Catargiu a fost o veche familie boierească din Moldova, cu rădăcini în Țara Românească. Despre neamul acesta circulau povești, ba că ar fi de origine tătară, ba că li se trage numele de la comerțul cu catâri pe care l-au practicat în vechime. Un Catargiu a luptat împotriva lui Matei Basarab, dar fiind învins a fugit la curtea lui Vasile Lupu. Aici a prins rădăcini. Peste ani, un Ștefan Catargiu a ajuns ministru și om politic înainte de Unirea Principatelor. Unul din fiii săi, Lascăr, a avut un rol decisiv în politica românească de după 1859, fiind șef de guvern, lider al Partidului Conservator și președinte al Camerei Deputaților.

Lascăr Catargiu s-a implicat direct în complotul care l-a îndepărtat pe Alexandru Ioan Cuza de la domnie. Conservator redutabil, Lascăr Catargiu a urzit împreună cu liberalul C.A. Rosetti și moderatul Ion Ghica ”monstruoasa coaliție”, prin care Cuza a fost obligat să semneze actul de abdicare. Curios este că Rosetti, împreună cu soția sa Maria au pus la cale, cu ani în urmă, o conspirație pentru a-l aduce pe Cuza domn. Catargiu a făcut  parte din locotenența domnească, după abdicarea lui Cuza. Boierul ar fi tânjit după tronul Moldovei în ianuarie 1859 și i-a purtat pică lui Cuza ales cu un număr mai mare de voturi. În cartea lui Radu Rosetti – ”Din prima tinerețe. Amintiri” – se spune că soția lui Lascăr Catargiu, Eufrosina, ar fi avut marea ambiție ca soțul său să fie domnul Moldovei. Lascăr Catargiu a colaborat ca politician și cu regele Carol I.

În 1866, la urcarea pe tron a regelui Carol I, Lascăr Catargiu era șeful Consiliului de Miniștri. Câțiva ani mai târziu, în timpul crizei dinastice declanșate de liberali, Carol I și-a făcut bagajul și a vrut să părăsească România. Același Radu Rosetti scrie în cartea sa de amintiri că Lascăr Catargiu s-a opus plecării regelui cu cuvintele: ”Aiasta nu se poate, Măria Ta, pentru că se pierde țara.” Din 1876, Catargiu s-a retras la Iași, ocupând funcția de deputat, apoi de senator. În 1889 s-a întors la București, devenind șef de cabinet și ministru de interne. În postura de ministru de interne s-a opus unor proteste de stradă cu cuvintele: ”Nu voi permite ca ulița să facă legi”. Tot din cartea lui Radu Rosetti am dedus că boierul Catargiu nu era bogat, că toate funcțiile politice pe care le-a avut nu i-au adus cine știe ce averi. Că a fost modest, o spune și casa din București, o casă simplă, frumoasă și bine întreținută datorită chiriașilor din prezent.

Iolanda Lupescu

Articolul REPORTAJ DIN BUCUREȘTI: Casa Lascăr Catargiu apare prima dată în Ecoul muntilor.

