Vremea plecării mele la Iași a venit mai repede decât mă așteptam. După o ședință a lotului olimpic la Inspectorat am început să realizez din ce în ce mai tare ceea ce eu chiar urma să fac. Drumul spre Iași a fost unul tăcut, plin de emoții și speranțe.

Ajunsă în locul desfășurării concursului, am cunoscut profesorul însoțitor și celelalte trei colege ale mele. Cu două dintre ele, am împărțit camera de internat de la Colegiul Național de Artă „Octav Băncilă” care a fost șederea noastră timp de patru zile. Ca să fiu sinceră, am fost puțin pesimistă în legătură cu condițiile camerei și mâncarea de la cantină, însă a fost foarte bine până la urmă. Ziua de joi, 16 mai, a fost despre acomodare. Festivitatea de deschidere a avut loc în Sala Voievozilor, la Palatul Culturii, unde oficialitățile concursului ne-au povestit câteva lucruri despre rădăcinile acestuia, cât de mult înseamnă el pentru Iași și ne-au urat succes pentru următoarele zile. Oboseala și emoțiile se adunaseră din ce în ce mai tare, și era abia prima zi, însă glumele colegelor și calmul doamnei profesoare erau lucrurile care mai destindeau puțin atmosfera.

A venit și rândul probei scrise, pe care am susținut-o la Colegiul Național „Costache Negruzzi”. La ora 9:30, am ajuns în sală, unde mă aștepta pe bancă un cadou din partea negruzziștilor: un pliant despre colegiu, un semn de carte și o ciocolată. Mi s-a părut un gest foarte frumos, de apreciat.

Clipele de așteptare în bancă până în momentul în care am primit subiectele, mi le-am petrecut cu privirea la icoana de pe peretele clasei, sperând să trec cu bine și peste această încercare și să valorific munca depusă până atunci.

Când am primit subiectul, primul lucru care mi-a sărit în ochi a fost poezia de la subiectul I, aparținându-i lui Ionel Teodoreanu. După o analizare mai amplă a subiectului, unele cerințe îmi erau familiare și știam cum să le abordez, pe când altele, m-au pus serios în dificultate. Cele trei ore pe care le-am avut la dispoziție au trecut repede, însă reușisem să bifez toate exercițiile și să scriu cât de frumos și de corect am putut. Mi-am valorificat tot timpul și toate cunoștințele, iar după ce am predat lucrarea știam că am dat tot ce am avut mai bun. Am discutat cu doamna profesor însoțitor despre subiect și am împărtășit păreri cu celelalte colege. Am dat chiar și câteva interviuri reporterilor de la Jurnalul Negruzzist. Se afișaseră și baremele și în încercarea mea de a mă autoevalua, îmi calculasem un punctaj destul de apropiat de cel pe care chiar l-am luat. Trecusem și peste asta, scăpasem de jumătate din povara de pe umerii mei.

După-amiaza zilei de 17 a fost una relaxantă. În amfiteatrul colegiului, am asistat la un moment legat de relația dintre literatură și muzică. Elevii de la „Octav Băncilă” ne-au cântat la saxofon, clarinet, marimba și ne-au povestit diferite lucruri interesante din perspectiva lor de elevi la un liceu de artă. A fost un moment distractiv și de recreere. Tot atunci, am avut ocazia de a o cunoaște pe Cristina Andone, autoare a volumelor „Nesupusele” și „Cartea bunătății”. O scriitoare foarte carismatică și amuzantă, dar în același timp sensibilă și înțeleaptă. Ne-a împărtășit multe secrete din viața de scriitor și ne-a oferit sfaturi utile, povești din copilăria sa și informații despre propria persoană. A fost o oportunitate frumoasă să o întâlnesc și mi-a deschis ochii către multe lucruri.

Pentru proba orală am avut cele mai multe emoții. A fost prima susținută în acest fel, nemaiîntâlnind până acum o astfel de provocare. Secțiunea pe care am ales-o a fost literatură-muzică, considerând că va fi cea mai potrivită pentru mine și că voi ști să vorbesc despre acest subiect. Am fost sfătuită să am grijă la ținută, postură, gesticulare, expresia facială și multe alte „trucuri” cu ajutorul cărora ceea ce vreau eu să spun să ajungă frumos la persoanele din fața mea.

