I.L. Ai crescut printre flori și plante medicinale, bunica ta fiind celebra Mama Ana, cunoscută pentru leacurile sale naturiste, cu care a tămăduit mii de oameni. Tatăl tău, Ștefănel Lupescu, este inginer silvic, iar noi ne gândeam că la absolvirea liceului vei alege o meserie care să continue tradiția familiei?  De ce ai ales mecanica și mașinile?

S.C.L. Nici alegerea liceului nu a sugerat neapărat un parcurs în „afacerea de familie”, având  în vedere că am absolvit profilul Matematică-Informatică. Cu toate acestea, purtam încă din copilărie o pasiune neîmplinită: mașinile și domeniul transporturilor. Nu mă limitam doar la a mă juca cu ele, ci eram fascinat să le dezasamblez pentru a le înțelege componentele și modul de funcționare. Pe măsură ce am crescut, această curiozitate s-a îndreptat spre scutere și motociclete, ca mai apoi să evolueze firesc către automobile. Îmi amintesc și astăzi cum, săptămânal, îmi desfăceam scuterul, îl curățam și îl reasamblam. A urmat o motocicletă, iar ulterior, prima mea mașină, pe care am început să o modific singur.

I.L. Aproape că nu te-ai bucurat de vacanțele de student , după câte știu ai lucrat tot timpul în domeniul pe care ți l-ai ales ca profesie. Ce voiai să câștigi? Bani? Experiență? Era pură pasiune?

S.C.L. Într-adevăr, mi-am petrecut aproape toate vacanțele în ateliere mecanice. Nu o făceam pentru bani, ci din dorința de a înțelege cât mai bine sistemele din spatele unui autovehicul. Fiind atât de pasionat, eram pur și simplu bucuros să fiu acolo și îmi amintesc cu drag cum rămâneam adesea până târziu în noapte. Mai târziu, în timpul masteratului și al doctoratului, am închiriat un garaj unde lucram la propria mea mașină de Drag — un model sport modificat. Totuși, asta nu înseamnă că nu am avut parte de relaxare, ci doar că le îmbinam: în fiecare an mergeam la mare cu tabăra facultății, obținută pe baza rezultatelor academice, și, bineînțeles, petreceam timp la munte, în zona copilăriei. Acele momente la munte au rămas cele mai prețioase pentru mine, iar astăzi au aceeași însemnătate și pentru copiii mei.

I.L.Te-ai gândit că vei deveni universitar?  Că vei preda?

S.C.L. Sincer să fiu, nu. Eram în anul II de masterat și lucram la Brașov când am primit un telefon de la conducerea Facultății de Mecanică din Iași, prin care eram întrebat dacă nu aș dori să mă înscriu la doctorat și, cu timpul, dacă îmi va plăcea, să rămân cadru didactic universitar. La început am fost sceptic, dar am decis să încerc, spunându-mi că nu am nimic de pierdut. Și așa a fost: nu am pierdut nimic, ci am avut doar de câștigat. Un mare atu a fost faptul că, în timpul doctoratului, am participat la numeroase conferințe naționale și internaționale unde mi-am prezentat lucrările, ceea ce mi-a ușurat ulterior acomodarea cu predarea și lucrul alături de studenți.

I.L.Ce îți place mai mult în profesia de inginer?

S.C.L. Ceea ce mă atrage cel mai mult la profesia de inginer (și în special în domeniul ingineriei mecanice și al autovehiculelor rutiere) este capacitatea de a transforma o idee abstractă sau o schiță de pe hârtie într-o realitate funcțională, palpabilă.

Îmi place enorm procesul de diagnoză și de rezolvare a problemelor tehnice: să înțeleg fiecare sistem în detaliu, să văd cum interacționează componentele sub influența forțelor fizice și să găsesc soluții pentru a le optimiza performanța, siguranța și eficiența. În plus, industria auto evoluează într-un ritm extraordinar, iar faptul că pot contribui activ la această transformare oferă o satisfacție profesională uriașă.

I.L. Ce abilități sunt necesare pentru a fi un bun inginer?

S.C.L. Consider însă că, dincolo de cunoștințele tehnice, cel mai important pentru un inginer este să fie cu adevărat pasionat și dornic să învețe continuu. Industria auto evoluează într-un ritm alert, de la sisteme clasice la propulsii electrice și tehnologii autonome, iar pentru a face performanță trebuie să ții permanent pasul cu ultimele inovații. Satisfacția de a fi parte din această transformare este de neegalat. De asemenea și materialele evoluează foarte rapid și trebuie în permanență să ținem pasul cu ele.

I.L. Descrie, te rog, activitatea universitară pe care o desfășori. Ce proiecte ai finalizat cu succes? Ai proiecte pe care vrei să le pui în aplicație?

S.C.L. Am fost implicat în numeroase proiecte, atât în cadrul Universității Tehnice „Gheorghe Asachi” din Iași, unde am activat ca cadru didactic, cât și la Universitatea „Ștefan cel Mare” din Suceava, unde îmi desfășor activitatea în prezent. De asemenea, am colaborat cu alte universități din țară și cu parteneri internaționali. Unele dintre aceste proiecte s-au finalizat deja, altele sunt în curs de desfășurare sau în etapa de evaluare, având în cadrul lor roluri de membru, responsabil sau director de proiect.

