În Egiptul antic, în ziua sărbătoririi zeiței Hathor, sclavii aduceau la templu atâtea vase cu bere câte sclave avea Ra.

Romanii au descoperit și ei această băutură odată cu cucerirea popoarelor germanice. Se spune că vikingii mergeau la luptă chiar și fără arme dacă înainte savurau 2-3 ulcioare cu bere.

Celebra bere „Gambrinus” provine de la numele unui rege din Flandra secolul VIII, considerat ca fiind inventatorul ei.

Un secol mai târziu, cehii, amatori de bere, au devenit cei mai mari cultivatori de hamei. Importanța acestei plante era majoră, în cazul în care regele Vencelas afla că s-ar exporta pedeapsa era capitală: spânzurătoarea.

America descoperă și ea această băutură „Ole” proclamând-o ca fiind „cea mai potrivită băutură pentru americani”. Însuși președintele George Washington, la poalele munților Vernon, avea o făbricuță de bere.

În 1935 apare berea la cutie.

Berea nu a cunoscut scăderi de producție în ciuda tuturor vicisitudinilor vremii, a războaielor etc.

Astăzi este prezentă în fiecare colț de pe glob.

În 1718, la Timișoara, se înființează prima fabrică de bere din țară. După primul război mondial, cea mai căutată bere era „Bragadiru”. Aceasta era adusă cu trenul sau cu camioane de la sediul din calea Rahovei 151. A doilea război mondial a adus un ușor declin, dar prin 1960 această ramură își revine. Şi românii sunt printre băutorii fruntaşi de bere ai Europei…

Sursa de inspirație „Istoria pe placul tuturor”/ Eugen Șendrea.

Roxana Gabor Tănase

Articolul Și berea are o poveste a ei… apare prima dată în Ecoul muntilor.

Se crede că aceștia au reprezentat un deliciu încă de acum 5000 de ani. Regele Sargon I (2350-2295 î. Hr.) se afla într-o zi în palatul său din Akkad înconjurat de curteni. La un moment dat spre el se îndreaptă o procesiune de sclavi toți cu privirile în jos, dar și înalți dregători. În mijlocul lor se afla o tipsie de aur pe care au cerut voie să o așeze la picioarele regelui. Unul dintre dregători a luat cuvântul și a anunțat că pe tipsie era de fapt prânzul regelui. Acesta a privit cu o mare curiozitate spre masă, dar mirosul atât de apetisant l-a convins pe dată ca trebuia să fie vorba de un preparat excelent. Nu a mai stat pe gânduri și a început să mănânce cu poftă. Satisfăcut peste măsură a întrebat cum se numește acest fel de mâncare, iar răspunsul nu a întârziat să apară: Cârnați!

Sumerienii pregăteau amestecul de carne de vită și de porc pe care apoi îl introduceau în intestine de animale, după care urma să fie sărat și afumat pentru o lungă conservare. Babilonienii au preluat imediat rețeta îmbunătățind-o cu fel de fel de ierburi aromate.

În Grecia și în Imperiul Roman această pietanță era servită numai de conducătorii de oști și de patricieni. Se spune că însuși Homer a fost sedus de acest fel de mâncare amintind de ei atunci când Ulisse și ai săi ajunseseră pe insula  Lotofagilor. În secolul al V-lea Î.Hr., poetul grec Epicharmus compune comedia „Cârnatul”!

La concursurile sportive desfășurate în Atena și Roma antică spectatorii nu consumau semințe cu cârnați uscați.

„Sausage” – denumirea englezească a cârnaților – provine din latină și ar însemna „preparat cu multă sare”.

Năzdrăvanul cârnat pare că a sărit peste Dunăre și a ajuns și la noi împreună cu soldații romani. Iar dacii l-au adoptat imediat, aclimatizându-l și îmbunătățindu-l că-l servim cu mare plăcere și-n ziua de azi!

Vă puteți imagina un Crăciun fără… cârnați?

Roxana Gabor-Tănase

Articolul Au și cârnații o poveste a lor… apare prima dată în Ecoul muntilor.