Când am fost strigată să mă pregătesc, toate gândurile m-au cuprins. Că nu voi ști ce să zic, că mă voi bâlbâi și că mă voi bloca. Am trecut alături de celelalte colege prin niște clipe de mari emoții, dar odată intrate în săli, știam că oricum va fi, o să fie bine.

Doamnele din comisie erau zâmbitoare și mi-au dat un pic de încredere. Subiectul pe care l-am extras s-a nimerit a fi unul tare frumos, despre care mi-a plăcut să vorbesc. Subiectele conțineau un text, un tablou și două cerințe pe baza lor. Tema subiectului ales de mine a fost „ploaia”. Cu ajutorul lui Dumnezeu, am reușit să am discursul pus la punct în timpul acordat și să punctez tot ceea ce reușisem să interpretez și să observ pe subiect. Comisia a părut mulțumită de mine, am încercat să zâmbesc, să stau cât de dreaptă și să le vorbesc lor, nu doar să citesc ce scrisesem pe ciornă. Ulterior, am obținut 49 de puncte din 50, ceea ce pentru mine, a fost fantastic, având în vedere că a fost prima mea probă orală.

Ușurarea pe care am simțit-o în momentul în care am ieșit din sală, a fost un sentiment de nedescris. Literalmente, parcă mi se luase o greutate pe care o purtasem atâta timp în spate, și mă simțeam tare fericită, că trecusem și peste asta cu bine și că mă descurcasem. Pe cât de multe emoții am avut, pe atât de mulțumită de mine am ieșit de la probă.

Tot ce mai aveam de așteptat, era afișarea rezultatelor. Sinceră să fiu, nici după susținerea probelor nu aveam așteptări prea mari, pentru că știam că lupt cot la cot cu niște copii foarte buni, așa că mi-am zis că îmi doresc un rezultat de care să nu fiu dezamăgită, nimic mai mult. Și până la urmă, nu am fost dezamăgită.

Ziua de sâmbătă a devenit mai târziu ziua vizitelor. Am avut un ghid care ne-a povestit și ne-a prezentat multe lucruri interesante. Ne-a dus la bojdeuca lui Creangă, la hanul Bolta Rece, pe bulevardul Dependenței, am trecut pe lângă biserica Sf. Haralambie, corpul didactic Spiru Haret, am fost la casa Pogor și la muzeul „Nicolae Gane” și la toate am aflat o mulțime de lucruri noi.

A fost o după-amiază relaxantă, dar venise și vremea afișării rezultatelor. La rezultatul unei colege nu am avut acces pe telefon, așa că a trebuit să ne grăbim până la „Negruzzi” ca să îl vedem. Într-un final, însă, toate am avut punctaje bune, ne-am bucurat una pentru alta și ne-am sunat profesorii și părinții pentru a-i anunța. Eu obținusem 136,25 de puncte și eram mândră de rezultatul meu. Mă simțeam împăcată și fericită că făcusem față provocării.

Cum „după muncă, și răsplată”, am sărbătorit la cofetăria amintită de Ionel Teodoreanu în operele lui, Tuffli, cu câte o prăjitură. Pentru a ne relaxa, am trecut și prin mall, ne-am plimbat pe pietonal și am încercat să ne bucurăm de clipele rămase împreună și de cele petrecute în Iași, nemaiavând nicio emoție sau stres.

Ultima zi petrecută la Iași, ziua premierii, a venit și ea mai repede decât mi-aș fi dorit. După susținerea probelor, începuse să se simtă totul ca o excursie minunată din care nu mi-aș mai fi dorit să plec. Însă venise timpul și pentru acest lucru.

Festivitatea de premiere a fost susținută în amfiteatrul colegiului „Negruzzi”, iar premiile au fost înmânate de profesori universitari, doamna director a colegiului, inspectorul de limba și literatura română, care au ținut și câte un mic discurs înainte. Am fost felicitați, validați, sfătuiți și încurajați, iar unii, și premiați.

Cum spuneam, nu aveam așteptări la un premiu. Experiența în sine era pentru mine un câștig deja, și eram mulțumită de ceea ce făcusem. Totuși, numele meu a fost strigat pe scenă spre surprinderea mea, la acordarea premiului special. Am fost bucuroasă să urc pe scenă și să primesc un premiu. E o realizare importantă, iar alături de mine s-au bucurat profesorii, familia, colegii.