Nu trebuie neglijate nici proiectele realizate alături de studenți, fie că vorbim despre cercurile științifice, lucrările de diplomă sau disertație. Acestea sunt, poate, cele mai satisfăcătoare, deoarece îmi oferă ocazia de a vedea bucuria lor atunci când reușesc să construiască un buggy ori un stand didactic și de cercetare. Consider că toate proiectele sunt valoroase, însă esențial este ca majoritatea să aibă o finalitate practică, nu doar să rămână simple hârtii sau date în statistici.

I.L.Renunță mulți studenți la facultate când dau de greu? Facultatea de Mecanică este una din cele mai grele.

S.C.L. Este adevărat că Facultatea de Mecanică are un nivel ridicat de exigență și este percepută ca fiind dificilă, motiv pentru care există studenți care renunță pe parcurs. Rata de abandon apare de obicei în primii ani, când se face tranziția de la liceu la rigoarea disciplinelor fundamentale, precum matematica, fizica sau mecanica teoretică.

Cu toate acestea, din experiența mea, mulți nu renunță pentru că nu ar avea capacitatea necesară, ci pentru că își pierd motivația sau le lipsește perseverența atunci când dau de primele obstacole. Rolul nostru, ca profesori, este să îi ghidăm și să le arătăm că fiecare etapă grea este doar un pas spre formarea lor ca ingineri. Mecanica nu este imposibilă, ci necesită exercițiu constant, iar cei care rămân conectați și muncesc cu pasiune descoperă la final o profesie extraordinar de satisfăcătoare.

I.L. La practica și laboratoarele pe care le desfășori ai și studenți pasionați, dornici să profeseze și, mai ales, să nu plece în străinătate?

S.C.L. Da, absolut! La lucrările practice și în laboratoare am bucuria să întâlnesc mereu studenți cu o pasiune uriașă pentru inginerie. Sunt acei tineri care nu vin doar pentru o notă, ci își doresc cu adevărat să înțeleagă modul în care funcționează un sistem, să își pună amprenta pe un proiect și să profeseze în domeniu.

În ceea ce privește plecatul în străinătate, lucrurile s-au schimbat considerabil în ultimii ani. Piața muncii din România, mai ales în sectorul automotive și al ingineriei mecanice, a evoluat mult, iar astăzi există companii mari și oportunități excelente chiar aici, acasă. Mulți dintre studenții noștri realizează că pot avea o carieră de succes, bine remunerată, fără a fi nevoiți să plece departe de familie. Când văd că tehnologia din laboratoarele noastre și cerințele din industrie sunt la nivel european, decizia de a rămâne în țară devine una firească.

I.L.Mai e loc în viața ta și de pasiuni? Sau altfel de proiecte, civice, umanitare, de exemplu?

S.C.L. Deși activitatea din mediul universitar este uneori extrem de intensă, mai ales în perioadele de depunere a proiectelor, încerc să rămân la fel de implicat și în afara catedrei. Sunt președinte al HUB-ului Future România Suceava — un proiect dedicat sprijinirii tinerilor, inovației și educației, creat pentru a pune în valoare potențialul noilor generații de specialiști, cercetători și antreprenori. Conceptul se axează pe conectarea mediului academic cu cel industrial și pe crearea de oportunități reale pentru tinerii care își doresc să profeseze și să facă performanță în România.

Totodată, organizez diverse evenimente alături de studenți, cum a fost EXPO-FIMAR, o expoziție ce a reunit peste 100 de pasionați de automobile. Proiectul a avut un succes remarcabil, fiind mediatizat atât de televiziunile locale, cât și de cele naționale — o reușită cu atât mai mare cu cât a fost organizat exclusiv de un grup de studenți voluntari și un doctorand. Iar atunci când îmi mai rămâne puțin timp liber, mă bucur de o carte bună sau lucrez la viitoarele mele volume.

I.L. În ce spirit îți crești copiii?

S.C.L. Poate nu sunt un părinte model și recunosc că, fiind vorba despre un băiat și o fată, unele situații sunt mai dificil de gestionat. Cu toate acestea, încerc să îi cresc simplu, cu credință în Dumnezeu, dar și cu un spirit creativ, liber, responsabil și cu valori morale solide.

Vremurile actuale, dar și cele ce vor urma, sunt într-o continuă schimbare. Uneori este o adevărată provocare să le răspund la întrebările care apar, fie auzite la școală și la grădiniță, fie născute din propriile lor minți curioase. Consider însă că această etapă din viață este cea mai frumoasă și cea mai pură. Tocmai de aceea, este important să le protejăm bucuria și să nu le umbrim copilăria doar cu reguli rigide.

I.L.Ce  le transmiți absolvenților de liceu de la Borca? De ce să aleagă ingineria?

S.C.L. Absolvenților de la Borca le transmit, în primul rând, să aibă încredere în ei și în rădăcinile lor. Venim dintr-un loc cu oameni gospodari, dârzi și muncitori, iar aceste valori sunt cea mai bună fundație pentru orice drum veți alege.

De ce să alegeți ingineria? Pentru că ingineria nu este doar despre formule și calcule, ci despre puterea de a crea, de a construi și de a lăsa ceva palpabil în urma ta. Este profesia care vă oferă independență, un viitor sigur și satisfacția de a spune: »Această mașină, acest sistem sau acest proiect funcționează și datorită mie.« Într-o lume care se modernizează într-un ritm amețitor, inginerii sunt cei care proiectează viitorul. Vă aștept cu drag să vă continuați parcursul la facultate și să demonstrați din nou că de la Borca pleacă oameni de o valoare deosebită!

