„Am tras, acasă la preot. După ce ne-a dat să mâncăm, ne-a arătat în biserica sa o mică icoană a Fecioarei, care, la Pultava, a salvat vieața unui boier moldovean din serviciul regelui Carol al XII-lea.

Iată dar că într’un sat așa de mic, am aflat amintiri istorice și minuni! Foarte bine! Să continuăm… Drumul era măreț și caii fiind odihniți alergau ca într’o grădină, foarte frumos îngrijită și cultivată. Mergând bine, în trap reținut, am ajuns în trei ceasuri la Crăcăoani.

Drumul a fost lung și mă hotărâsem să rămân acolo,dacă o întâmplare plăcută nu mi-ar fi schimbat planul. Înaintea noastră mergeau veseli,cu lăutari în frunte,o ceată de tineri cheflii, care, prin gesturile și îmbrăcămintea lor, mi-au atras curiositatea, în așa măsură, că m’am luat după dânșii. Unii purtau pe cap o căciulă de miel negru, alții o pălărie cu marginea largă- și toți aveau câte o pană de păun în chip de cocardă. Erau înarmați cu câte un ciomag lung, în vârful căruia era legat un smoc de flori. Cămașa le atârna peste ițarii cam largi, iar mijlocul le era încins cu o curea lată,de piele, împodobită cu bumbi de aramă. Unii aveau ciubote ungurești – alții opinci, legate cu ață de lână, peste obielele ce le acopereau picioarele.

-Ce-i cu aceștia? am întrebat pe călăuză.

-Un flăcău, din împrejurimi, iubește o fată și-i trimite pețitori, cu propuneri de căsătorie.

Bravo! Îmi zic… iată și poezie! Apoi adresându-mă către vesela ceată: Fraților, încotro mergeți?

-La Mitocul lui Bălan – mi-au răspuns în cor.

-Bun de tot, asta-i și calea mea! Vom merge împreună. Nu-i tare departe de aici- nu-i așa?

-Cale de-o jumătate de ceas…

Minunat! Mă voiu odihni acolo,tot așa de bine ca și la Crăcăoani – nume, care, dealtfel, îmi cam supără auzul, amintindu-mi vechiul Cara chaonie. In plus voiu avea ocazia să fiu martor la rezultatul soliei. Făcându-mi socotelile acestea am ajuns înaintea cârciumii satului, unde am cerut rachiu. Sticla a circulat din mână în mână și, ceata fiind bine dispusă, n’a trebuit mult pentru a se înveseli dea binelea și a se porni pe cântec:

Ileană frumoasă dela Piatră,

Cu obraz ca de cireașă,

Ai vrăjit o lum toată,

Dă-mi un sărut și mă’mbată,

Să mă vrăjești și pe mine

Că eu te iubesc pe tine…

Hai Ileană la poiană,

Să săpăm o buruiană

Buruiana macului

Să i-o dăm bărbatului.

Bărbatul de ți-i urât

În cenusă de mormânt

Și presar-o’n așternut

Să să se scoale surd și mut.

Iar de ți-i frumos și drag

Fă-i patul să-i fie cald.

Și-i pune o vargă’n mâni,

Să se apere de câini.

  După cântec au început comentarii și hohote de râs care nu s’au mai sfârșit până la Mitoc. Înainte de a intra în sat, pețitorii s’au oprit pentru a se reculege, lăsând nebuniile călătoriei la o parte,și luând o ținută serioasă, la înalțimea rostului lor. Am descălicat îndatăși m’am amestecat în grup. Lăutarii si-au potrivit instrumentele și s’au așezat în frunte, iar noi, în urmă,în ordine, pe două rânduri.