Potrivit principiilor afirmate în Constituţie, la 6 iulie 1866 Adunarea Constituantă votează legea electorală, sancţionată şi promulgată la 28 iulie şi publicată în “Monitorul Oficial” din 30 iulie 1866, ce anula regimul electoral impus la începuturile constituţionalismului românesc de prevederile Convenţiei de la Paris şi de legea electorală din 1864. Această lege electorală,”care din punct de vedere al votului universal era un regres în comparaţie cu legea lui Cuza”, împărţea în patru colegii corpul electoral acreditat să desemneze alegerea deputaţilor şi în două colegii electoratul care alegea senatorii. Criteriul de bază în împărţirea pe colegii a electoratului era venitul funciar. La colegiul I erau înscrişi alegătorii cu un venit funciar de cel puţin 300 galbeni, din colegiul II, cei cu venit cuprins între sumele de 100 şi 300 galbeni. În colegiul III-al oraşelor- intrau comercianţii, industriaşii şi toţi cetăţenii ce contribuiau la buget cu minim 80 de lei. Tot aici se regăseau pe listele de alegători membrii profesiunilor liberale, ofiţerii în retragere, profesorii şi pensionarii statului, care erau scutiţi de cens. Colegiul IV încorpora pe toţi cetăţenii care plătesc un impozit cât de mic şi nu făceau parte din celelalte trei colegii. Această prevedere viza categorii sociale şi profesionale diverse ce nu se încadrau în algoritmul de cens, etalat mai sus, sau în excepţiile prevăzute la colegiul III. Un astfel de exemplu îl constituiau în primul rând preoţii dar şi diaconii, vânzătorii ambulanţi, meseriaşii, ţăranii posesori de loturi de pământ. La colegiul IV votul era indirect, astfel că 50 de alegători desemnau un reprezentant care, alături de ceilalţi delegaţi convocaţi la reşedinţa districtului, alegea un deputat. Condiţiile de candidatură pentru Camera Deputaţilor se limitau la calitatea de cetăţen român, domiciliat în România, şi la cea de vârstă, respectiv minim 25 de ani împliniţi. Deputaţii erau scutiţi de cens dar trebuiau să beneficieze plenar de drepturile lor civile şi politice. Altfel spus, persoanele respective să nu intre nicicum sub incidenţa unei hotătâri judecătoreşti cu aspect penal, sau să nu fi făcut obiectul unei sentinţe judecătoreşti privind declararea falimentului sau instituirea unui sechestru asupra bunurilor mobile şi imobile. Lege electorală din 1866 impune districtul ca unitate administrativ-electorală. Districtele se confundau din punct de vedere teritorial cu judeţele.

Dacă Statutul dezvoltător al lui Cuza impunea ca preşedintele Adunării şi un vicepreşedinte al Senatului să fie numiţi de către domnitor, iar preşedintele Corpului Ponderator era desemnat în persoana mitropolitului primat, prin legea fundamerntală de la 1866 preşedinţii şi vicepreşedinţii celor două Camere erau aleşi prin votul direct al deputaţilor şi senatorilor. Membrii de drept ai Senatului erau desemanaţi mitropoliţii şi episcopii eparhioţi cât şi prinţul moştenitor de la vârsta de 18 ani, dar cu drept de vot de la împlinirea vârstei de 25 de ani. Influenţa domnitorului era vădit diminuată în determinarea componenţei Senatului. Astfel, el nu avea dreptul să numească nici un senator întrucât aleşii erau desemnaţi prin vot de către membrii a două colegii distincte, în condiţiile respectării limitei de vârstă (40 de ani) şi de cens (800 de galbeni). Erau scutiţi de cens ex-preşedinţii şi ex-vicepreşedinţii celor două Camere, foştii deputaţi participanţi la cel puţin trei legislaturi, ofiţerii superiori (generali şi colonei) ce-şi exercitaseră funcţia cel puţin trei ani, foştii miniştri, agenţi diplomatici, şi magistraţi cu activitate bogată şi deţinători de funcţii importante în aparatul de justiţie. De asemenea, erau dispensaţi de cens posesorii unor diplome de licenţă sau doctorat, care profesaseră timp cel puţin de şase ani. Totodată, cele două Universităţi, de la Iaşi şi Bucureşti, prin aşa numitele colegii universitare aveau dreptul promovării câte unui  reprezentant în Senat.