Autorul acestor rânduri este, aş spune firesc, subiectiv, dată fiind colaborarea îndelungată şi cu rezultate remarcabile cu doamna profesoară şi apropierea judicios înţeleasă faţă de cercetarea istoriei locale. Şi menţionăm câteva titluri: Manual de istorie opțională – Legendă, tradiție și istorie in Munții Neamțului, Daniel Dieaconu, Elena Preda, Dionisie Savin, Editura Cetatea Doamnei, Editura Universitară, 2011; Identitate nemţeană, coordonator Elena Preda şi Daniel Dieaconu, Editura Universitară Bucureşti, 2012, Carol al II-lea și sfârșitul democrației. Un rege, un cult, o camarilă, volum realizat de Elena Preda, Daniel Dieaconu, Mihai-Andrei Nica, Cristiana Șoimaru, Dionisie Savin, Editura Cetatea Doamnei, 2018; Incursiune în istoria învățământului din România, ediția a VIII-a, volum Simpozion Național, 2020, coordonatori: Elena Preda, Cristiana Șoimaru, Emanuel Bălan, Cristian Vatamanu, Daniel Dieaconu, Editura Pim, Iași, 2020; Neamţul – ţinutul tezaur. Monografie, coordonatori: Elena Preda, Daniel Dieaconu, Iulian Săndulache,  Editura Cetatea Doamnei, 2019; Ținutul răzeșilor – Neamț. Istorie și etnografie, Elena Preda și Daniel Dieaconu, Editura Universitară București, 2022.

O fotografie dragă doamnei profesoare!

În pregătire: un studiu dedicat boierilor din ţinutul Neamţului, concentrat asupra evoluţiei istorice şi a vieţii cotidiene.

Menţionăm şi Manual de istorie pentru clasa a VI-a, Elena Preda și Stan Stoica, Editura CD PRESS, București, 2023. Manual aprobat de Ministerul Educației.

Din 2006 până în 2023 a deţinut funcţia de inspector școlar pentru disciplina istorie şi istoria a fost o disciplină de frunte în judeţ, strângând alături de ea o pleiadă de excelenţi profesionişti pentru o colaborare deosebită, completată de activităţile din cadrul „Asociaţiei Profesorilor de Istorie din Neamţ”, implementându-se numeroase proiecte.

Doamna profesor a activat şi activează ca formator naţional pe management şi istorie (formator/ consilier ARACIP, management (CRED); formator național – Istoria Holocaustului; formator național – Istoria orală; formator național – Istoria și didactica istoriei şi din 2023 a inițiat Platforma educațională online www.mentorultau.ro inițiativă independentă, drepturile de autor aparțin Preda V. Elena Întreprindere Individuală, RC:F27/517/2020, dezvoltată în colaborare cu un grup de specialiști din educație, cu expertize importante în aria lor de specializare.

Am preluat din „Mesagerul de Neamţ”, dintr-un articol realizat de Marian Teodorof: „M-am născut în 25 aprilie 1968, în satul Săvești, comuna Răucești. Am avut o copilărie fericită, normală, am știut să mă bucur de fiecare moment frumos oferit de viață” (…) „Pentru că m-am născut la țară, îmi amintesc că am trecut prin toate etapele. Mi-am ajutat mama la treburile gospodărești, am știut să gătesc de mică, iar aceste lucruri mi-au prins bine în viață, pentru că niciodată n-am avut nevoie de ajutorul cuiva ca să duc o treabă până la capăt”.

Încheiem cu câteva gânduri împărtăşite aceluiaşi ziar şi aceluiaşi reporter:

• „Profesor nu înseamnă doar munca de la catedră. Ca să te întregești, profesional și personal, întotdeauna trebuie să ții cont de ce înseamnă dezvoltarea ta la nivel emoțional. Cred că e un avantaj dacă ești pregătit pentru asta, dacă ești în stare să transmiți ceea ce vrei și găsești deschiderea necesară. Sunt și situații când vezi profesori care au ajuns profesori pentru că așa s-a întâmplat. Este un mare ghinion. În viață, e trist să faci ceva ce nu-ți place”.
• „Cu siguranță este mult mai dificil să lucrezi cu adulții decât cu copiii, pentru că ei deja au formată o opinie despre lucrul despre care faci tu vorbire, au mentalitatea înrădăcinată. Pentru a schimba mentalitatea unui copil, nu este nevoie de ani de zile. Copilul se formează frumos, în măsura în care tu știi să investești în el sau cum să lucrezi cu el. El crește odată cu ceea ce sădești tu în el. Adultului trebuie să îi oferi foarte multe motivații ca să-și schimbe opinia. Se spune că mentalitatea se schimbă sub dictatură în 20 de ani, iar în democrație trebuie să treacă 100 de ani”.

