Protagonistul articolului nostru este un meșter popular care face parte din breasla meșterilor artizani ai Rutei „Lada de zestre a județului Neamț. Arta Lemnului”.

Pe 24 aprilie 1978, se năștea Florin Dumitru Ioniță, la Pipirig, mezinul celor șase frați, în apropiere de Ozana cea frumos curgătoare, acest tânăr avea să descopere mult mai târziu ce talant minunat avea.  Povestea acestui om este una frumoasă, presărată cu fel de fel de experiențe din care a învățat multe. Din fragedă pruncie s-a simțit atras în mod deosebit de vocea lemnului, dar nu a avut ocazia să treacă la fapte concrete, ci a lăsat acea dorință suspendată urmând cursul vieții. O perioadă a fost plecat prin țări străine, printre necunoscuți, acumulând fel de fel de experințe, știind să aleagă ce a fost mai bun pentru el. Dar cel mai important a fost că și-a ascultat acea voce interioară lăsând-o ușor, ușor să se concretizeze. Cu trecerea timpului a întemeiat o familie frumoasă, apoi într-o bună zi a anului 2012 și-a luat inima-n dinți reîntorcându-se pe meleagurile natale. Odată stabilit acasă, la Pipirig, a început singur să-și construiască o cameră, apoi alta, până când a realizat o gospodărie mare, un atelier, o sală de expoziție, un spațiu de depozitare dovedind a fi un excelent gospodar.

Ca un bun colecționar a început să cutreiere satele din jur adunând fel de fel de obiecte vechi (roți, sănii, drujbe, coveți, butoaie, stative, mașini de călcat, furci, potcoave și o mulțime de obiecte pe care la prima vedere nu realizezi ce sunt, dar sunt tare multe). Toate acestea vin adunate într-un spațiu-depozit.

În timpul iernii merge zilnic prin pădurile din zona Pipirigului sau de pe malul Ozanei pentru a aduna crengile cele mai ciudate, lemnele cele mai strâmbe și mai curioase, rădăcinile care-i ies în cale de parcă și ele și-ar dori o schimbare. Adună tot ce crede că-i poate fi de folos la un moment dat, știind că-n lunile reci lemnul are o rezistență crescută în timp. În fiecare dimineață merge voios spre hală fără să știe ce va realiza, iar ca un copil mare și sârguincios privește în jur, alege câteva piese apoi scânteia creației se aprinde și lemnele vin sucite, răsucite de zeci de ori poate până când este mulțumit de rezultat. Astfel iau naștere operele de artă unicat. În vasta sa colecție nu are două obiecte identice, toate au o poveste a lor, și poate că de asta sunt atât de speciale. Dacă ar fi să analizăm un obiect aleatoriu ne-am imagina tot felul de povești, pe care poate nici meșterul nu le cunoaște. Am văzut niște coveți transformate în rafturi, dar cine știe câte pâini au fost plămădite acolo, sau plăcinte, sau poate au legănat copiii sau cine știe… putem lăsa ca imaginația să se joace în liniște și să îmbrace povestea de care avem nevoie.

Datorită acestui om, o frântură din trecut prinde viață, și are posibilitatea de a dăinui în aceste timpuri moderne și tehnologice în care poveștile nu prea mai au loc. Dl. Ioniță știe să realizeze acest liant, ne bucură cu imaginația debordantă pe care o are și ne uimește prin iscusința de a îmbina o rădăcină, cu o roată de car, cu un ciot și opera prinde viață. A realizat chiar și o motocicletă folosindu-se de aceste încrengături. Ne mai povestește că uneori trece și de 100 de ori pe lângă o creangă, nu știe unde o va folosi, însă la un moment dat o luminiță pâlpâie și-n dată-i găsește locul.

Florin este un foarte bun observator, el privește lemnul altfel decât îl privim noi, înțelege acel limbaj nescris reușind să-l personifice dându-i o importanță aparte. Mesele, scrâncioabele, fântânile, scaunele, rafturile, băncile, alături de obiectele de decor, îi întregesc palmaresul. Clienții acum sunt numeroși, uneori vin cu idei, alteori cu câte o critică (mereu constructivă!) încât afacerea merge bine. Și-a realizat visul de a avea un muzeu propriu, unde are expuse fel de fel de creații pentru toți cei care-i vor trece pragul, de asemenea o sală rustică unde se pot oraganiza petreceri, cumetrii, banchete şi în curând şi nunţi. Nu ezitați să-i faceți o vizită!

Roxana GABOR TĂNASE

Articolul Și rădăcinile prind viață… apare prima dată în Ecoul muntilor.

Muzeul are şi trei ateliere vivante. În cel de industrie casnică sunt două perechi de stative (războaie tradiţionale de ţesut) din anii ’50 primite de la o ţesătoare “profesionistă”, Margareta Borşa. Fiul ei, învăţătorul Ilie Alexandru, le-a montat, a urzit, a nividit şi a pregătit ţevile şi păpuşile. A început ţesutul la un ţol şi la un preş. A făcut demonstraţie de măiestrie şi pentru Cristian Tabără şi Vasile Arhire.

