În anul 1919, ministerul a decis să rezolve această problemă obligând Școlile Normale să organizeze cursuri pentru învățătorii suplinitori, în lunile iulie și august. Organizarea cursurilor era la decizia școlilor normale, obligatoriu se acorda importanță pregătirii pedagogice și didactice a suplinitorilor. În urma unei analize a ministerului, la începutul anului 1919 se cunoștea faptul că, școlile pregătitoare funcționau în condiții improprii și cu personal necalificat, motiv pentru care au fost puse în subordinea directorilor de școli normale, pentru a le monitoriza activitatea. Reformele din sistemul de învățământ nu au fost aplicate imediat după 1918, s-a ales calea consultării cadrelor didactice, de către Ministerul Instrucțiunii și Cultelor. Astfel, în vara anului 1918 revizorii școlari organizau în țară întâlniri și dezbăteau următoarele probleme: recensământului școlar, programa școlară, promovarea elevilor, obligativitatea frecventării cursurilor, pregătirea elevilor pentru examenul de absolvire, problemele corpului profesoral sau constituirea eforiilor școlare, în prezența administratorilor de plăși.

Salariile personalului de control, respectiv a revizorilor și subrevizorilor școlari, nu erau cu mult mai mari decât cele ale institutorilor de la catedră. Identificăm din statele de plată pentru personalul de control al județului Neamț, din luna ianuarie 1920, că diferența la leafă era de sub o sută de lei. D. Gheorghiu, ocupa funcția de revizor școlar și avea un salariu lunar de 465 lei, o diurnă de 150 lei, așadar o sumă totală de 615 lei, din care plătea o reținere de 10% și primea salariul net de 553,50 lei. El însuși semna statul de plată, în data de 20 feb. 1920, fiind șeful Revizoratului Școlar Neamț.

Leon Mrejeriu, institutor la Școala Primară de Băieți, nr. 1, Piatra-Neamț și deputat în Parlament, pe luna februarie 1920, primea o leafă de 375 lei, la care se adauga o gradație de 281 lei, cu reținere de 10%, respectiv 65 lei, plătea o taxă de 3% la stat, în valoare de 16,70 lei. La suma totală de 573 lei se adăuga indemnizația de scumpete (rata inflației), în total 953,20 lei.

Perfecționarea corpului profesoral se realiza și prin „înaintarea în grad”, conform deciziei nr. 6.772/1920 ministerul cerea cadrelor didactice, prin revizoratele școlare, lista nominală a învățătorilor neînaintați care au împlinit 25 de ani în serviciul învățământului pentru acordarea gradației a V-a. Astfel se calcula vechimea, la fiecare cinci ani la catedră se acorda câte o gradație. În aplicarea acestui demers se cerea o caracterizare asupra activității școlare propriu-zise, de obicei, în tabel se regăseau exprimări precum „dascăl bun”, „mulțumitor”, „dascăl foarte bun”, „conștiincios”. Se cereau a fi prezentate activitățile publicistice: cărți, scrieri didactice, reviste, iar la caracterizarea activităților extrașcolare erau trecute, de obicei, „predarea la cursuri de adulți”, „cursuri complementar” sau expresii „bun gospodar”, „relativ bun gospodar” și altele. Evident, contau foarte mult calificativele primite la inspecția de la clasă, subiect asupra căruia vom reveni.

Interesul pentru educație era major, fapt constatat și în urma cercetării listei de măsuri pentru o mai bună organizare a învățământului în județul Neamț, decise la întâlnirea revizorilor școlari ai Circumscripției VIII – Bacău, din 13.11.1920, sub președenția inspectorului școlar Gheorghe Simionescu, conform Circularei nr. 9.036, înregistrată la Revizoratul Școlar Neamț cu nr. 7.861 în 25 decembrie 1920, adresată revizorilor școlari și care avea în anexă un proces-verbal încheiat în ziua de 13.11/1920, în cadrul întrunirii revizorilor. În acest proces-verbal, încheiat de revizorii școlari ai Circumscripției VIII – Bacău, erau tratate subiecte de interes major, revizorii au făcut propuneri realiste pentru buna funcționare a școlilor din județele: Bacău, Neamț, Roman. Cu referire la județul Neamț se specifica faptul că, din totalul de 177 de școli primare înființate, nu funcționau trei școli primare și două grădini de copii. Cu privire la resursa umană, se raporta un număr de 295 de posturi, pe zile întregi, nu erau școli închise din cauza lipsei de combustibil și se raportau doar câteva cazuri de scarlatină, în câteva sate.