Daniel Dieaconu

Articolul PERSONALITATEA LUNII: Prof. dr. Elena Preda apare prima dată în Ecoul muntilor.

Urăm proaspătului doctor în istorie să aibă puterea de a pregăti teza ca o lucrare care să fie publicată astfel să poată ajunge la cât mai mulţi dintre cei interesaţi.

Articolul O teză de doctorat dedicată lui Gheorghe Duca a primit recunoaştere publică apare prima dată în Ecoul muntilor.

Organizatori sunt Mănăstirea Secu prin stareţul Vichentie Amariei şi Complexul Muzeal Naţional „Moldova” Iaşi, Muzeul de Istorie al Moldovei, prin doamna dr. Senica Ţurcanu şi dr. Costică Asăvoae şi dr. Cosmin Niţă. Sunt prezenţi cercetători şi universitari din România şi Republica Moldova, arhivişti, muzeografi etc. Programul este unul dens şi erudit şi aşteptăm un volum al simpozionului de mare valoare…

Articolul Simpozionul Național „Rolul Mănăstirii Secu în viaţa religioasă a Ţării Moldovei”, Ediţia a XII-a, Secu, 15-16 septembrie 2023 apare prima dată în Ecoul muntilor.

Fotografie din Muzeul „David Creangă” din Pipirig

Faptul că munceau în gospodărie, încă de mici, este perceput ca un lucru deosebit și o mândrie pentru fiecare, nu un chin. Nici pedepsele drastice pe care le primeau de la părinți pentru năzbâtii și neascultare nu scoteau la iveală cel mai mic sentiment de frică sau revoltă… din contră, era ceva absolut firesc și necesar, pedeapsa părintească fiind o modalitate de educație și un mod de formare a unei personalități puternice, utile în viață și a făcut mai ușoară și trecerea peste greutățile ce s-au abătut asupra lor mai târziu.

Școala era destul de greu de urmat. Războiul, urcatul oilor la stână și păzitul acestora, lucru la o vârstă fragedă la pădure făceau imposibilă urmarea zi cu zi a școlii și mulți abandonau învățatul. Dar, la școală, indiferent cât de severi erau profesorii/învățătorii se duceau cu plăcere. Acolo învățau, în afara materiilor de bază și multe lucruri foarte utile în gospodării, ca: altoitul, plantarea de pomi, lucru cu lemnul și multe altele. Chiar dacă au făcut trei, patru, șase, șapte sau opt clase își aduc aminte cu plăcere și spun că le părea rău că nu mai puteau continua, fie din cauza războiului, fie pentru că trebuiau să ajute în gospodării: ”Dealul Bompa era plin de copchii, vreo doi cu vițăii, cu miei, cu cârlani, cu tăt ce aveau pe acasă” (Diaconu Ion, Pipirig). Cei mai aprigi profesori i-au ținut minte, dar nu le prea apreciază nici acum modul de lucru. Primeau pedepse aprige: bătaia cu nuiaua, cu linia la palmă, statul la colț și altele. Unii profesori mai profitau cerând diverse alimente sau ajutor la casa lor. Dar cu toate acestea unii profesori erau foarte apreciați. Dascălii de la școală erau văzuți foarte bine în comunitate și toți își arătau respectul față de ei, la fel cum se comportau față de preotul satului.

Timpul acasă pentru a se pregăti pentru școală nu exista, având de păzit cârlanii, oile, vacile, de tăiat lemne și alte treburi gospodărești. Acum, parcă, le dau crezare dascălilor mai aspri… erau mulți copii și ei, unul sau doi, trebuiau să-i învețe și să le stăpânească vigoarea copilăriei. Singura etnie care era prin preajmă, cea țigănească, nu avea nici cel mai mic interes pentru școală.

