE

Articolul Rândunica. Curiozități și legende apare prima dată în Ecoul muntilor.