Am petrecut niște momente extraordinare, și așa cum Cristina Andone a spus: „cel mai tare mi-e teamă de despărțiri”, și pentru mine despărțirea a fost grea. Despărțirea de colegele și doamna profesoară cu care îmi petrecusem ultimele zile, despărțirea de camera de internat, despărțirea de Iași. Știam, totuși, că cei de acasă mă așteptau cu brațele deschise și oricât de frumos ar fi fost la Iași, abia așteptam să ajung acasă să le povestesc în detaliu toate trăirile mele.

S-a legat o prietenie frumoasă între mine și celelalte colege și ne-am promis că vom ține legătura. Alături de profesoara însoțitoare, toate întâmplările haioase, dificultățile, emoțiile și distracțiile prin care am trecut ne vor lega și ne vor face să ne amintim întotdeauna de concursul „Ionel Teodoreanu” și de farmecul său.

A fost o experiență minunată, pe care mă bucur că am trăit-o. Mi-am dovedit mie însămi că pot și am plecat de la Iași cu noi cunoștințe și cu noi prieteni. Dincolo de premiu, am câștigat prieteni, experiență, am aflat lucruri noi despre mine, despre Iași și m-am simțit o învingătoare pentru că îmi depășisem limitele.

Familia, profesorii și prietenii au fost mândri de mine și m-am bucurat că reușita mea le-a adus și lor un zâmbet. Sunt recunoscătoare că am participat la acest concurs, sunt convinsă că tot ce-am învățat și toate lucrurile mai grele prin care am trecut vor contribui la dezvoltarea mea și mă vor ajut pe viitor. N-aș fi reușit fără nădejdea în Dumnezeu, fără muncă, și fără cei din jurul meu. Așadar, mulțumesc doamnei profesoare Ionela Bostan pentru îndrumare, Fundației ,,Scriitor Aurel Dumitrașcu” pentru sponsorizare și colegilor pentru susținere morală.

Marta BUDĂI, clasa a VII-a A, Liceul ,,Mihail Sadoveanu” Borca

Articolul Amintirile unei mici olimpice apare prima dată în Ecoul muntilor.

Vremea, foarte neprielnică pentru excursii în trecuta lună August, nu ne-a îngăduit să ne realizăm intenţia. În câteva răstimpuri de lumină, abia am avut răgaz să pipăim, fie râpa sălbatică şi poetică a pîrăului Tarcău, fie Palatul Cnejilor dela Răpciuni. Şi dintr`un loc şi dintr`altul regiunea cerului unde trebuia să se găsească tata munţilor noştri apărea într`una înecată în îmbulzeli de nouri.

Toţi Moldovenii ştiu că Ceahlăul nu-i cel mai înalt pisc de pe catena Carpaţilor; măreţia şi înălţimea lui sînt un raport de ansamblu şi de contrast cu munţişorii provinciei, toţi îmbrăcaţi în brad, moale conturaţi, stăpâniţi de măreţia lui aspră şi pleşuvă. Vreme de o săptămînă, deci, Ceahlăul a stat în cer, despărţit de lumea noastră. În lumea aceasta a noastră ploua, şi Bistriţa venea cu ape tot mai tulburi şi tot mai crescute.

În asemenea ceasuri de umezeli mişcătoare, subt pîcla posomorîtă a bătrînului din veacul cel vechiu, ne-am putut abate o jumătate de ceas şi la acele ruini dela Răpciuni, unde oamenii de azi şi onorata comisiune a monumentelor istorice îngăduie să se dărîme zidirile trecutului. Se ştie că acele locuri dela Răpciuni, dela Hangu şi din munte au fost pînă cătră mijlocul veacului trecut în stăpînirea Cantacuzinilor. Aceşti boieri neliniştiţi, în vrajba cu domnia încă dedemult, într`una uneltitori şi într`una bănuiţi, foarte îndrăzneţi şi foarte semeţi, au clădit aici, cu şanţ exterior, zid, turnuri şi meterezuri, o cetate în care veghea necontenit un biluc puternic de lefegii alvaniţi. Cînd cneazul cantacuzin îşi simţea nesigură cerbia în casa lui din Ieşi, încăleca în pripă în puterea nopţii cu neamurile de parte bărbătească şi, în puţină vreme, trecea la apa Moldovei, la apa Bistriţei şi ajungea subt Ceahlău la cetate. Încă mai sînt în picioare o parte din aceste ruini, cu paraclisul. Ele au fost celebre cîndva şi în străinătate, îndemnînd pe autori dedemult să-şi exercite asupra lor fantazia. „Castelul Carpaţilor”, romanul lui Jules Verne, pe care l-aţi citit şi dv. să ştiţi nimica; căci, dacă aţi şti, aţi avea încă un motiv de nemulţămire şi protestare.

