Cum a ajuns micul Pavel de pe terenul şcolii de la Grinţieş antrenor de copii în Italia?

Ajuns deja la o vârstă foarte avansată, vorbind în termeni fotbalistici, în momentul în care mi-am dus băiatul la probe sportive la societatea GS ROBUR SARONNO 1919, am avut plăcerea de a descoperi că responsabilul tehnic de acolo nu era nimeni altul decât fostul meu căpitan din anii tinereţii şi, ţinând cont de raportul nostru excepţional, de faptul că ne cunoşteam foarte bine şi ştia cât de mult îmi place şi mie iarba, a venit cu propunerea de a prelua grupa de copii 2016 din care mai fac parte 3 conaţionali de-ai noştri (pe părinţi îi cunoşteam deja mulţumită anilor petrecuţi aici). Ideea mi-a surâs şi, după ce şi băiatul meu a fost acceptat după probe (el grupa 2017), am decis să accept oferta. Am avut timp în tot cursul verii 2025 să îmi cunosc noii copii şi din septembrie am început cu nişte mini-turnee, unde nu am avut rezultate foarte bune, ce-i drept, dar faptul că sunt şi eu tată din câte se pare e un plus foarte mare faţă de alţi antrenori tineri care nu sunt încă părinţi şi, împreună cu încrederea totală a părinţilor juniorilor, am reuşit să creăm grupul de care aveam nevoie pentru obţinerea rezultatelor foarte bune la ultimele turnee şi, în final, câştigând „Turneul de Crăciun”, unde au luat parte alte societăţi prestigioase şi care era foarte important pentru GS ROBUR, nemaicâştigându-l niciodată în ediţiile precedente. N-am încercat niciodată să implementez neapărat „victoria” în mintea băieţilor mei, căci citind din frazele marilor profesionişti ai fotbalului sunt de acord cu ei când spun că până la o anumită vârstă copiii trebuie să fie lăsaţi să se exprime liber pe teren, dar având în echipa cei trei românaşi ai noştri, Eric (căpitan), Beni (mijlocaş dreapta) şi Kevin (fundaş central) cu un spirit competiţional incredibil cum numai pe la noi se vede, împinşi de la spate de părinţi şi ţinuţi un pic în frâu de mine, trag după ei toată echipa, căutând mereu victoria şi aici mă regăsesc un pic pe mine de când eram mic, când nu-mi aduc aminte vreodată să fi pierdut un meci pe terenul de la şcoală…

Care și cum a fost prima ta întâlnire cu fotbalul?

Dacă ţinem cont despre cum funcţionează lucrurile în prezent, când majoritatea copiilor la îndrumarea părinţilor încep de la 5-6 ani, fotbalul l-am cunoscut pot spune un pic cam târziu, la generală, când am început să fiu luat în considerare şi băgat ca „umplutură” în echipa de cei mai mari, care erau mereu pe terenul şcolii la bătut mingea. Crescând pe lângă voi, care încă sunteţi „fotbaliştii” mei preferaţi şi luând parte duminică de duminică la meciurile pline de înjurături şi certuri care începeau mereu de la preanemulţumiţii… şi terminându-se la cea mai calmă fiinţă din Grinţieş în momentele când era pe teren, şi aici mă refer la nenea Mitică Târziu, mi-am dat seama că de fotbal, indiferent de nivelul la care voi putea ajunge vreodată (chiar dacă visele au fost mereu mari) nu mă voi plictisi niciodată.

Jucai fotbal la generală? Dar la liceu?