Nu închei fără să-ți adresez invitația de a veni în amfiteatrul liceului și a spune elevilor povestea ta de reușită acolo unde ți-ai dorit să ajungi. Îți mulțumesc că ai stat de vorbă cu mine!

Iolanda LUPESCU

Accept cu deosebită bucurie invitația! Va fi o adevărată onoare și o emoție aparte să revin în amfiteatrul liceului și să le vorbesc tinerilor de astăzi. Vă mulțumesc și eu pentru oportunitatea acestui dialog și pentru gândurile bune!

Cu stimă, s.l.dr.ing. Ștefan C-tin LUPESCU

Articolul De la pasiune la punerea în practică… Interviu cu șef lucrări dr.ing. Ștefan- Constantin Lupescu de la USV apare prima dată în Ecoul muntilor.

În urma sondajelor de opinie pe care le facem cu tinerii pentru revista liceului, „Biblioteca din Nord”, am observat că răspunsurile sunt despre performanță, despre succes, despre reușita de a se integra în societate. Puțini vor să plece din țară, este opțiunea lor. Dar majoritatea pot răspunde fără ezitarea la întrebarea „Cât dăruiești ?” Nu știu câți  dintre ei vor face față și greutăților inerente, vor avea răbdarea să le depășească, sau, în caz de nevoie să o ia de la capăt. Disciplina de sine se educă pe măsură ce tinerii se maturizează. Este importantă și povestea lor de succes, dar și ce lasă  în urma lor, cât de protectori și de responsabili  vor fi  în familiile pe care și le vor întemeia.Din excesul de posibilități , pe care tinerii îl au la îndemână , este  de neimaginat să nu-și găsească vocația. Tinerețea  este sinonimă cu speranța , cu puterea creatoare și este greu de crezut că elevii premianți care au umplut scena vor ajunge să trăiască într-o formă de iluzie existențială. Deschizând inimile și trăind  în comuniune cu smenii lor ,vor avea succes. Succesul nu va fi numai al lor, ci și al colectivității din care vor face parte. După olimpici , au fost premiați și dascălii lor , îndrumătorii fără de care nu ar fi existat performanța. Mi-a plăcut ce am văzut și ce am auzit și am vrut să dau de veste. Cu asemenea tineri vrednici, țara nu va fi în suferință. Doar că…”nimic nu este permanent ”, cum spunea Platon.

Iolanda Lupescu

Articolul Cum arată astăzi școala, va arăta mâine țara apare prima dată în Ecoul muntilor.

După prăbușirea regimului comunist, în anul 1990, a apărut ediția caietelor lui Eminescu, păstrată de Petru Creția la sertar, din cauza  cenzurii. Editarea caietelor eminesciene a fost o trudă extrem de periculoasă. Creția a lucrat cu cele mai sensibile texte: publicistica politică și scrierile filosofice. Pentru regimul comunist ,aceste texte erau incomode pentru că Eminescu apăra românismul, denunța imperialismul rusesc și plângea soarta Basarabiei. Comisiile de cenzură i-au cerut lui Petru Creția să șteargă referirile la Rusia, adică să măcelărească scrierile și așa greu de descifrat, chiar și cu lupa.  Petru Creția a trăit coșmarul stresului fără ieșire, dar ca un intelectual care a apărat istoria, a blocat publicarea operei eminesciene integrale. Soția sa, la rândul său profesor universitar și traducător, spunea că munca febrilă pe manuscrise greu de descifrat, cu litere foarte mici aproape șterse de timp, cu adnotări, variante multiple  și ștersături, cu nopți nedormite,  i-a măcinat sănătatea, l-a adus în pragul orbirii, dar nu s-a plâns și nu a negociat niciodată cu cenzura. Și ,peste toate , după ani de predat la Universitate, a fost silit să plece de la catedră. Era neînduplecat , iar studenții nu voiau un profesor atât de intransigent.  A preferat să sufere în tăcere și să accepte marginalizarea. Un erudit desăvârșit, o minte sclipitoare, genială, o putere de muncă pe care numai la Ioan Petru Culianu am mai întâlnit-o, a devenit un model de demnitate și de moralitate pentru cei tineri. Nimic ideologic nu i-a murdărit conștiința. A fost nesupus pentru regimul comunist prin tăcerile și prin suferința sa, pentru că nu a acceptat să omagieze, să aplaude și să publice texte abjecte, ca să fie acceptat în societate. Printre cei care s-au bucurat și au sperat pentru binele României, după lovitura de stat din 1990, s-a numărat și Petru Creția. A murit în anul 1997 și a  văzut că speranța lui a fost în van. Dar a lăsat un testament spiritual – cultural de mare valoare, un model  de demnitate, de devotament și de sacrificiu pentru identitatea noastră națională, de care posteritatea, poate, va ține cont. Noica era convins că Petru Creția a fost ”Întâiul om de cultură al țării”, iar Liiceanu spunea că ”ne domina pe toți prin știința de carte”.

Bibliografie: Agenția de presă RADOR,14 aprilie  2022.

Iolanda Lupescu

Articolul Cărturarul și cercetătorul Petru Creția, o valoare a demnității umane – (21 ianuarie 1927, Cluj-Napoca – 15 aprilie 1997, București) apare prima dată în Ecoul muntilor.