Sistemul electoral cenzitar şi capacitar impus la 1866 asigura, după cum s-a mai spus, interesele speciale ale burgheziei şi marilor proprietari de pământ, dar dezvăluia şi o substanţială lipsă de cultură politică a societăţii româneşti, specifică tranziţiei spre statul de drept şi spre ordinea democraţiei parlamentare. Clasa politică şi intelectualitatea românească au sesizat  limitele legislaţiei electorale adoptate odată cu înscăunarea principelui Carol dar, totodată, au fost conştienţi de precaritatea exerciţiului democratic şi imaturitatea corpului electoral. Această opinie era împărtăşită, de altfel şi de analiştii politici ai vremii, care remarcau fără echivoc principiile democratice generoase statuate în Constituţia noastră de la 1866 deşi, sub aspect electoral,  amendau împărţirea pe colegii a corpului electoral. După o analiză mai atentă aceştia realizau oportunitatea colegiilor. În acest sens, omul politic şi publicistul belgian Emile de Laveleye, profesor la Universitatea din Liége şi autorul lucrării memorialistice En Roumanie. Souvenirs de voyage (Bruxelles, 1886) dezvăluia faptul că legea fundamentală a statului român „garantează cetăţenilor, în mod categoric, toate libertăţile” şi că „reproduce, aproape cuvânt cu cuvânt, constituţia belgiană”. Mare prieten al României, Emile de Laveleye a susţinut hotărât cauza independenţei României, iar cu prilejul unei călătorii în România, i-a cunoscut pe C. A. Rosetti, D. A. Sturdza, P.S. Aurelian, vizitând redacţia ziarului „Românul”, principala tribună de presă a liberalilior.  Impresionat de întâlnile şi discuţiile avute cu barbaţii politici români, interesat de evoluţia legislativă şi instituţională a societăţii româneşti, profesorul belgian observă, totuşi, limitele regimului electoral. Cu siguranţă, explicaţiile oamenilor politici pe care i-a vizitat l-au determinat să înţeleagă sensul existenţei colegiilor. În consecinţă, Emile de Laveleye declară că „nu cunoaşte nici o altă constituţie mai liberală, iar „împărţirea pe colegii pare arbitrară, dar se justifică poate prin instrucţia şi capacitatea politică încă limitate”.

(Va urma)

Dr. Corneliu CIUCANU

Articolul Evoluţie constituţională şi regim electoral în România modernă (1859-1884) – (II) apare prima dată în Ecoul muntilor.

„Constituţia cărvunarilor” era elaborată de boierimea mică şi mijlocie, proclamând principii necunoscute până atunci Ţărilor Române: libertate individuală, a muncii, comerţului, egalitatea în faţa legii, respectarea proprietăţii etc. Marea boierime a preluat iniţiativa de reformă a micii boierimi, astfel redactându-se(cu sprijinul puterii protectoare Rusia) „Regulamentele Organice”. Acestea înlăturau o serie de instituţii şi practici feudale şi creau un aparat de stat modem, cu un climat propice dezvoltării noului. Regulamentele statuau principiul separării puterilor în stat:

* Legislativă, încredinţată unei adunări obşteşti;

* Executivă, exercitată de domnitor ajutat de un sfat administrativ extraordinar(6 membri) şi un sfat alcătuit din trei membri;

* Judecătorească, organizată pe baze moderne.

În domeniul administrativ au fost create departamente şi înfiinţate servicii publice specializate: au fost menţinute privilegiile, răspunderea solidară în sistemul de încasare a dărilor şi a aplicat un aspru regim coercitiv pentru asigurarea stabilităţii ţăranilor (li s-a impus „robia clăcii”).

Au fost desfiinţate numeroasele categorii fiscale, vămile interne, fixată o capitaţie unică, organizate meseriile şi constituită miliţia naţională. în ansamblu, Regulamentele Organice au contribuit la producerea unor transformări profunde în Principate, grăbind momentul unirii Moldovei cu Ţara Românească; instituţiile politice erau aproape identice şi se garanta cetăţenia comună pentru locuitorii lor.

În timpul revoluţiei de la 1848-1849 în Ţara Românească, programul „Proclamaţia de la Islaz” a fost declarată temporar Constituţie de către guvernul provizoriu, urmând ulterior a fi redactată o Constituţie care să înlocuiască programul revoluționar de la Islaz, însă înfrângerea revoluţiei a pus capăt acestor idealuri îndrăzneţe. Criza internaţională din 1853 care a culminat cu războiul Crimeei (1853-1856) şi victoria Imperiului Otoman, susţinut de Franţa şi Marea Britanie împotriva Rusiei a adus din nou Principatele în atenţia marilor puteri.