În vederea rezolvării unor situații punctuale, se propunea ca, pentru soluționarea situației dificile a lipsei de localuri și mobilier, toate sumele economisite de la posturile vacante să fie vărsate către Comitetul Județean pentru construcții școlare. De asemenea, pentru completarea posturilor cu învățători, se propunea ministerului să primească candidați care aveau deja cereri din anii anteriori. Cu privire la lipsa de frecvență a elevilor se cerea responsabilizarea învățătorilor și pentru cei care își făceau, cu succes, datoria să fie acordate medalii și recompense publice. Pentru stabilirea exactă a situației absolvenților cursului complementar, directorii și diriginții de școli erau obligați să deschidă un catalog nominal cu toți absolvenții, pe cel puțin doi ani în urmă, consemnând și pe reprezentanții legali ai acestora și să fie prezentate dovezi concrete cu situația fiecărui an în parte, specificându-se unde se află școli cu un post, care funcționează pe o zi. Școlile cu un post, cu suplinitori, puteau ține cursuri complementare numai pentru elevii cu vârsta până la16 ani care n-au terminat școala, iar absolvenții tuturor școlilor erau obligați să meargă la altă școală din apropiere, unde era un învățător titular, la o distanță de maxim trei kilometri. Acolo erau propuse a fi înființate cursuri de ucenici, la care se puteau înscrie elevii de la cursurile complementare, împărțiți pe zone.

Elena Preda

Articolul Clio: REVIZORATUL ȘCOLAR – OCHIUL VIGILENT ASUPRA EDUCAȚIEI ANTEBELICE ȘI INTERBELICE (II) apare prima dată în Ecoul muntilor.

 „Pe o largă deschizătură în munții din dreapta își așterne Borca mândrele-i gospodării. Din fund aleargă pârâul, sărind peste înalte zăgazuri de stânci, să aducă Bistriței stăpâne prinosu-i de unde. În stânga se întinde Sabasa, între două dealuri descoperite, o linie ferată cară bușteni din codru. Pe maluri sunt schele de plute și un pod peste râu….” (Alexandru Vlahuță – „România pitorească”).

Scriitoarea Elena Amariei, prin intermediul cărții „Etnografia și folclorul muzical din comuna Borca, județul Neamț”, aduce un omagiu zonei natale, realizând o carte-ghid care are două funcții: promovează zona Borcii și în același timp asigură o consultare culturală complexă a filierei tradiționale muzicale românești.

Încă din primele pagini facem cunoștință cu o succintă prezentare a cadrului natural, a atestării istorice în care se punctează foarte bine etapele prin care zona a trecut de-a lungul timpului. Curiozitatea cititorilor poate crește odată cu parcurgerea capitolului următor în care autoarea ne prezintă „elemente de toponimie”. Un alt capitol este dedicat etnografiei comunei, cu toate ramurile ei frumos prezentate ce cu ușurință ne poartă în trecut amintindu-ne de străbunii noștri. Aflăm și despre ocupațiile locuitorilor comunei Borca, despre cum era odată viața, facem cunoștință cu modul de preparare a alimentelor, cu agricultura aflând și câteva detalii referitoare la producția salmonicolă.