Obiectele pe care le-am văzut  au o raportare strict lumească la viață și sunt legate de valorile creștine. Nouă, când ne merge bine după măsura lumii, uităm să îndreptăm ochii spre cer. Se pare că bunicii și străbunicii noștri  întrețineau iubirea pentru aproapele și prin frumosul pe care îl făureau. Femeile erau cele care croiau, coseau, țeseau pentru  toată familia. „Să vă iubiți unii pe alții” era o poruncă pusă în aplicare. Casa, copiii, bărbatul, femeia purtau costume pe care se puteau citi tainele vieții fiecăruia în parte: copacul vieții se cosea pe ia miresei și tot acolo apăreau romburile, ca exprimare a dorinței de a avea copii, iar semne aproape invizibile o apărau de deochi; catrința cu cruciulițe îndepărta răul; iile cu flori erau purtate de fete; cămașa mortului era sobră și simplă, brodată cu fluturi, care reprezentau sufletul celui plecat; însurățeii purtau catrința și brâul bărbătesc cu același model și în aceleași culori, ca să știe mândruțele că bărbatul este „luat”.

Bundița era confecționată din pielea primului miel fătat , care se trata cu apă de var și de cele mai multe ori apărea brodat simbolul ochiului de  păun, asociat cu înțelepciunea, frumusețea și renașterea. În copilărie vedeam femei grăbindu-se să-și rezolve treburile, dar care împleteau colțuni sau torceau din mers . Timpul lor era drămuit, având în vedere că tot ce făceau era manual. Și apoi aveau ele credința că dacă nu au de lucru, le dă diavolul de lucru. Momentan, magazinele și piețele sunt suprasaturate de obiecte populare, care se deosebesc hotărât  de cele autentice. Portul vechi era unul frumos și nobil. Cine face artă populară pentru bani, transmite un mesaj alterat. Autenticul poate fi protejat dacă găsim modele, rădăcini, povești de viață ale bunicilor. Trecutul, patrimoniul și modelele sunt zestrea neamului din care facem parte.

Invitații, doamna Cristina Petrea și domnul Petre Joița, au avut cele mai ample și documentate expuneri, care m-au dus cu gândul la un verset din Sfânta Scriptură: „Cei lipsiți de povățuitori, cad ca frunzele.” Întâlnirea nu ar fi fost completă, dacă nu ar fi cântat talentata Eugenia Petrea, voce și cobză, o veche baladă culeasă din satul Sabasa, „Colo -n sus pe Stânișoara”, o tristă poveste de dragoste dintre tinerii Saveta și Gheorghiță, cărora părinții nu le-au îngăduit să se cunune, dar pe care i-a ajutat regele Carol I.

Artistul fotograf Alexandru Buzdugan a imortalizat întâlnirea. Nu mai putem adopta conduita existențială a strămoșilor, dar măcar avem libertatea să discernem și să alegem.

Iolanda LUPESCU

Articolul DIN LADA DE ZESTRE: POVEȘTI ÎN II ȘI COSTUME apare prima dată în Ecoul muntilor.

Albinele au hipnotizat-o, ba au primit-o în ”societatea” lor fără înțepături, alergii și alte inconveniente. A fost dragoste la prima vedere și ea a căpătat în timp un respect fanatic  pentru ceea ce face zi de zi. Magda a renunțat la învățământ, iar părintele Iustin i-a făcut cadou o carte veche din 1935, ”Stupăritul”, dedicată Majestății Sale Regina Elisabeta, un ghid pe care îl recitește din când în când. Acum familia Gherasim are 170 de stupi. Este perioada când matca depune ouăle, iar Magda  a făcut 450 de ”turtițe” pe care le -a pus  pe ”podișor”.

Copiii au aflat că într-un stup trăiesc 30-50 de mii de albine, fiecare cu rolul lor de doică, îngrijitoare, hrănitoare, păzitoare în urdiniș sau cu rol de a pleca în recunoaștere. La călduri extreme albinele își fac ventilație în stup. Un borcan de miere conține nectarul a 10 milioane de flori. După polenul colectat se poate determina gradul de poluare. În ultimii ani albinele au fost derutate de schimbările climatice, de faptul că oamenii stropesc plantele cu insecticide. Atunci se face fumăritul albinelor, pentru a le calma. Magda Gherasim este veterinarul albinelor, pentru că se îmbolnăvesc uneori, polițist, pentru că sunt atacate de viespi, selecționer al raselor puternice și sigur, administratorul lor. Dintr-un stup cu 10 rame obține 25 de kilograme de miere curată, pe care a obținut-o fără adausuri de zahăr. Turtițele sunt făcute cu miere de rapiță pentru un produs ecologic. Albinele sunt o verigă principală în lanțul trofic al tuturor speciilor. Einstein spunea că dacă ar dispărea albinele de pe pământ, specia umană ar mai avea de trăit patru ani. Albinăritul este o îndeletnicire liberă, dar costisitoare, care are reguli stricte, care are nevoie de bani ca să se dezvolte. Mă gândeam că trebuie să fii boem, ca să pleci prin țară cu albinele în pastoral, azi în lanul de rapiță, mâine în pădurea de salcâmi. Dar este solicitant  din punct de vedere fizic, pentru că este mult de muncă.