N’a trecut mult până să ajungem la țintă. Ușa fiind baricadată, o împingem din răsputeri, o deschidem și intrăm. Lăutarii apăsau cât puteau pe arcuș, naiul țipa asurzitor și cobza suna fără sfârșit. Eram cinsprezece într’o cameră de vre-o patru metri pătrați și era aproape să asurzim de tot până s’a restabilit liniștea…

Stăpânul casei, Neculai și femeia sa, așezați gospodărește pe un pat gătit cu lăicere învărgate alb și galben, făceau toate sforțările să se țină serioși. Eram nerăbdător să știu ce se va mai întâmpla, când șeful lăutarilor, care era totdeauna vioristul, li s’a adresat, solemn:

-Cinstiți gospodari! Moșii și strămoșii nostri,umblând la vânat prin pădure,au dat peste țara aceasta în care trăim noi acum și ne hrănim cu laptele și miarea ei. După exemplu lor,vă aduc veste, că a plecat și cinstitul Ion Negrea din Pipirig la vânătoare, prin câmpii,prin codri și prin munți, până a întâlnit o căprioară, care fiind sălbatică, fricoasă și onestă,a fugit și s’a ascuns din fața privirilor stăpânului nostru. Noi am venit până aici tot pe urmele ei și vă rugăm să ne-o dați, sau să ne spuneți încotro a apucat- dar să ne spuneți drept, căci nu degeaba ne-am ostenit și am nădușii noi,căutând-o prin codri neumblați.

Uimit că aud un astfel de orator, exprimându-se cu atâta siguranță și amestecând atâta poezie și fantastic în cuvântarea sa, am rămas de două ori uimit când am văzut că aceași poezie se revarsă și în răspuns.

Neculai și Măriuța, nevasta sa au rămas mai întâiu că o astfel de sălbătăciune nu s’a aciuat în casa lor. Apoi, la stăruința flăcăilor că, totuși,aici trebuie să fie ascunsă, gospodarii au bătut din palme și o bătrână- mama lor- veni și se așeză lângă ei.

-Pe asta o căutați? se adresară ei, pețitorilor…

-Nu.

Gospodarii bătură încă o dată din palme și o femeie mai bătrână – bunica lor – se ivi a fost nimic’

-Poate-i asta?

-Nu, nu!

-Atunci- zise Măriuța – trebuie să fie asta… Și trase lăicerul din spatele patului, lăsând la iveală o servitoare bătrână și urâtă, îmbrăcată în zdrențe.

-Nu, nu, de o mie de ori, nu! Căprioara pe care o căutăm noi are părul de aur, ochii de vultur, dinții de mărgăritare, gura ca cireșele, mijlocul de leoaică, gâtul ca trestia, pieptul de lebădă, degetele mai frumoase ca ceara și fața mai strălucitoare decât soarele și luna.

Era greu să ne birue cu atâtea elogii. Măguliți peste măsură, Neculai și femeia sa, au făcut un gest care însemna: „Iaca, vă fac vouă”. Și, dintr’o odăiță, de unde auzise totul, ieși în găteala cea mai frumoasă, o fetiță de șaisprezece ani- tânără, voinică și cam stângace. Era fiica lor, Ileana, care-și îndreptă ochii întrebători, spre mine: „Dumneata, care-i cunoști, spune-mi, au mințit mult?”.

Cu adevărat, în afară de părul ei care era negru ca abanosul și de mâni, pe care nu le vedeam, n’a fost nimic peste măsură în laudele lor. Îmi vine chiar să cred că oratorul și-a ticluit dinainte cuvintele și că„părul său de aur” n’a fost decăt efectul unei zăpăceli ce m’a cuprins și pe mine. Oricum ar fi fost, Ileana a răspuns dorințelor alesului inimii sale, vârându-și în deget, cam stângace, inelul de logodnă.

Căsătoria se va face vineria viitoare, ziua Sf. Ion, patronul mirelui, iar masa cea mare, de nuntă,va fi la Pluton, la moș Matei, judecătorul satului și unghiul de pe tatăl al logodnicei. Prietenoși, bătrânii m’au invitat și pe mine acolo; le-am promis,cu atât mai mai multă tragere de inimă, cu cât era curios să cunosc sfărșitul acestei ceremonii de căsătorie, a cărui început copilăros l-am văzit la Mitoc.

Începutul acesta ne-a întârziat, însă, cu vre’o câteva ceasuri și- cum ne hotărâsem să dormim la Hangu – nu mai aveam vreme de pierdut, căci, până acolo,aveam de trecut muntele Doamnei.