Dacă adolescența era caracterizată prin munca gospodărească, tinerețea aduce bucuria horilor și balurilor. Era prilejul de a se aduna toți, de a se cunoaște, după o săptămână de muncă. Atunci când auzeam de muncă de la 14 ani, mi se părea ceva deosebit, dar foarte mulți spuneau cu mândrie că lucrează de la 9-10 ani. Pentru mulți nu numai tinerețea însemna muncă, ci și adolescența și copilăria. Munca era împletită, firesc, și cu distracția. Horele și balurile erau un prilej de unde tinerii nu puteau să lipsească, acolo putând să cunoască mai bine pe viitoarea soție. Aleasa inimii trebuia cerută de la părinți, altfel dragostea rămânea numai la nivel de vis neîmplinit. Ambele familii nu puteau să fixeze ziua nunții, fără să discute, să cadă de acord asupra averii ce urma să fie împărțită copiilor, în timp ce pe aceștia nu-i interesa decât iubirea pe care o aveau unul față de altul. Dacă părinții nu ajungeau la un acord, atunci existau două soluții: ori se căsătoreau fără voia părinților, ori, ceea ce nu se prea întâmpla, se despărțeau. Mirele avea, de regulă, vârsta de 20-25 de ani, în timp ce mireasa avea între 16 și 20 de ani.

Nunta se desfășura, respectând cu strictețe regulile din moși-strămoși. Erau tocmiți vornicii, care umblau prin sat cu sticla de țuică și invitau pe săteni la petrecere. Tot ei erau sufletul petrecerii de nuntă, cei care organizau totul și răspundeau de asigurarea distracției. Nimic din obiceiurile vremii nu putea să lipsească, iar dacă totul era bine organizat, nunta putea să țină și două-trei zile. Nașii țineau lumânarea în biserică, în timp ce preotul oficia Sfânta Taină a Cununiei și primeau cele mai bune locuri la masa de nuntă. Toată petrecerea se ținea la casa unuia dintre însurăței, mai târziu, după ’49-’50 se mai țineau petreceri și la căminul cultural. Darul de nuntă erau oi, vaci și alte animale, perne, cergi de lână sau obiecte utile în gospodărie. Mai târziu, darul s-a transformat și în bani. Nu tot darul se dădea uneori la petrecerea de nuntă, ci în zilele sau lunile următoare. Imediat ce auzeau de armată, vârsta parcă scădea instantaneu, coloana vertebrală se îndrepta, adoptând parcă o pozite oficială, plină de mândrie. Era examenul de maturitate, care dădea liber, de obicei, căsătoriei și ocupațiilor pentru noua familie.

Războiul, însă, aducea amintiri terifiante: camarazi căzuți pe front, viața grea din tranșee, gloanțele care aduceau mirosul urât al morții, dar și dorul de acasă. Femeile se retrăgeau în munți, cu ce puteau lua cu ele. Acolo stăteau ascunse până trecea linia frontului. De multe ori erau găsite de soldați. Dacă trebuiau să spună ceva despre ruși nu puteau decât să-și amintească de violuri, furturi din gospodării, tratement inuman. Fetele care reușeau să fugă riscau să fie împușcate sau pentru a fi aduse înapoi puneau alte fete să le strige și să le spună că au plecat și pot să se întoarcă. De cealaltă parte, nemții erau cei a căror preocupare era războiul, luau merinde câte le foloseau până la următoarea oprire și nu umblau să caute fetele tinere.

Casele erau construite din lemn, cu fundația și temelia din piatră de râu, iar acoperișul din draniță de lemn. Erau folosite materialele care se găseau la îndemână în zonă. Peste lemn era bătut lut cu paie, dând o izolație termică deosebită. Hornul sobei ieșea numai până în pod, unde era pusă la afumat carnea de porc după Crăciun. În interior erau, de obicei, două camere și holul. Unele case mai aveau și o bucătărie. Pe pereți erau lăcere, prosoape, iar pe jos țoale, toate țesute în casă. Dușumeaua era din lut, care se repara și reînoia în fiecare an cu prilejul sărbătorilor. Nu prea lipseau stativele, suveicile, sucalași urzoiul din nici o casă. Laițele erau amenajate seara ca paturi, unde dormeau înghesuiți copiii (de obicei familiile aveau peste 5-6 copii), iar separat, pe altă laiță, părinții.