O întâmplare hazlie pentru noi, ascultătorii, a fost la o trecere prin orașul Galați, când soții Gherasim au uitat ușițele de la urdiniș deschise, iar albinele au plecat la plimbare pe deasupra capetelor trecătorilor. Puteau fi amendați, dacă polițiștii nu s-ar fi speriat și ei de atâta bâzâit de albine. La finalul întâlnirii, bibliotecara Despina Gheorghiu a citit poezia ”Tâlharul pedepsit” de Tudor Arghezi. Magda Gherasim a îndemnat copiii să-și convingă părinții să nu mai otrăvească pământul prin stropiri cu chimicale. Să protejeze mediul înconjurător.  A fi stăpâna albinelor, ca Magda Gherasim, nu este numai o îndeletnicire, ci o stare de spirit. Un caz de noblețe sufletească.

Iolanda Lupescu

Articolul Profesoara Magda Gherasim și pasiunea pentru albinărit apare prima dată în Ecoul muntilor.

Curiozitatea și dorința de a face ceva cu sens în viață au fost cultivate devreme, poate și datorită bibliotecii părinților săi, care au citit mult și au încurajat permanent educația. Încă din clasa a VIII-a, vacanțele de vară nu însemnau odihnă, ci muncă pe șantier alături de echipa de constructori condusă de domnul Vasile Popescu, un om al satului,  construind case de la început până la final. Era o muncă grea, dar asumată, care a format rezistență, disciplină și respect pentru efort. Liceul l-a urmat la Piatra Neamț, iar mai târziu a absolvit Universitatea de Medicină și Farmacie „Grigore T. Popa” din Iași în anul 2016. În vara dinaintea anului VI de facultate a renunțat la orice alt plan și s-a dedicat complet pregătirii pentru examenul de rezidențiat. A ales cardiologia, o specialitate ce se ia cu cele mai mari punctaje la nivel național — și a reușit. Formarea sa profesională s-a desfășurat la Institutul de Boli Cardiovasculare din Iași, completată de stagii în Franța la CH Carcassonne și CHU Rangueil din Toulouse precum și numeroase cursuri de perfecționare în centre medicale din Europa. Astăzi este aritmolog și se ocupă în special de implantarea de stimulatoare și defibrilatoare cardiace – dispozitive care tratează tulburările de ritm și pot salva vieți în mod direct și imediat. În afară de activitatea profesională din Iași, își găsește echilibrul în lectură, în călătorii și în liniștea muntelui, loc de care rămâne profund legat.

I.L. Ce v-a determinat să alegeți cardiologia, dintre toate specializările medicale?

A.B. Mă gândesc la cardiologie încă din anii de liceu, de când am început să studiem anatomia. Inima m-a fascinat nu doar ca organ, ci ca simbol al vieții. Este centrul biologic al existenței noastre, iar ideea că poți interveni direct asupra ei și poți schimba un destin m-a atras profund. Sunt un om pragmatic. Îmi place să văd rezultatul muncii mele. De aceea m-am orientat către aritmologie, o ramură a cardiologiei care se ocupă de tulburările de ritm cardiac. Mă ocup în special de implantarea de dispozitive cardiace – stimulatoare și defibrilatoare – care tratează pulsul foarte mic sau aritmiile amenințătoare de viață. Există momente în care un pacient intră în sala de intervenții cu risc major, iar la final inima lui bate sigur, protejată. Să vezi această schimbare rapidă este o motivație extraordinară.

I.L. Vă mai amintiți cum a fost prima experiență imediat după examenele de rezidențiat? Ați trăit emoție? Frică?

A.B. Nu trebuie să stau mult să mă gândesc și îmi amintesc foarte bine prima gardă. Și, mai ales, primul meu deces în gardă. A fost un moment greu, care m-a maturizat profesional într-o singură noapte. Bucuria că devenisem medic specialist s-a întâlnit brusc cu realitatea dură a profesiei. Am simțit emoție, responsabilitate, teamă. Dar am înțeles atunci că medicina nu înseamnă doar victorii. Înseamnă asumare, echilibru și puterea de a merge mai departe pentru următorul pacient. Emoția nu dispare niciodată complet. Și cred că este bine să rămână acolo, ca un semn că nu ai devenit indiferent.

I.L. De atunci ați devenit unul dintre cei mai cunoscuți și empatici cardiologi. Cum procedați atunci când pacientul este într-o stare foarte gravă, când sfârșitul este aproape?

A.B. Este poate prea mult spus. Sunt doar un medic care își face meseria cât poate de corect și de implicat. Dacă pacienții simt empatie, înseamnă că am reușit să rămân om înainte de toate. În astfel de momente, medicina devine mai mult decât tratament, devine un fel de prezență. Când știi că nu mai poți schimba finalul, poți schimba felul în care omul îl trăiește. Uneori, cea mai importantă intervenție nu este tehnică, ci umană. Cred că empatia nu este un gest spectaculos, ci o atitudine constantă.

I.L. Ce cazuri medicale v-au adus cele mai mari satisfacții?

A.B. Cele în care diferența dintre „înainte” și „după” este vizibilă. Sunt situații frecvente în care sunt chemat în urgență pentru pacienți care ajung cu un puls de 20/min, sau chiar mai mic, aproape pierduți, palizi, la limita conștienței. În astfel de momente, știi că fiecare minut contează. Implantăm un stimulator cardiac și vedem cum la scurt timp privirea i se limpezește, cum tensiunea se stabilizează, cum viața revine treptat în gesturi și în voce. Este o transformare pe care o vezi sub ochii tăi. În acele momente înțelegi concret rostul meseriei tale și anume că nu e doar o procedură, ci o șansă redată.