-Să ne vedem, deci, sănătoși, la Pluton…”

Prezentare realizată de Daniel DIEACONU

Articolul Un călător francez acum un veac prin județul Neamț – J.A. Vaillant – oaspete şi al comunei Crăcăoani apare prima dată în Ecoul muntilor.

Revoluţionarii paşoptişti au fost pe aceste locuri în 1848, dar şi înainte, când se pregăteau mişcările de revoltă: Alecu Russo, Vasile Alecsandri, J.A. Vaillant, W. de Kotzebue. Alecu Russo, datorită funcţiei pe care o deţinea ca membru al tribunalului din Piatra-Neamţ din anul 1834, a avut posibilitatea de a fi aproape de muntele Ceahlău, de a cutreiera regiunea, de a cunoaşte folclorul locurilor. El scria într-o lucrare din 1840: “Rege între crestele munţilor care-i alcătuiesc o cingătoare ca o pază de cinste, Ceahlăul măreţ, care şi-a păstrat numele lui de botez dac, de abia cunoscut în unele colţuri neştiute ale geografiei moderne sub numele de muntele Pionului, îşi înalţă capul pleşuv către cer şi aruncă apoi cu dragoste bogăţiile bătrânelor coaste înverzite…”

Vasile Alecsandri a poposit de mai multe ori la poale de Ceahlău, în scop pur turistic, pentru pregătirea revoluţiei paşoptiste sau pe drum de pribegie după înfrângerea revoltei de la Iaşi din martie 1848. În 1843 şi 1844 publică notele de călătorie într-o lucrare intitulată “O primblare în munţi”, efectuată cu un tânăr “giudecător” (Alecu Russo). El îşi nota: “… Ceahlăul ni se arată în toată mărirea lui ca un urieş ce şi-ar fi întins capul pe deasupra munţilor ca să privească apusul soarelui. Umbrele se suiseră treptat, ascunzând în întuneric stâncile mari şi codrii sălbatici de pe coastele lui, şi numai Panaghia, stânca cea piramidală de pe creştetul său era încă luminată de razele aurite ale soarelui. Unul dintre noi privind Ceahlăul în minutul acela, îl aseamănă cu un urs negru, purtând pe cap un coif de aur”. Vasile Alecsandri n-a făcut doar descrieri în proză ale Ceahlăului, ci i-a aflat loc şi în poeziile sale cu caracter patriotic şi militant.

Poetul i se adresează aşa cum o vor face peste ani şi Octavian Goga şi George Coşbuc ca unui munte ce străjuieşte nedrepte graniţe:

“Ceahlău, bătrân gigante al Munţilor Carpaţi!

Priveşte peste norii în juru-ţi adunaţi!

Ce zgomot, ce contraste pe laturile tale:

De-o parte veselie, de-o parte lungă jale!”

Să amintim şi prelucrarea unei legende a locului, numită Biserica risipită, care începe cu versurile:

“Sus pe muntele Ceahlău

Stă la pândă Duhul rău”.

Revoluţionarul şi omul de cultură  francez J.A. Vaillant a fost şi el pe Ceahlău în 1841 şi a rămas “cutremurat de frumuseţile naturii privită în toate zările”. J.A. Vaillant scria: “…în această stare, înţeleg perfect cum acest munte a fost sacru la daci, cum marele preot şi-a aflat aici un refugiu”. W. de Kotzebue, ginerele cneazului Gheorghe Cantacuzino, stăpânul de Hangu, a poposit deseori la poale de Ceahlău, la Palatul Cnejilor, împreună cu soţia sa, Aspasia. A efectuat, înainte de a se înrudi cu Cantacuzinii, o excursie pe Ceahlău, pornind de la Mănăstirea Slatina, peste Munţii Stânişoarei, prin Valea Bistriţei, împreună cu 40 de tovarăşi. El nota: “Îndată ce am ieşit din Hangu, se şi începe poala cea mai de jos a Ceahlăului, care ne zâmbea din nouri cu maiestate urarea de bună venire. Piedestalul lui nu este poncişet; fără nici o greutate ne-am suit pe înălţimile şi munţii mai mici din jurul lui; pe unele locuri am găsit fânaţuri de curând cosite şi păduri frumoase. Dar cu cât înaintam mai mult cu atât mai sălbatice deveneau locurile şi cu atât mai mare mai întinsă se înfăţişa ochilor priveliştea”. După un urcuş descris ca fiind destul de greu au ajuns şi pe Toaca: “ajungând în vârf, am strigat din inimă un obştesc ura! Şi de pe acest strămoş al Carpaţilor Moldovei, din ameţitoarea înălţime, ochii noştri se desfătau cu prisosinţă la măreţele scene ale naturii, care se făcea şi mai frumoasă, luminată fiind de soarele ce asfinţea”. În lucrarea “Din Moldova. Tablouri şi schiţe” din 1840 descrie o “Vânătoare în Moldova”, organizată de boierul Leon Cantacuzino şi care se desfăşoară pe muntele Grinţieşului.