Atelierul de fierărie are două perechi de foale din perioada interbelică, un rând funcţional primit de la urmaşii fierarului Arghir Sfarghi, iar celălalt a fost al unui fierar rom („ţigan”) Şerban, vestit prin obiectele făcute de el, „urâte”, dar trainice.

Atelierul de tâmplărie are un banc de lucru făcut în anii ’40 de un tâmplar, Vasile Rusu, folosit şi în atelierul şcolii timp de cinci decenii. De asemenea, deţine un strung de lemn făcut după primul război mondial, care are drept curea de transmisie a roţii o bandă de mitralieră. A fost primit de la Vasile Chelaru, care a fost ucenic tâmplar la sfârşitul perioadei interbelice. Atelierul are coarbe şi sfledere folosite de meşterii tâmplari, dar şi de plutaşi atunci când îşi tocmeau plutele, gealăie (rindele).

Luţu Gabor a învăţat tâmplărie de la unchiul său Vasile Chelaru şi a fost principalul meşter la construirea muzeului (a casei şi atelierelor). Este şi fierar, specializat în special pe potcovit cai. Este muncitor de întreţinere şi fochist la şcoală şi rapsod popular (şi cântăreţ bisericesc)şi constructor de case din lemn.

Pentru “înflorirea” draniţei – un dispozitiv cu pedală pentru strângerea (fixarea) draniţei numit “cal bălan”. Draniţa se obţine prin despicarea lemnului (şpanul) cu cârneciul şi se înfloreşte cu cuţitoaie. Daniel Dieaconu a învăţat de la bunicul său, tâmplar şi dulgher, care a lucrat şi la facerea de “haituri”, baraje de lemn pentru strângerea apei pentru suplimentarea debitului Bistricioarei când se dădea drumul la plute. Crescut pe lângă meşter dulgher şi tâmplar, şi-a dorit să rămână pentru posteritate mărturii ale unor meşteşuguri ce tindeau spre artă. Sicriul donat atelierului l-a făcut cu bunicul său când era în clasa a VIII-a. A fost pus în podul casei pentru când va fi nevoie. Au aflat oamenii despre realizarea sa şi tot i-au cerut să mai facă. Până a murit a mai făcut vreo 50. Dar primul a rămas, cu cruce şi cu geluiturile necesare unei bune şederi, la muzeu.

Valentin (Viorel) Ghiorghiu se trage din neam de plutaşi, este tâmplar, el a făcut traforurile şi celelalte înflorituri pentru prispă, sufit, stâlpi etc. Lucrează la strung, unde face fuse, culişere, picioare de scaune strunjite. Face scrânciobe artizanale, bănci, mese, uşi, ferestre etc. Este şef serviciu local ISU. Ştie să facă balmuş, topcit, miel în jântuit… Dobaş în ansamblul “Ceata lui Vasile cel Mare”. Cei trei meşteri numiţi pot oferi dovezi de iscusinţă. Muzeul se află pe Ruta: Lada de zestre a judeţului Neamţ. Arta lemnului, şi în cadrul Asociaţiei Pro Grinţieş în a cărei custodie se află muzeul, activează şi alţi meşteri populari, în limita timpului disponibil: Marius Cătălin Popovici, Bogdan Tănasă, Cristian Herlea, Lucian Pascu sau Ilie Ichim.

Un stambol este datat 1835, un vas din lemn folosit ca unitate de măsură pentru cereale de 25 de kg, a fost găsit în anii ’80 de profesorul Constantin Panţiru. Sunt mai multe butoaie cu cercuri de lemn din perioada interbelică, budăie şi bărbânţe.

Oloiniţa, o presă primitivă pentru ulei, e de la 1900, la fel şi meliţa şi meliţoiul folosite la pregătirea „buşilor” de cânepă. O scărmănătoare manuală de lână este din 1935. A oferit-o un cioban venit în sat de la Pipirig, care a găsit-o în casa veche pe care a cumpărat-o aici. Nu ştia ce se face cu ea.

Plosca de aluminiu a lui Anton Pleoacă, vestit tâlhar din munţii Bistriţei, urmărit de mai multe potere de jandarmi este prins de un pădurar din Grinţieş în 1948. Are înscrisă pe ea numele şi anul. A fost o namilă de om, dar care jefuia şi sătenii de rând, era „viţelar”, fura şi animale de pe islaz.

Muzeul a început a se construi cu sprijinul gospodarilor din „Banda lui Bujor”, apoi şi cu o finanţare de la prinţul Gheorghe Sturdza. Casa e „de pajişte”, construită după canoanele tradiţionale, o casă de om înstărit de la începutul veacului al XX-lea, de preot sau învăţător. Bârnele sunt de la case vechi sau stâni dezafectate.

Monica DIEACONU

Articolul Ateliere vivante la Muzeul de Istorie și Etnografie din Grințieș apare prima dată în Ecoul muntilor.