În acest context a fost redactată „Convenţia de la Paris” din 1858, care prelua atributele unei Constituţii şi prevedea:

* câte o Adunare legislativă pentru fiecare Principat;

*  Comisie Centrală;

*  Curte de Casaţie comună;

* câte un Domn pentru fiecare Principat

Unirea din 1859 a instaurat o nouă ordine politică în Principatele Române, însă noul stat naţional trebuia să parcurgă etape hotărâtoare pe calea unificării şi consolidării legislative. Baza juridică internaţională era Convenţia de la Paris care fixa o organizare separată pentru fiecare dintre cele două ţări, deşi dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza întrunea o premisă esenţială pentru realizarea unificării totale  conform programului politic al Adunărilor ad-hoc de la 1857. Pe de altă parte, deşi se recunoştea aproape unanim caracterul novator şi generos al Convenţiei, aceasta stabilea o serie de norme electorale limitate care, la rândul lor, menţineau exlusivismul electoral şi posibilitatea unor reprezantanţe cu majorităţi conservator-retrograde covârşitoare. În condiţiile în care puterea legislativă era exercitată de Adunări dominate de elemente conservatoare ce se opuneau lărgirii dreptului de vot şi împroprietăririi, dar şi din cauza numeroaselor fricţiuni şi inadvertenţe între Al.I. Cuza, liberalii-moderaţi şi liberalii-radicali, reformele democratice substanţiale nu s-au putut realiza decât după lovitura de stat de la 2 mai 1864. Practic problema agrară şi cea electorală erau într-o clară interdependenţă şi au constituit, nu odată, mărul discordiei şi baza polemică între principalele fracţiuni politice din ambele principate. În acest cadru amintim că măsurile luate în favoarea ţărănimii  de către M. Kogălniceanu în timpul guvernării sale din Moldova (1860-1861) şi care pregăteau sensibil reforma agrară de mai târziu au condus la căderea sa de la putere, iar peste Milcov, guvernul Ştefan Golescu a fost înlăturat de majoritatea reacţionară, în 1861, tot sub motivul intenţiei liberalilor de a obţine împroprietărirea şi a adopta o nouă lege pentru lărgirea dreptului de vot. În replică, majorităţile din cele două Adunări au încercat să impună în 1861 un proiect de lege rurală de extracţie conservatoare, proiect ce a fost chiar aprobat de Comisia Centrală. Aşadar, actul de la 2 mai, organizat împotriva oligarhiei tulburătoare care se opunea reformelor a permis o nouă abordare a chestiunii rurale şi a celei electorale. Odată cu decretul de dizolvare al Adunării, domnitorul şi guvernul au prezentat ţării textul Statultului dezvoltător al Convenţiei de la Paris şi proiectul noii legi electorale.” Domnitorul Cuza primea puteri sporite, fiind prevăzut faptul că „ domnul are singur iniţiativa legilor”. Statutul prezentat naţiunii de către domn şi guvern preciza faptul că legislativul se subordona Domnului, acesta având iniţiativa legilor şi drept de veto asupra proiectelor de legi adoptate de Adunare.

Poporul era chemat să valideze noua stare de fapt prin participarea la plebiscitul programat pentru zilele următoare. Din punct de vedere electoral, noul sistem cataloga alegătorii în două categorii: direcţi şi indirecţi sau primari. Alegătorii primari erau contribuabili de la sate care plăteau minim 48 de lei impozit, contribuabilii din oraşele mici, cu 3000-15 000 de locuitori, ce plăteau un impozit de 80 de lei şi cei din oraşele cu peste 15 000 de suflete, care plăteau contribuţie anuală de 110 lei. Ei îşi alegeau delegaţii care, la rândul lor votau prin vot secret la reşedinţa de judeţ. Alegătorii direcţi erau cei ce plăteau o contribuţie de cel puţin patru galbeni, erau ştiutori de carte şi aveau vârsta de 25 de ani.  În această categorie intrau şi intelectualii şi pensionarii ce aveau pensie de cel puţin 2000 de lei pe an. Sub aspectul eligibilităţii, legea electorală prevedea că pot fi aleşi cetăţenii în vârstă de cel putin 30 de ani, contribuabili la bugetul de stat cu cel puţin patru galbeni. Excepţie făceau profesorii, institutorii, preoţii, liber profesioniştii, licenţiaţii şi pensionarii, beneficiari ai unei rente anuale de 2000 de lei. Legea electorală gândită de Kogălniceanu şi Cuza asigura o altă bază electorală, mult mai largă şi mai dinamică pentru grupările de nuanţă liberală şi democratică (moderaţi sau radicalii roşii) slăbind sensibil bazinul electoral tradiţional al formaţiunilor “albe”, de sorginte conservatoare. Dacă potrivit prevederilor electorale ale Convenţiei de la Paris, în Moldova aveau drept de vot 1700 de persoane, iar în Muntenia 2000, noua lege electoarală a lui Cuza Vodă a lărgit corpul elecoral, deşi nu semnificativ.