Un alt călător pe aceste locuri a fost ieromonahul Partenie care şi-a notat impresiile în patru volume, amintind şi de muntele Ceahlău. “Am umblat mult prin munţii Carpaţi; dar mai presus de toţi munţii, stă ca un tată între fii săi, Slăvitul Sciaglu, cu vârful său pleşuv. Pe munte e foarte frig şi adesea vara este omăt”.

De mare însemnătate sunt şi desenele realizate de unii dintre călătorii pe Ceahlău şi amintim pe M.A. Walker, Schiavoni, M. Bouquet. Ultimul a urcat pe Ceahlău în 1840, era un grafician francez cu renume în ţara sa şi a realizat două desene: “Sur le Tchack Leo. La plus haute tete de Carpates Moldaves” şi “La Panaghia, sommet des Carpathes Moldaves”. Alţi turişti pe munte la jumătatea secolului al XIX-lea au fost Johan Michael Salzer din Mediaş, în 1860, şi englezul Leslie Stephen, alpinist, însoţit de compatriotul său Bryce, în anul 1866, care au efectuat  ascensiuni pe traseele cele mai dificile ale muntelui. Mary Adelaide Walker, o englezoaică care ajunge în Moldova la 1884, scrie despre popasul la Durău, unde „un câine impunător cât un Saint-Bernard ne-a ieşit în întâmpinare, ne cercetează, îşi dă seama că suntem inofensivi, ne conduce la uşa uneia dintre case cu cerdac, unde un părinte venerabil şi în mod vizibil mirat ne iese în cale urându-ne bun sosit, în mod prietenos şi calm. Părintele ne avertizează că nu are posibilităţi corespunzătoare de găzduire, mănăstirea cu cei 20 de călugări fiind săracă. Dar aceştia ne-au oferit tot ce aveau mai bun, doar pâine nu se poate procura, ci numai mămăligă, lapte, brânză şi câteva ouă”. Remarca faptul că se  construia din lemn de pin o casă pentru oaspeţi cu patru camere. Sprijin important pentru turismul pe munte au adus cnejii Cantacuzini. Nu trebuie să ne mire faptul ştiind ce oaspeţi de seamă au primit ei la palatul lor, importanţi oameni de cultură, însufleţiţi de idealurile romantice ale epocii. Iată ce ne spune stareţul Varahil Lateş despre cneji: „Au îndreptat cărarea mai întâi către schitul Durău (1833-1835), apoi către vârful muntelui ca să înlesnească excursia pe Ceahlău, care înainte era foarte grea şi periculoasă; aşa încât azi bărbaţi şi femei pot sui pe cai sau pe jos fără nici un pericol pe cărarea refăcută de cneji”. Poteca pastorală de pe pârâul lui Martin s-a lărgit în 1835, “când au fost scoşi călugări de la Durău să lărgească şi poteca pe pârâul lui Martin şi Jghiabul lui Vodă”. Primele poteci turistice s-au făcut în perioada 1833- 1835, şi desigur, au fost folosite unele poteci preexistente practicării turismului cu piciorul sau călare. În 1876, subprefectul Plăşii Muntele, Vasile Măcărescu, lărgeşte cărarea de la Durău la Fântânele.