În gospodărie mai existau bucătării de vară, șure pentru lemne, grajduri, cotețe și alte acareturi în funcție de cât de chiabură era familia.

De primăvara până toamna târziu ocupația principală era păzitul oilor și vacilor, cultivatul, prășitul și culesul porumbului, cartofilor și alte legume din grădinuța de zarzavat, precum și făcutul fânului. Ogoarele erau mici, arate cu boii și plugul (la început din lemn), ele asigurând cele necesare în casă. De pe ogor, o parte din porumb mergea la moara satului, moară de apă, cu pietre, pentru a face făina de mămăligă. O altă parte era necesară pentru găini. Cartofii erau puși în beciurile casei, iar zarzavatul cu sare, pentru a rezista până primăvara următoare. Din pomi, fructele căzute erau folosite la prepararea rachiului, pentru vin veneau negustorii și vindeau struguri sau îi dădeau la schimb cu alte produse.

La fân, familiile mergeau pe deal, în prima zi își făceau coliba și se pregătea locul pentru a face mâncare. Apoi, stăteau acolo până terminau grădina respectivă, după care se mutau în alt loc. La cosit participa de multe ori și femeia, iar obligatoriu copiii peste 14 ani. Pentru strânsul fânului se foloseau greble de lemn, colții acestora fiind făcuți tot din lemn.Vara, oile erau date la stânile de pe dealuri, iar, de obicei, vacile rămâneau acasă pentru a asigura laptele necesar mâncării zilnice. Primăvara și toamna, oile, cârlanii și vacile erau păzite de către copii, pe dealurile din apropiere.

  Îmbrăcămintea, toată era confecționată în casă. Bărbații purtau cioareci, ițari, cămeși, cojoace, sumane, căciuli de blană de miel. Cioarecii sau pantalonii erau făcuți din lână de oaie, pentru cămasă se folosea pânză cusută de mână, cojocul era din piele de miel tăbăcită, cusută manual, cu ornamente, iar pentru sumane, cel mai des întâlnit era cel din blană de oaie. Țesăturile erau duse întâi la piuă, iar după ce stăteau acolo o vreme, erau uscate și croite. Căptarii erau împletiți din lână toarsă de oaie. Opincile se făceau din piele de porc, care, după ce era pusă la măcerit, iar după ce se usca era croită și cusută tot manual. Femeile purtau bertuțe, bluzițe, cojoc, catrință, poale, toate confecționate în casă. De obicei, pe timpul verii mergeau desculțe. Hainele pentru hore, baluri, nunți și pentru mers la biserică era ținute curate, într-o cameră a casei, de obicei într-un cufăr pentru a nu intra șoarecii. Mai târziu au apărut materiale țesute industrial și opici de gumă (cauciuc). De mâncare nu duceau lipsă, pentru că produceau tot ce era necesar în propria gospodărie. Masa era în mijlocul camerei, în mijloc se punea mămăliga, iar împrejur vase cu lapte, brânză, carne de porc, tocană de oaie, legume, zarzavaturi, borș, sarmale, bureți de pădure etc., toți mâncând din același vas, de cele mai multe ori fără linguri sau furculițe. Sărbătorile erau deosebite pentru că mâncarea era mai diversificată și veneau neamurile ca oaspeți. Petrcerile de sărbători se terminau târziu, după multă mâncare, țuică și vin. La Paști se făceau mulți cozonaci, pască, ouă roșii și se tăia mielul, iar la Crăciun preparate tradiționale din porc și mulți colaci pentru colindători. Mesele deosebite aveau sarmale făcute în foi de varză, sfeclă sau vie și borșul de găină.

Foametea le aduce amintiri triste celor care au trăit-o. Mâncarea era foarte puțină, ca să cumpere trebuiau să muncească zile întregi pentru o mână de făină. Unii ajunseseră să mănânce și scoarță de copaci, făină din ciucălăi de porumb. Totuși se putea supraviețui cu puținul pe care puteau să-l producă în gospodărie. Acea perioadă aduce o grimasă pe chipul fiecăruia… au fost vremuri grele, pentru unii mult mai grele decât războiul.