În cei 4 ani de şcoală generală, cred să fi petrecut mai mult timp pe terenul de fotbal decât cel petrecut la ore, calculând şi după-amiezile când nu aveam şcoală, chiar dacă asta însemna ca înainte de orice meci să trebuiască să merg acasă la fiecare coleg\prieten ca să-i pot chema pe toţi… În zilele noastre ar fi mult mai uşor de organizat, un grup creat pe WhatsApp de aş fi avut… Îmi aduc aminte că eram în vacanţă de iarnă a ultimului an de generală şi, împărtăşind bunicilor şi tatălui meu (care era deja plecat în străinătate) pasiunea mea pentru fotbal, au fost primii care m-au susţinut în vederea unor probe sportive ce aveau loc la Bacău, pentru continuarea studiilor la Liceul cu Program Sportiv. Cu mari emoţii, probele le-am trecut şi toamna următoare eram la liceu la Bacău, dar din păcate (nu ştiu daca e bine să spun) cei doi ani petrecuţi acolo, pe plan fotbalistic, au fost cei mai urâţi doi ani ai mei de până acum, ştim cu toţii cum funcţionează sau cum funcţiona pe atunci…

La echipele Grințieșului ai jucat? Rapid și Olimpia?

La Rapid Grinties nu am reuşit să joc deloc, în generală eram prea mic, la liceu eram plecat, dar pe perioada generalei ţin bine minte că nu am ratat niciun meci, eram un suporter înfocat la meciurile din deplasare şi copil de mingi la toate meciurile de acasă; în schimb la Olimpia am reuşit, cu sprijinul băieţilor din echipa şi al domnului profesor de pe atunci Romulus Raschitor să iau parte, chiar dacă foarte puţin, 2 meciuri. Unul a fost la campionatul din anul în care am fost vicecampioni (pe vremea când era şi Ceahlăul în liga IV-a). Am primit şi o medalie la sfârşitul acelui sezon pe care o am aici cu mine, o ţin la loc de cinste, iar celălalt a fost acum 3 ani cred, contra celor de la Podoleni.

Ții minte vreun meci în mod deosebit?

Nu am cum să uit meciul contra celor de la Podoleni, când concediul meu era pe terminate şi se apropia primul meci de campionat. Sunt momentele alea când simţi că ceva nu e bine, chiar dinainte de un meci, dar totuşi decizi să intri pe teren şi să reprezinţi locul tău de baştină, nu contează preţul de multe ori, iar în acel meci la o acţiune pe contraatac ţin încă bine minte cum fundaşul lor, fiind un pic mai lent, m-a prins de mână în alergare şi sărind practic pe mine, provocându-mi o fractură la cot pe care o simt şi în prezent „când se schimbă vremea”, cum spun bătrânii pe la noi, dar am terminat cu zâmbetul pe buze, câştigasem acel meci.

De ce ai ales Italia?

Eu chiar dacă nu mergea bine deloc, vroiam totuşi să termin ce începusem la Bacău, dar întâmplarea a făcut tata, fiind deja in Italia de câţiva ani şi neputând să petreacă prea mult timp cu mine din cauza muncii, decisese să mă ia cu el pe perioada vacanţei de vară din acel an, 2008. Mi-a plăcut mult, dar nu era ce-mi trebuia, eu vroiam fotbal şi fotbal nu văzusem vara aia, doar la televizor, dar când vacanţa era pe terminate, îl simţeam pe tata că mă vrea acolo lângă el, dar nu reuşea să mă convingă nicicum, eu vroiam la fotbal şi în italia nu existau licee ca al nostru, cu program sportiv cum vroiam eu, profil fotbal. Asta până într-o seară când şi-a luat inima-n dinţi şi, necunoscând pe nimeni din lumea noastră şi spun a noastră pentru ca tata şi fotbalul merg în paralel, m-a luat cu el şi am mers să batem la uşa centrului sportiv cel mai apropiat de casa unde stăteam, de care mă îndrăgostisem dinainte să vorbim cu cei de acolo, văzând condiţiile în care se antrenau şi cât de frumos era. Dupa 2 zile am fost la antrenamentul de probă, un pic greu nevorbind limba lor, dar deja aveam luată o hotărâre despre viitorul meu şi au trecut aproape 18 ani de atunci..

Te simți dezrădăcinat?