I.L. Care sunt provocările unui medic cardiolog?

A.B. Lucrăm cu secunde. Inima nu așteaptă. Trebuie să iei decizii rapide, să fii precis și calm, chiar și atunci când presiunea este mare. În același timp, trebuie să rămâi uman, să nu te obișnuiești cu suferința. O altă provocare este să nu te oprești din învățat. Particip constant la cursuri și congrese în străinătate, pentru că medicina evoluează rapid. Un medic bun nu este cel care știe mult, ci cel care continuă să învețe.

I.L. Bolile cardiovasculare sunt în creștere. Sunt oamenii educați în privința prevenției?

A.B. Din păcate, nu suficient. Mulți ajung la medic când apar complicațiile. Prevenția înseamnă controale regulate, alimentație echilibrată, mișcare, gestionarea stresului. Educația pentru sănătate ar trebui să înceapă devreme, chiar din școală. Sunt de părere că inima trebuie protejată înainte să doară.

I.L. Credeți că există minuni?

A.B. Ca medic, cred în primul rând în știință. Dar am văzut evoluții care depășesc statisticile. Le privesc ca pe o combinație între tratament corect, voința pacientului și, poate, o formă de speranță pe care nu o putem măsura exact. Medicina nu este magie, dar viața ne surprinde uneori.

I.L. Expresia „a murit de inimă rea” are explicație științifică?

A.B. Într-o anumită măsură, da. Stresul intens, traumele emoționale pot declanșa evenimente cardiace. Există chiar un sindrom numit „inima frântă”, o patologie ce mimează aproape perfect infarctul miocardic. Așadar, metafora ascunde un adevăr: emoțiile influențează inima mai mult decât credem.

I.L. Sau când spunem ”mă doare sufletul” și punem palma  în dreptul inimii ? Vedeți o legătură între suflet și inimă ?

A.B. Din punct de vedere medical, emoțiile sunt procesate la nivel cerebral. Dar cultural, inima a devenit simbolul trăirilor profunde. Când spunem „mă doare sufletul”, descriem o durere emoțională atât de intensă încât o simțim fizic. Și asta spune multe despre cât de strâns legate sunt mintea și corpul.

I.L. Am văzut că aveți o sensibilitate aparte, un text poetic despre Borca a apărut în vara anului 2025 în revista  „Biblioteca din Nord”.  Aveți un sertar secret și cu alte texte?

A.B. În liceu am participat la olimpiade de limba română. Latura umanistă s-a format atunci, poate fără să îmi dau seama. Nu m-am apucat de scris decât în momentul în care am simțit nevoia. Scrisul nu a fost un plan, ci o folosesc mai degrabă ca o descărcare. Uneori, cuvintele ajută să înțelegi mai bine ceea ce trăiești zilnic în spital. Textul despre Borca a apărut dintr-o legătură personală cu locul și cu oamenii de acolo. Am simțit mereu că simplitatea, demnitatea și felul lor direct de a trăi spun o poveste care merită așezată în cuvinte. A fost, într-un fel, un gest de recunoștință.

I.L. Aveți un program foarte încărcat între Iași, Piatra Neamț și Farcașa. Mai aveți timp liber? Dacă da, cum îl petreceți?

A.B. Activitatea mea principală este legată de Institut, unde îmi petrec cea mai mare parte a timpului în laboratorul de electrofiziologie. Acolo este centrul muncii mele și locul unde simt că fac ceea ce mi-am dorit dintotdeauna. Pe de altă parte ce fac la Farcașa și la Piatra Neamț o fac din drag pentru pacienții de pe Valea Muntelui, pentru oamenii între care am crescut și pe care îi înţeleg poate altfel.  Programul este intens între Iași, Piatra Neamț și Farcașa, dar încerc să îmi păstrez un echilibru. Sunt muntean, crescut la Borca, și probabil de aceea caut mereu muntele. Călătoresc, citesc, merg cu motocicleta și încerc să găsesc momente de liniște. Uneori, timpul liber înseamnă pur și simplu o plimbare fără telefon, o întâlnire cu un prieten vechi.

I.L. Unde și cum vă vedeți peste un deceniu?  Vor exista inovații în tratarea pacienților? Vor exista speranțe pentru prelungirea vieții cardiacilor ?

A.B. Complicat.. Tot ce îmi doresc este să fiu un medic mai bun decât sunt astăzi.  Tehnologia va evolua, asta cu siguranță – dispozitive tot mai performante, tratamente personalizate, inteligență artificială. Speranțele pentru pacienții cu patologie cardiacă cresc constant. Dar cred că un lucru nu se va schimba nici peste zece ani: nevoia de empatie. Oricât ar avansa tehnologia, pacientul va avea nevoie de un medic care să îl privească în ochi și să îi spună, cu sinceritate, că face tot ce este posibil pentru el.

I.L. Îmi doresc și vă doresc să aud mereu aceleași cuvinte frumoase din partea pacienților  care vă trec prin mână. Și pentru că ”aveți condei”, vă doresc să fiți inspirat. Cine știe, azi un eseu.. mâine o carte… Vă mulțumesc că ați stat de vorbă cu mine !