Partea a V-a este dedicată cercetării teoretice și a constatărilor din teren, ne prezintă folclorul copiilor, cântecele, jocurile, ne vorbește despre naștere, nuntă, înmormântare, obiceiurile de Crăciun, de Anul Nou, umblatul cu irodănitul, obiceiuri de primăvară, vară, toamnă. Interesant este și capitolul în care ne relatează despre anumite obiceiuri care apar la construirea unei case, despre jocul popular sau subcapitolul clăcile și șezătorile.

În ultima parte a cărții găsim o amplă culegere de piese muzicale pentru diferite ocazii cu liniile lor melodice, completate de versuri.

Autoarea a scris frumos și cu dragoste pentru zona natală, lăsând în urmă o carte ce nu trebuie să lipsească din biblioteca personală a celor de pe Valea Muntelui.

Roxana GABOR-TĂNASE

Articolul Etnografia și folclorul muzical din comuna Borca-Elena Amariei apare prima dată în Ecoul muntilor.

„Lume, lume…/ Salută Poetul”, este incipitul unei Ars poetica cu care programatic își deschide volumul Ion Asavei. Adept al poeziei directe, asumate ca experiență în curs de desfășurare, scriitorul dezvăluie într-un limbaj artistic elevat puterea taumaturgică a cuvântului în tomul „Joc de cuvinte”, poezii, publicat în 2019 la editura Sensul. Argheziană atitudine ludică! Joc de cuvinte ce irumpe dintr-o necesitate, „din fierberea ființei lui”, după cum avea să constate Dan Iacob, unul dintre autorii cuvântului-înainte „În unele poeme apare numele Zarathustra, celebrul personaj al lui Nietsche, care propovăduia supraomul, omul creator ce preamărește viața, pământul, eternul prezent. Preotul Dorin Ploscaru consideră că arderea pe rugul poeziei se face de către oameni aleși, „mistuire poetică, în traducere simplă nu poți aprinde până ce tu însuți nu arzi”.

         Ion Asavei s-a născut la 24 iunie 1950, la Bradu, în comuna Grințieș, județul Neamț. În 1965 a absolvit Școala Generală din Grințieș, apoi, până în 1969 a urmat cursurile Liceului Teoretic „Mihail Sadoveanu” din comuna Borca. În 1973 finalizează studiile la Școala Postliceală de Biblioteconomie din București, urmând să-și dedice întreaga viață Bibliotecii din Bicaz.

Într-o formă modernă, poemele Domniei Sale abordează temele predilecte ale liricii: iubirea, natura, relația omului cu universul, destinul, viața, moartea, într-un limbaj esopic, meditativ, moralizator sau ludic, completat armonios de ilustrațiile realizate de Iarina și Emil Ungureanu.

Volumul se încheie simetric, experiența cărții și a bibliotecii, a întâlnirii cu mările și oceanele literaturii. este revelată simplu și cu mare sensibilitate: „O, Doamne,/ Câte pot să încapă în (ne)fericirea unui bibliotecar…”

Un Poet cu majusculă ce trebuie citit și recitit!

Cristina CHIRILĂ

Articolul Ion Asavei – un Poet cu majusculă. „Joc de cuvinte” – volum de poezie apare prima dată în Ecoul muntilor.

Întâlnirea a fost „o dezbatere relaxată despre carte, dar și despre istoria contemporană“, după cum și-a dorit autorul, sprijinit în această întreprindere de prof.univ.dr. Simona Modreanu, directorul Editurii Junimea Iași, prof. dr. Gogu Ghiorghiță, președintele Filialei Neamț a Academiei Oamenilor de Știință din România și prof.dr. Daniel Dieaconu, moderatorul întâlnirii fiind prof. Mihaela Mereuță, managerul Bibliotecii Județene „G.T. Kirileanu“ Neamț.

În 610 pagini, autorul ne oferă, cronologic, „povestirile adevărate” care încep la Dochia, judeţul Neamţ, în 27 noiembrie 1940, zi în care a fost asasinat Nicolae Iorga şi se încheie „la evenimentele din România ce s-au înscris într-un amplu proces desfăşurat la nivel internaţional, care a dus la lichidarea regimurilor socialist-totalitare (impropriu numite comuniste) din Europa”. Aşteptăm şi cel de-al doilea volum, cariera domniei sale fiind extraordinară şi după 1989.