Nu! absolut deloc şi nu cred că ma voi simţi vreodată, îmi e prea mare dragostea pentru ţară şi mai ales locul copilăriei mele.

Care e legătura cu țara?

Vin cu mare plăcere de fiecare dată când pot, în vizita ce-i drept, dar e un lucru pe care nu cred că-l voi schimba vreodată.

Dar cu satul?

Incerc să mă bucur cât pot de ultimii ani de bătrâneţe ai bunicilor mei, viaţa ce-i drept e cam cruntă şi nu ni-i lasă la nesfârşit, crescându-mă pot spune ca m-au învăţat multe, cam tot, şi împreună cu tatăl meu, daca e cineva cine mi-a aratat şi învătat cum să iubeşti locul de unde provii, ei sunt aceia. Iar în legatură cu satul, satul nostru drag, de când eram mic şi până în prezent, îl simt neschimbat aproape, iar aici nu mă refer la infrastructura sau altele, dar de fiecare dată când ajung acasă mă cuprind emoţiile, simt afecţiune reciprocă, e greu de explicat, dar ştiţi despre ce vorbesc şi nu spun că mâine mă voi întoarce de tot, dar sunt convins că într-un „mâine” mai îndepărtat ăsta e locul unde voi vrea să-mi petrec zilele.

Dar pentru copilul tău?

In ciuda faptului că am divorţat de mama lui, avem totuşi o legătură foarte strânsă şi ne concentrăm mult pe viitorul lui Alexander. Creşte, a venit şi continuă să vină cu mine de fiecare dată când vin acasă, a văzut de unde provin şi îi place foarte mult, ce-i drept dacă e vorba de o perioadă determinată de timp, prietenii şi hobby-urile lui fiind toate în Italia. A început şi el fotbalul şi personal mă bucur, dar nu pentru că face fotbal neapărat, ci pentru că un sport de colectiv ca fotbalul ajută copiii să crească, printre altele, disciplinat, ordonat şi educat. Eu încerc să fiu prezent la toate meciurile lui şi să îl susţin necondiţionat fără a interveni, ca el să-şi poată construi poteca proprie şi să asculte de antrenorii lui, care fac o bună parte şi din meseria mea de tată, pot spune, cum eu de altfel fac cu elevii mei..

Ai gândit un turneu pentru elevii tăi în România?

Sincer nu, dar norocul de a avea 3 români la echipă şi legatura strânsă ce s-a creat până acum şi cu restul părinţilor, cred eu că dacă s-ar ivi oportunitatea am putea participa la un asemenea turneu fără probleme.

Care e diferența dintre fotbalul juvenil din Italia și România?

Nu ştiu foarte bine cât s-au schimbat lucrurile acasă ca să pot măcar încerca a face o diferenţa, personal mi-ar plăcea să nu prea fie, văzând că mulţi fosti fotbalişti şi alţi pasionaţi ai fotbalului cu potenţial financiar şi-au deschis academii, dar ce pot eu spune despre fotbalul juvenil de acolo e că sunt condiţii de la bune în sus cam peste tot şi aici m refer la faptul că aproape toate societăţile sau academiile de fotbal au minim un teren sintetic pentru antrenamente, minim un teren de iarbă pentru meciuri, antrenor de portari, un responsabil de la o echipă de top din fotbalul italian care vine periodic la întruniri, un mental coach pentru noi, tinerii antrenori, care ne ajuta foarte mult cu sfaturi despre limbajul copiilor în termeni fotbalistici din experienţele lor etc. Iar când ai asemenea condiţii devine greu să nu excelezi, de la mic la mare…

Ce urmează din punct de vedere fotbalistic pentru piticii tăi?

Acum începem a doua parte a sezonului, iar de Paşte vom participa la un turneu la Verona, unde vom întâlni echipe şi de prin alte părţi ale Italiei. Avem multă treabă şi viitorul sună bine!

A consemnat Daniel Dieaconu

Articolul Într-o continuă alergare… în urmărirea visului! apare prima dată în Ecoul muntilor.