A.B. Vă mulțumesc pentru invitație și pentru dialogul sincer. A fost o ocazie de a vorbi nu doar despre profesie, ci și despre lucrurile care mă definesc dincolo de halatul alb. Mă onorează interesul pentru activitatea mea și pentru legătura mea cu oamenii și locurile din care provin. Dacă, din când în când, reușesc să așez și în cuvinte o parte din ceea ce trăiesc în această profesie, atunci înseamnă că inspirația își găsește locul. A fost o bucurie să stăm de vorbă.

Interviu realizat de Iolanda Lupescu

Articolul Drumul inimii – între știință, rigoare și umanitate apare prima dată în Ecoul muntilor.

Articolul Ecoul Munţilor la „jubileu”! Nr. 40! apare prima dată în Ecoul muntilor.

Catargiu a fost o veche familie boierească din Moldova, cu rădăcini în Țara Românească. Despre neamul acesta circulau povești, ba că ar fi de origine tătară, ba că li se trage numele de la comerțul cu catâri pe care l-au practicat în vechime. Un Catargiu a luptat împotriva lui Matei Basarab, dar fiind învins a fugit la curtea lui Vasile Lupu. Aici a prins rădăcini. Peste ani, un Ștefan Catargiu a ajuns ministru și om politic înainte de Unirea Principatelor. Unul din fiii săi, Lascăr, a avut un rol decisiv în politica românească de după 1859, fiind șef de guvern, lider al Partidului Conservator și președinte al Camerei Deputaților.

Lascăr Catargiu s-a implicat direct în complotul care l-a îndepărtat pe Alexandru Ioan Cuza de la domnie. Conservator redutabil, Lascăr Catargiu a urzit împreună cu liberalul C.A. Rosetti și moderatul Ion Ghica ”monstruoasa coaliție”, prin care Cuza a fost obligat să semneze actul de abdicare. Curios este că Rosetti, împreună cu soția sa Maria au pus la cale, cu ani în urmă, o conspirație pentru a-l aduce pe Cuza domn. Catargiu a făcut  parte din locotenența domnească, după abdicarea lui Cuza. Boierul ar fi tânjit după tronul Moldovei în ianuarie 1859 și i-a purtat pică lui Cuza ales cu un număr mai mare de voturi. În cartea lui Radu Rosetti – ”Din prima tinerețe. Amintiri” – se spune că soția lui Lascăr Catargiu, Eufrosina, ar fi avut marea ambiție ca soțul său să fie domnul Moldovei. Lascăr Catargiu a colaborat ca politician și cu regele Carol I.

În 1866, la urcarea pe tron a regelui Carol I, Lascăr Catargiu era șeful Consiliului de Miniștri. Câțiva ani mai târziu, în timpul crizei dinastice declanșate de liberali, Carol I și-a făcut bagajul și a vrut să părăsească România. Același Radu Rosetti scrie în cartea sa de amintiri că Lascăr Catargiu s-a opus plecării regelui cu cuvintele: ”Aiasta nu se poate, Măria Ta, pentru că se pierde țara.” Din 1876, Catargiu s-a retras la Iași, ocupând funcția de deputat, apoi de senator. În 1889 s-a întors la București, devenind șef de cabinet și ministru de interne. În postura de ministru de interne s-a opus unor proteste de stradă cu cuvintele: ”Nu voi permite ca ulița să facă legi”. Tot din cartea lui Radu Rosetti am dedus că boierul Catargiu nu era bogat, că toate funcțiile politice pe care le-a avut nu i-au adus cine știe ce averi. Că a fost modest, o spune și casa din București, o casă simplă, frumoasă și bine întreținută datorită chiriașilor din prezent.

Iolanda Lupescu

Articolul REPORTAJ DIN BUCUREȘTI: Casa Lascăr Catargiu apare prima dată în Ecoul muntilor.

La o curte regală militarizată, așa  cum impunea Regele Carol I, viața reginei a fost solitară și plină de privațiuni. A  hotărât să se implice în viața urbei, devenind o bună româncă,  patronând  mai multe acțiuni de binefacere, organizând  expoziții,  vizitând școli, teatre. A cunoscut oameni de toate categoriile și a văzut care este nivelul de trai al fiecărora. În timpul Primului Război Mondial, activitatea diplomatică a reginei din perioada neutralității este intensă și și-a asumat rolul de a pleda cauza țării în fața  marilor puteri. Corespondența cu vărul său, Regele George al V-lea, se referă la situația internațională și la presiunile care se făceau pentru intrarea țării în război. După eșecul de la Turtucaia și de la Brașov, moralul trupelor române și al populației era foarte scăzut. Armata germană era superioară celei române prin dotare și strategie.  Regina Maria  s-a implicat cu devotament în activitățile care au avut loc în spatele frontului. A constituit o rețea de spitale pentru îngrijirea  răniților, care-i purta numele, a colectat hrană, materiale sanitare și a fost soră de caritate. A fost numită ”mama  răniților”.