Spune domnia sa despre această carte: „În acest volum am urmărit să prezint nu doar viața unui om, ci și societatea românească din acei ani, de la obiceiuri și viață cotidiană, la evoluțiile culturale și politice, cu bune și cu rele“. O frescă a unei lumi, cu luminile şi umbrele sale, ni se dezvăluie prin ochii copilului, ai elevului rareşist, al studentului de la Bucureşti, al cercetătorului şi istoricului care trebuia să activeze între constrângerile unui regim totalitar.

Ioan Scurtu a fost elev la Liceul „Petru Rareș”, a absolvit apoi Facultatea de Istorie a Universității București și a obținut titlul de doctor în în anul 1971, cu o teză intitulată „Istoria Partidului Țărănesc în România“. A fost profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea din București, la Universitatea Spiru Haret, Facultatea de Istorie, Muzeologie şi Arhivistică.

Dintre înaltele funcții profesionale deţinute menţionăm cele de director general al Arhivelor Naționale (1991-1996), director al Institutului de istorie „Nicolae Iorga“ (2001-2006), director general-adjunct al Institutului Revoluției Române din Decembrie 1989, președinte al Societății de Științe Istorice din România, prorector al Universității „Spiru Haret“ (2004-2007), decan al Facultății de Istorie, Muzeologie și Arhivistică a Universității „Spiru Haret”. Este autorul a peste 100 de cărți şi 220 de studii în reviste de specialitate. A călcat pe urmele ilustrului său unchi, Dumitru Almaş, şi a făcut cinste meleagurilor de unde a plecat, fiind una dintre cele mai importante personalităţi ale lumii ştiinţifice pe care le-a oferit vreodată judeţul Neamţ. Mulţumim, domnule Profesor, pentru tot ceea ce aţi oferit istoriografiei româneşti, pentru această carte, pentru mândria celor care călcau treptele Facultăţii de Istorie din Bucureşti, venind din Neamţul profesorului Scurtu!

Daniel DIEACONU

Articolul Întoarcere spre începuturi: Istoricul Ioan Scurtu și-a lansat cartea de memorii la Piatra-Neamţ apare prima dată în Ecoul muntilor.

România ar putea fi o destinaţie importantă pe harta turismului cultural mondial, dar carenţele în domeniul infrastructurii, mai ales în domeniul transporturilor, de asemenea o calitate discutabilă a serviciilor turistice şi, nu în ultimul rând, lipsa unor campanii publicitare mai agresive şi mai bine conturate şi centrate sunt câteva din cauzele care aşează România într-o poziţie periferică ca destinaţie turistică în Europa. Menţionăm şi numărul redus al centrelor de informare şi promovare turistică, turismul cultural nu beneficiază de fonduri importante, promovarea turistică se concentrează în continuare spre obiectivele şi regiunile turistice deja foarte cunoscute, fiind ocolite regiuni turistice valoroase.

Judeţul Neamţ este unul important din punct de vedere al patrimoniului cultural turistic, fiind o zonă încărcată de istorie, religie, spiritualitate, cu cele mai multe lăcaşuri de cult monastice (schituri şi mănăstiri), la care se adaugă un număr mare de biserici de lemn şi de zid, monumente istorice şi de arhitectură, case boiereşti, case memoriale, cetăţi, situri arheologice, etc. Evidenţiem fortificaţiile medievale de la Cetatea Neamţului şi Romanului, cetăţile dacice de la Bâtca Doamnei, Cozla, vechile mănăstiri fortificate ctitorite de Muşatini şi Movileşti de la Bistriţa, Neamţ, Pângăraţi, Bisericani, Secu, Tazlău, Războieni, Almaş, Horaiţa, Agapia, Văratec, Sihăstria. Alăturăm schiturile vechi de la Pocrov, Zimbru, Agapia din Deal, Horăicioara, Vovidenia, Sihla, Draga, Cozla, Cărbuna, Icoana Veche şi Icoana Nouă. Amintim bisericile de lemn de la Văleni, Farcaşa, Grinţieş, bisericile de zid de la Piatra-Neamţ (Sf. Ioan Domnesc), de la Roznov (Rosetti-Roznovanu), Armenească (Roman). Adăugăm sinagogile judeţului, la Piatra-Neamţ aflându-se cea mai veche construcţie cultică evreiască din lemn din Europa de Est.