Pe cînd coboram dela acele ruini printr`o gospodărie a satului Răpciuni, iată cîţiva tineri excursionişti, care se grăbiau să suie la schitul Durău. Aflînd că este de văzut ceva acolo, s`au oprit şi au cotit din cale. Celebrul Castel al Carpaţilor nu mai este nici măcar un punct de atracţie pentru excursionişti; pe hărţile plimbărilor de vară nu-l mai înseamnă nimene. Cînd şi cînd scriitorii noştri îl pomenesc. Ionel Teodoreanu a vorbit despre turnul de acolo al Domniţei Milena; Preotul Matasă a scris o carte întreagă despre Palatul Cnejilor. Autorităţile şi stăpînii de astăzi ai locuitorilor, comisiunea monumentelor, oficiul de turism au, probabil, un in interes de pietate ca totul să se distrugă, ca pe urmă să aibă arheologii prilej de investigaţie, istoricii prilej de supoziţii, poeţii prilej de perioade lirice. Sînt bine încredinţat că, în doi- trei ani, cînd mă voiu întoarce iarăşi în acea paragină, n`am să mai găsesc nici pisaniile dela Antonie-Vodă Ruset care ornează încă zidăriile ce mai sînt în picioare. Una din ele va trece la o locuinţă particulară, ca să-şi şteargă mosafirii picioarele înainte de a intra în casa gospodarului, iar cealaltă va fi sfărmată cu ciocanele şi amestecată cu pietrişul şoselelor. Inscripţiile paraclisului, arcadele ferestrelor, resturile iconostasului vor fi ofensate şi umilite în acelaşi chip.

Am să vă comunic un secret. Nici nu se poate să fie altfel într`o ţară nouă, care n`a trecut în stadiul conştiinţii de legătură cu trecutul şi viitorul: pe asta de altfel se bazează cultura.

Cimitirele satelor noastre sînt triste paragini. Tot acolo, în valea Bistriţei, şi tot în vara asta am văzut un mic cimitir de ofiţeri căzuţi în vremea războiului, cu toate mormintele profanate. Preoţii urmăresc pe stilişti şi fac politică. Dar de un veac, în ţara asta, guvernanţii lasă în părăginire tot ce este rămăşiţă dela părinţii noştri. Cînd, la 1856, tîrgoveţii din Tîrgu- Neamţ au început a construi  case şi hanuri cu piatră dela Cetate, a trebuit să se găsească un nebun, un oarecare boierănaş scăpătat care să se ducă la Domnie, să îngenunche la Vodă Grigore Ghica şi să ceară protecţie pentru locul sfînt. Încă de acum optzeci de ani guvernele au secularizat averile sfintelor lăcaşuri. Negreşit, aceste averi trebuiau sustrase dela folosinţa străinilor; dar nu era îngăduit ca testamentele donatorilor să fie călcate în picioare. Averile instituţiilor de binefacere, cum e Sfîntul Spiridon, de pildă, au fost răpite pur şi simplu prin  legi ad-hoc, cu dispreţul dispoziţiei sacre  a donatorilor morţi. Cred că nicăieri în lume nu s`a făcut asta. Deci Sfîntul Spiridon, ridicat la înflorire odinioară prin pietate, astăzi a ajuns în mizerie.

Epocile de invazii şi de nesiguranţă, care au durat pînă  în pragul istoriei contimporane, explică o anumită psihologie a mulţimii noastre rurale: atunci nimic nu era statornic, nimic nu era sigur. Liniştea apelor şi hodina vîntului au fost viaţa sărmanului. Dar un stat se presupune că e guvernat de o elită conştientă, care are o răspundere faţă de Dumnezeu şi de crîncenele jetfe ale trecutului. Dar e destul. Au mai vorbit şi alţii despre asta şi vor mai vorbi. E aşa cum spun eu: peste trei ani, pisaniile acele dela Antonie Vodă nu vor mai fi”.

Mihail SADOVEANU, Palatul Cnejilor, în „Însemnări ieşene”, Revistă bilunară,  Anul I, Vol. II. – Nr. 19, 1 Octomvrie, 1936

A preluat Ilie ALEXANDRU

Articolul Palatul Cnejilor apare prima dată în Ecoul muntilor.