Misiunea sa diplomatică a fost cea de a-i cere Țarului Nicolae ajutorul pentru că vechile localități nu se mai puteau respecta. Rușii se retrăgeau, iar ajutorul nu a mai venit. În al Doilea Război Mondial s-a implicat alături de Eliza Brătianu în organizarea spitalelor și a serviciilor de ambulanță. Curtea Regală se afla în refugiu la Iași, iar în iarna lui 1917 oamenii sufereau de frig și de foame. Tifosul făcea ravagii și printre soldați și printre civili. Ajutorul de la Crucea Roșie din America a fost salvator. S-au primit provizii, au venit medici care se ocupau de igienă și tratamente. La 1 decembrie 1918 familia regală a revenit la București, în fruntea trupelor române și aliate. Pentru merite deosebite în timpul războiului, Consiliul orașului Brașov i-a dăruit reginei Castelul Bran. Ionel Brătianu nu a fost de acord cu statutul de aliat de rangul doi al României și a plecat la  Conferința de Pace de la Paris. Pentru ca tratativele să continue, contele Saint- Aulaire a propus ca Regina Maria să vină la Paris, într-o vizită neoficială. Sosită în capitala Franței, a avut întâlniri cu liderii politici francezi ai momentului. Calitățile diplomatice ale reginei erau cunoscute. A reușit să schimbe impresiile nefavorabile despre România ale premierului Georges Clemenceau.

După Paris, regina a plecat în Anglia, unde a avut întâlniri cu oameni politici de rang înalt care puteau sprijini cauza României și a aranjat o întrevedere între Regele George al V-lea și Ionel Brătianu, prim ministru la acea vreme, convinsă fiind că astfel va schimba imaginea țării. Revenind la Paris, prin demersurile sale s-a întors în țară cu alimente și obiecte sanitare de la Crucea Roșie. La 15 octombrie 1922 a avut loc încoronarea de la Alba Iulia. A fost momentul pentru a realiza o reconciliere națională. Politicienii ardeleni nu doreau să participe la eveniment, pentru a-și arăta disprețul față de prim ministrul Ionel Brătianu. Au urmat povestirile despre copiii reginei, relațiile distante dintre ea și Carol al II-lea, după moartea Regelui  Ferdinand, pasiunile pentru scris și pictat, pentru portul popular, din care a făcut un veșmânt regal, boala și moartea. Unii dintre liceeni s-au îmbrăcat în costume populare, au cântat, au ovaționat o așa conferință densă și emoționantă și nu se dădeau duși din amfiteatrul liceului. Ce bine că Borca a trăit o întâmplare de asemenea intensitate, într-o singură  zi !

                                                      Iolanda Lupescu

Articolul REGINA MARIA LA 150 DE ANI DE LA NAȘTERE, SERBATĂ LA BORCA apare prima dată în Ecoul muntilor.

Arta muzicală colectivă are vechime în comuna Borca. Înv. Ion Luca, prof. Alexandru Țăranu, prof. Ștefan Mălinescu și acum prof. Teodora Harton au alcătuit coruri apreciate de-a lungul timpului. Cei enumerați au fost meșteri făurari, nu dirijori, pentru că au reușit să adune laolaltă oameni care abia dacă aveau timp pentru programul lor zilnic de lucru. I-au făcut să iubească muzica a capella, să se împrietenească , să suporte programul riguros, repetițiile ,dese și obositoare, să fie într-o armonie atât muzicală, cât și umană. Cu profesorul Mălinescu am trăit ani frumoși în liceu, eu  făcând parte din corul de cameră  ”Gaudeamus”, pe care maestrul îl dirija. Educația muzicală și culturală din acei ani i-o datorez maestrului. Acum, profesoara Teodora Harton a selectat persoane dornice să facă performanță în arta corală, la rândul lor bune profesioniste în domeniile lor, soții, mame, care în ciuda timpului limitat,   au înțeles că pot fi eficiente cu rezultate maxime, printr-un efort pus în slujba unui scop înalt. Problemele tehnice ale interpretării sunt discutate  în colectiv , tot ce ține de ambitus, de timbru echilibrat, de complementaritate , de ton unitar sunt corectate în micul colectiv al grupului. Mereu m-am gândit dacă grupul ”Hartonia” este unul de amatori , având în vedere metoda de lucru a dirijoarei ,aplauzele, emoțiile și bucuriile stârnite  auditoriului atât în sala de concert, cât și în spațiul sacru. Simțim starea de rugăciune a cântărilor , comunicarea care ni se transmite prin muzică .Regret că nu mai știu cine a spus că  ”Muzica este limbajul prin care divinitatea ne arată iubirea Sa”. Am asistat la un concert impecabil de interpretare a colindelor, în care harul și talentul  ne-au făcut conștienți că asistăm la un act artistic sacru.

Corul ”Hartonia” abordează partituri și texte cu un mare grad de dificultate , interpretate cu măiestrie . Este un cor reprezentativ pentru Liceul Borca . După ropotul de aplauze  și felicitările de după concert, cred va deveni reprezentativ și pentru, de ce nu, toată Valea Bistriței. Salonul  ”Grand Orient” de la Frumosu- Farcașa a fost arhiplin  . Spectatorii  s-au oprit pentru o după amiază din goana cu care își petrec traiul , să asculte muzică , să cânte ,să simtă din plin emoția și să plece acasă fredonând, după cum am văzut . Grupul ”Hartonia”, ”Mlădițele Farcașei”, corul ”TroNos” au fost , prin interpretarea colindelor, la înălțime , au anunțat  magistral  apropiata și marea sărbătoare a Nașterii Domnului.

                                   Iolanda Lupescu

Articolul Grupul ”Hartonia” al Liceului ”Mihail Sadoveanu” Borca, la superlativ apare prima dată în Ecoul muntilor.