Nu lipsesc casele memoriale: Ion Creangă (Humuleşti), Veronica Micle (Târgu-Neamţ), Calistrat Hogaş (Piatra-Neamţ), Mihail Sadoveanu (Vânători), Sergiu Celibidache (Roman), etc. Neamţul are şi un număr mare de situri arheologice, cu valoare universală fiind exponatele aparţinând culturii Cucuteni, expuse în două muzee în Piatra-Neamţ. Menţionăm situl de la Poiana Cireşului, cele de la Izvoare, Văleni, Piatra-Şoimului, Târpeşti, etc. Exponate aparţinând preistoriei, dar şi perioadei antice, pot fi admirate la Muzeul de Istorie şi Arheologie din Piatra-Neamţ, de asemenea, la cel din Târgu-Neamţ, Bicaz şi Roman. Nu lipsesc muzeele săteşti, de istorie şi etnografie, precum cele de la Vânători, Pipirig, Dreptu, Tarcău, Bicazu Ardelean, Ceahlău, Grințieș, etc. De mare importanţă turistică şi educativă sunt Muzeul de Ştiinţe Naturale, Muzeul de Artă, Muzeul de Etnografie din Piatra-Neamţ, Muzeul de la Târpeşti, etc.

Judeţul Neamţ are şi Ceahlăul, care este, poate, cel mai spectaculos munte al Carpaţilor Orientali. Ceea ce îi atrage pe turişti an de an este atât opera mâinii nevăzute a naturii, cât şi creaţia omului. Pe primul loc se află, totuşi, cadrul natural, dar, de multe ori, elementele antropice (mănăstiri, sate, cabane, poieni, fâneţe, barajul şi lacul „Izvorul Muntelui”) amplifică pitorescul acestuia.

Regiunea noastră, din jurul Ceahlăului, se confruntă cu aceleaşi probleme ca România luată în ansamblu. Deţine un patrimoniu cultural bogat, o spiritualitate unică în spaţiul românesc, datorată în special Muntelui Ceahlău, cu aura sa de sacralitate, de mit, de legendă. Resursele turistice antropice sunt deosebite, numeroase şi valoroase, atât edificiile istorice, cât mai ales cele religioase, atât patrimoniu material, cât şi cel imaterial. Situată într-o zonă eminamente montană şi rurală, nu beneficiază de o infrastructură a transporturilor viabilă pe măsură, de multe ori turistul se avântă într-o adevărată aventură automobilistică. De asemenea, promovarea regiunii se concentrează obsesiv doar pe Parcul Naţional Ceahlău şi frumuseţile sale naturale, stâncile, abrupturile şi prăpăstiile, florile şi animalele sălbatice. Promovarea se face, în cvasi-majoritate, de către autorităţile judeţene şi mai puţin de cele locale şi de întreprinzătorii particulari, care înţeleg mai greu necesitatea unor astfel de acţiuni. Sunt neglijate edificiile culturale ale regiunii, doar mănăstirea Durău şi mănăstirea de pe muntele Ceahlău fiind în atenţia mai largă a turiştilor şi, de obicei, în cadrul unui circuit de o zi, care include o ascensiune până la cabana Dochia, pe vârful Toaca şi o coborâre pe la Cascada Duruitoarea. Rareori turistul obişnuit ajunge la schitul din Poiana Maicilor, la bisericile ţărăneşti ale zonei, bijuterii ale arhitecturii tradiţionale a lemnului.