Legea rurală, prin care au fost împroprietăriţi aproape jumătate de milion de ţărani cu 1 654 964 ha, iar alţii 60 651 au primit loturi pentru case şi grădină, a avut consecinţe determinante pe plan economic, social şi politic. Împroprietărirea oferea un imbold economico-social ţăranilor şi totodată impunea o conştientizare cetăţenească şi naţională pentru un important segment al populaţei rurale, ridicat la rangul de contribuabil şi automat la cel de alegător.

(va urma)

Dr. Corneliu CIUCANU

Articolul Evoluţie constituţională şi regim electoral în România modernă (1859-1884) – (I) apare prima dată în Ecoul muntilor.

Nicu Albu (1853-1908), un om de afaceri și politician de excepție, a contribuit semnificativ la modernizarea orașului Piatra Neamț și a județului. A ocupat funcții cheie, precum primar, prefect, deputat și senator, sprijinind industria și comerțul local, construind infrastructură esențială și punând accent pe educație. Mandatul său ca primar (1901-1904) a marcat o epocă de aur pentru oraș, cu realizări precum Bulevardul Ferdinand, Parcul Cozla, iluminatul electric și rețeaua de apă potabilă.

Lascăr Catargiu (1823-1899) a fost o figură centrală a politicii românești din secolul al XIX-lea. Personalitate complexă și uneori contradictorie, Catargiu a jucat un rol crucial în modernizarea României, obținerea independenței și consolidarea monarhiei. A deținut funcția de prim-ministru de patru ori, participând la reforme administrative, economice și militare.

Mihail Sadoveanu (1880-1961), un scriitor prolific, este considerat unul dintre cei mai importanți prozatori ai secolului XX. Opera sa vastă cuprinde romane, nuvele, povestiri, basme și scrieri de călătorie, fiind caracterizată prin lirism, sensibilitate și o bogată imagistică. Sadoveanu a excelat în descrierea naturii și a vieții rurale, creând o atmosferă fascinantă și evocatoare. Câteva dintre cele mai cunoscute opere ale sale includ „Baltagul”, „Frații Jderi”, „Neamul Șoimăreștilor”, „Hanu-Ancuței” și „Nopțile de Sânziene”.

Visarion Puiu (1879-1964) a fost o personalitate complexă a Bisericii Ortodoxe Române. A ocupat funcții importante, precum episcop al Argeșului și Mitropolit al Bucovinei. A condus Misiunea Ortodoxă Română în Transnistria în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, unde a avut o relație tensionată cu administrația nazistă. A salvat vieți omenești și a protejat patrimoniul cultural românesc din zonă. După război, a ales refugierea în Germania, unde a condus o Biserică Ortodoxă Română independentă în exil. A murit în 1964, fiind reabilitat de Biserica Ortodoxă Română post-mortem în 2007.

Dumitru Almaș (1908-1995) a fost un scriitor prolific, cunoscut mai ales pentru romanele sale istorice și biografiile romanțate. A scris despre personalități marcante ale istoriei românești, precum Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul. Stilul său se caracterizează prin claritate, concizie și o bogată documentare istorică. Scrierile sale au contribuit la popularizarea istoriei naționale și la cultivarea sentimentului patriotic.

George Panu (1848-1910) a fost o personalitate complexă a României, un intelectual de vastă cultură, un spirit vizionar și un pionier al turismului montan. A contribuit semnificativ la dezvoltarea turismului pe Muntele Ceahlău și Durău, construind adăposturi pentru turiști, marcând trasee montane și promovând frumusețea muntelui. A fost un susținător al construirii șoselei pe valea Schitului și a contribuit la modernizarea Durăului.

Acestea sunt doar câteva dintre personalitățile marcante care au dat strălucire județului Neamț. Fiecare dintre ei a avut o contribuție importantă în domeniul său de activitate, lăsând o moștenire bogată care merită apreciată și valorificată.

Alexandru ANDRIEŞ

Articolul Personalități marcante din județul Neamț: o incursiune în istorie și cultură apare prima dată în Ecoul muntilor.