Nicu Gane (1838-1918), originar din Fălticeni, a fost un bun cunoscător al Văii Bistriţei şi al Ceahlăului, peregrinările personajelor din nuvelele sale ajungând şi pe aceste locuri. În nuvela “Câinele bălan”, din 1876, scrie: “…iată colo mai în depărtare şi Ceahlăul, împăratul Carpaţilor, cu Mănăstirea Durăul pe coaste şi cu Panaghia pe frunte, despicând falnic albastrul cerului”. În “Duduca Bălaşa” face o altă descriere a Ceahlăului: “…De nalt ce era muntele acela s-ar fi zis că creasta lui aurită atinge bolta cerului şi că toţi ceilalţi se umilesc înaintea lui: era bătrânul Ceahlău, stăpânul furtunilor, care de mii de ani vede în toate serile cel din urmă asfinţitul soarelui”.

Calistrat Hogaş a fost un mare iubitor al muntelui. A funcţionat o lungă perioadă de timp la Liceul “Petru Rareş” din Piatra-Neamţ. Mânat de dorinţa de călătorie, dragostea de munte şi de cunoaştere, străbate Neamţul şi munţii săi, realizând deosebite descrieri din care nu putea lipsi Ceahlăul: “…Panaghia Ceahlăului, ca o săgeată de aur, spintecă deşerturile albastre şi fără de fund ale cerului”, iar privind de pe Munţii Stânişoarei, de pe cealaltă parte a Bistriţei, scria: “Pe stânga, Ceahlăul, cu nenumăratele lui turnuri de stânci, săpate pe adâncul cerului, se înalţă în aer ca un fantastic castel de aur zidit de mâna fermecată a vreunui vrăjitor din poveşti”.

Materialul integral în Mesagerul de Neamț aici.

(Prof. Daniel DIEACONU)

Articolul Călători de seamă la muntele Ceahlău (II) / De la Asachi la Hogaș apare prima dată în Ecoul muntilor.

Vechiul ţinut al Neamţului era în mare parte montan, lui adăugându-i-se ulucul subcarpatic, leagăn al vechilor civilizaţii pe pământ românesc. Calistrat Hogaş folosea termenul „Munţii Neamţului”, cuprinzând în scrierile sale şi dealuri subcarpatice. Încă de la J.A. Vaillant a apărut numele „Valea Muntelui”, folosit şi astăzi, iar Constantin Matasă scria despre „Muntenia Neamţului”. Satelor de munte din judeţul Neamţ de astăzi le este dedicată această revistă. Sate în care din vechime au trăit plăieşii graniţei, călugării şi pustnicii, păstorii cu turme şi ciurde domneşti, mănăstireşti sau boiereşti, haiducii, tăietorii de lemne, cărăuşii şi plutaşii. Oameni mândri şi mai greu de stăpânit, după cum scria Alecu Russo. Astăzi, lucrurile s-au schimbat. Au rămas însă tradiţii ancestrale, ştiute de mulţi dintre săteni şi respectate, îndeletniciri, poveşti şi legende şi ele îşi vor face loc în paginile revistei noastre. Regiunea este una mirifică, în care turismul poate fi una dintre soluţiile pentru o creştere a prosperităţii zonei. Turismul cultural şi natural sunt priorităţi şi pentru „Ecoul Munţilor”. Şcolile zonei se află în atenţia noastră şi, de altfel, mulţi dintre corespondenţi sunt cadre didactice, lor adăugându-li-se bibliotecari, mici întreprinzători, preoţi, funcţionari etc. şi prin ei încercăm să surprindem viaţa comunităţilor montane cu cât mai multe dintre aspectele ei, exceptându-l pe cel politic.

O serie nouă a revistei se prezintă în faţa cititorului cu articole diverse de popularizare, dar, acolo unde este cazul, cu o judicioasă fundamentare ştiinţifică. Omul de la munte, prin intermediul revistei noastre, se dezvăluie: cu poveştile, amintirile şi istoriile sale, cu bucuriile şi necazurile, cu zbaterile şi dorurile sale.

Daniel DIEACONU

Articolul ECOUL MUNŢILOR – SERIE NOUĂ apare prima dată în Ecoul muntilor.