În sate s-au descoperit mai multe artefacte specifice paleoliticului, dar acesta nu au fost puse în valoare din punct de vedere turistic. Preistoricului atelier litic de „La Scaune” i-a fost pierdută locaţia, doar o descoperire întâmplătoare de anul trecut a arheologilor târgovişteni ce cercetau zona ne îndrituieşte să sperăm la mărturii remarcabile în urma unor săpături ce ar trebui să se desfăşoare anul acesta (în urma unei roţi adâncite de tractor s-au descoperit artefacte litice). Administratorii Parcului Naţional Ceahlău au înţeles importanţa sitului şi va deveni unul dintre punctele căruia îi vor acorda o atenţie sporită.

Construcţiile laice medievale sunt puţine în spaţiul românesc rural, dat fiind faptul că principalul element de construcţie era lemnul. De asemenea, apariţia lacului de acumulare Izvorul Muntelui a făcut ca principala zonă locuibilă să fie acoperită de ape, iar construcţiile au fost demolate. Fortificaţia familiei Cantacuzino, numită de localnici Palatul Cnejilor, a scăpat cuvetei lacului, dar părăsită, este astăzi în ruină. Biserica se află în bune condiţii, fiind biserică de enorie. La Palatul Cnejilor, autorităţile, laice sau eclesiastice, nu au reuşit să se coordoneze spre a realiza un proiect de reconstruire. Valoarea sa arhitectonică şi istorică pusă în valoare prin nişte campanii bine structurate ar atrage numeroşi turişti, dată fiind şi aura de mister şi legendă care i-a inspirat pe Eminescu sau pe Dumas.

Una dintre carenţele turismului în regiune ar fi faptul că se oferă doar circuite de o zi sau de „week-end”, concentrate spre Parcul Naţional Ceahlău şi spre cele două mănăstiri amintite mai sus. Pensiunile şi agenţii turistici ai zonei nu oferă pachete turistice pe mai multe zile, itinerarii spirituale în imediata apropiere sau spre mănăstirile şi schiturile din jurul oraşului Târgu-Neamţ. Sunt necesare lucrări care să ofere turistului cultural informaţii, rute, care să-l facă să zăbovească în regiune, să descopere din cultura regiunii, să cunoască oamenii, obiceiurile şi tradiţiile lor care în această zonă montană mai păstrează din caracterele sale patriarhale şi ancestrale.

Dezvoltarea turismului cultural ar putea avea efecte majore din punct de vedere economic. Astfel, în zonele rurale punerea în valoare a patrimoniului poate deveni axa privilegiatӑ a dezvoltӑrii şi axa strategicӑ de revitalizare. Ȋn termeni de acțiuni economice repunerea în valoare prin includerea în circuitul turistic a unui sat duce la valorizarea produselor tradiționale, crearea comerțului şi activitӑților tradiţionale şi comerciale. Turismul cultural ar contribui la creşterea cifrei de afaceri a unui teritoriu şi ar da astfel un sens economic subvențiilor culturale. Efectele sunt nu numai materiale, dar şi simbolice, prin repunerea în valoare a patrimoniului istoric, cultural, religios. Aceastӑ acțiune este mai puternicӑ decȃt simpla tematicӑ de salvare a zonelor rurale. Valorizarea patrimoniului asigurӑ stabilitate socialӑ, genereazӑ o imagine a identitӑții proprii a locuitorilor dintr-o zonӑ, creşte prestigiul şi mȃndria civicӑ. Dacă spusele noastre vor suscita interes, vom continua. Sunt atâtea de spus. Şi atâtea de făcut…

Materialul poate fi citit integral în Mesagerul de Neamț aici. (Prof. dr. Daniel DIEACONU)

Articolul Pledoarie pentru turismul cultural apare prima dată în Ecoul muntilor.