Atunci când aud de haiduci… se simte o reticență. Nu vor nici acum să vorbească. Ba, mai mult, cu o voce șoșotită, un bătrân spunea că-i pare rău că nu mai sunt și acum. Este ceva ascuns în inima lor, poate mistere, poate momente în care au ajutat vreo unul, poate repulsie, oricum ceva care nu trebuie discutat.

Perioada interbelică și cea comunistă nu prea îi interesează. Erau prea ocupați cu gospodăria ca să îi intereseze prea mult politica. Totuși, unii au avut și preferințe în politică, dar nu au făcut politica nici unui partid. Nici chiar partizani ai comunismului n-au fost cine știe ce, chiar dacă mulți au fost membri de partid. Susținerea țărăniștilor ca partid politic, politica partidului comunist a fost vie în zona Pipirigului. Totuși, poate datorită decadenței clasei politice actuale și discuțiile interminabile despre ororile comuniste, nu prea au mulți curaj să dezvăluie detalii despre aceste lucruri. În schimb, părerea aproape unanimă, surprizătoare, a fost că era mult mai liniște și mai bine atunci, decât acum. Cred că este un lucru grav dacă aceasta este părerea de acum a bătrânilor și sigur există multe cauze pentru formarea acestor păreri, dar nu este locul pentru astfel de investigații.

Despre mersul spre prezent și abordarea tehnologie moderne amintirile sunt destul de vii și arată o notă de invidie pentru cei care au avut privilegiul a deține printre primii aparat radio sau bicicletă. Radio-ul a intrat în comună prin anii ’50, iar bicicletele imediat după război. Bicicletele au fost întâi cele nemțești, apoi celebra rusească Carpați.

  Noile tehnologii, cum sunt computerul, telefoanele, sunt blamate pentru că ocupă foarte mult timp copiilor de azi și îi desocializează. Jocurile în aer liber sunt din ce în ce mai rare, iar ajutorul dat părinților în gospodărie a devenit aproape inexistent. Mai mult decât atât, modernitatea a adus și lipsa de la biserică și a răcit relația familiilor cu preoții. Deși se mai păstrează încă toate tradițiile bisericești, din ce în ce mai puțin tineri participă cu bucurile la acestea. Nici horele și balurile nu mai sunt ca altădată și de vină, consideră bătrânii, este tot tehnica modernă.

Viața unui om este plină de amintiri, dar cele mai vii și care se păstrează în prim planul memoriei sunt, în general, cele legate de năzbâtiile copilăriei, de găsirea dragostei și de moartea unor apropiați sau cunoscuți.

Istoria, în cuvintele, chipurile și gesturile bătrânilor, rămâne cartea nescrisă, ce nu poate fi redată în cuvinte, vie prin sentimetele transmise urmașilor… dar care se stinge încet… încet…, de la o generație la alta.

Au contribuit elevii: Gherasim Dumitrela-Alexandra, Coman Andrei, Amariei Alexandra, Zabulică Sebastian, Aron Bianca – clasa a VIII-a A, Aron Narcisa, Gavriliu Delia – clasa a VIII-a B, Dumitriu Mălina, Negru Andrei, Ursu Ioan – clasa a VII-a A, Nistoroaia Cristiana, Ursu Dumitrița, Coman Ioan, Prună Daniel, Gavriliu Ioan, Niță Andreea, Dobrică Gabriel, Agapie Oana –clasa a VII-a B, Zabulică Iulian, Amariei Răzvan, Ungureanu Ioan-Robert, Dolhescu Georgiana, Grămadă Georgiana, Dochița Andrei– clasa a VI-a, Dorneanu Răzvan-Sebastian, Hău Iuliana, Corduneanu Lucian – clasa a V-a A. 

N.red.: un studiu realizat în 2015 de regretatul Cristian Vatamanu cu elevi de la Liceul Pipirig pentru un volum intitulat „Mărturii nemţene de istorie rcentă”.

Cristian VATAMANU

Articolul Eseu istorico-etnografic: Istoria recentă pe chipul și în vocea oamenilor apare prima dată în Ecoul muntilor.