Obiectele pe care le-am văzut  au o raportare strict lumească la viață și sunt legate de valorile creștine. Nouă, când ne merge bine după măsura lumii, uităm să îndreptăm ochii spre cer. Se pare că bunicii și străbunicii noștri  întrețineau iubirea pentru aproapele și prin frumosul pe care îl făureau. Femeile erau cele care croiau, coseau, țeseau pentru  toată familia. „Să vă iubiți unii pe alții” era o poruncă pusă în aplicare. Casa, copiii, bărbatul, femeia purtau costume pe care se puteau citi tainele vieții fiecăruia în parte: copacul vieții se cosea pe ia miresei și tot acolo apăreau romburile, ca exprimare a dorinței de a avea copii, iar semne aproape invizibile o apărau de deochi; catrința cu cruciulițe îndepărta răul; iile cu flori erau purtate de fete; cămașa mortului era sobră și simplă, brodată cu fluturi, care reprezentau sufletul celui plecat; însurățeii purtau catrința și brâul bărbătesc cu același model și în aceleași culori, ca să știe mândruțele că bărbatul este „luat”.

Bundița era confecționată din pielea primului miel fătat , care se trata cu apă de var și de cele mai multe ori apărea brodat simbolul ochiului de  păun, asociat cu înțelepciunea, frumusețea și renașterea. În copilărie vedeam femei grăbindu-se să-și rezolve treburile, dar care împleteau colțuni sau torceau din mers . Timpul lor era drămuit, având în vedere că tot ce făceau era manual. Și apoi aveau ele credința că dacă nu au de lucru, le dă diavolul de lucru. Momentan, magazinele și piețele sunt suprasaturate de obiecte populare, care se deosebesc hotărât  de cele autentice. Portul vechi era unul frumos și nobil. Cine face artă populară pentru bani, transmite un mesaj alterat. Autenticul poate fi protejat dacă găsim modele, rădăcini, povești de viață ale bunicilor. Trecutul, patrimoniul și modelele sunt zestrea neamului din care facem parte.

Invitații, doamna Cristina Petrea și domnul Petre Joița, au avut cele mai ample și documentate expuneri, care m-au dus cu gândul la un verset din Sfânta Scriptură: „Cei lipsiți de povățuitori, cad ca frunzele.” Întâlnirea nu ar fi fost completă, dacă nu ar fi cântat talentata Eugenia Petrea, voce și cobză, o veche baladă culeasă din satul Sabasa, „Colo -n sus pe Stânișoara”, o tristă poveste de dragoste dintre tinerii Saveta și Gheorghiță, cărora părinții nu le-au îngăduit să se cunune, dar pe care i-a ajutat regele Carol I.

Artistul fotograf Alexandru Buzdugan a imortalizat întâlnirea. Nu mai putem adopta conduita existențială a strămoșilor, dar măcar avem libertatea să discernem și să alegem.

Iolanda LUPESCU

Articolul DIN LADA DE ZESTRE: POVEȘTI ÎN II ȘI COSTUME apare prima dată în Ecoul muntilor.

Albinele au hipnotizat-o, ba au primit-o în ”societatea” lor fără înțepături, alergii și alte inconveniente. A fost dragoste la prima vedere și ea a căpătat în timp un respect fanatic  pentru ceea ce face zi de zi. Magda a renunțat la învățământ, iar părintele Iustin i-a făcut cadou o carte veche din 1935, ”Stupăritul”, dedicată Majestății Sale Regina Elisabeta, un ghid pe care îl recitește din când în când. Acum familia Gherasim are 170 de stupi. Este perioada când matca depune ouăle, iar Magda  a făcut 450 de ”turtițe” pe care le -a pus  pe ”podișor”.

Copiii au aflat că într-un stup trăiesc 30-50 de mii de albine, fiecare cu rolul lor de doică, îngrijitoare, hrănitoare, păzitoare în urdiniș sau cu rol de a pleca în recunoaștere. La călduri extreme albinele își fac ventilație în stup. Un borcan de miere conține nectarul a 10 milioane de flori. După polenul colectat se poate determina gradul de poluare. În ultimii ani albinele au fost derutate de schimbările climatice, de faptul că oamenii stropesc plantele cu insecticide. Atunci se face fumăritul albinelor, pentru a le calma. Magda Gherasim este veterinarul albinelor, pentru că se îmbolnăvesc uneori, polițist, pentru că sunt atacate de viespi, selecționer al raselor puternice și sigur, administratorul lor. Dintr-un stup cu 10 rame obține 25 de kilograme de miere curată, pe care a obținut-o fără adausuri de zahăr. Turtițele sunt făcute cu miere de rapiță pentru un produs ecologic. Albinele sunt o verigă principală în lanțul trofic al tuturor speciilor. Einstein spunea că dacă ar dispărea albinele de pe pământ, specia umană ar mai avea de trăit patru ani. Albinăritul este o îndeletnicire liberă, dar costisitoare, care are reguli stricte, care are nevoie de bani ca să se dezvolte. Mă gândeam că trebuie să fii boem, ca să pleci prin țară cu albinele în pastoral, azi în lanul de rapiță, mâine în pădurea de salcâmi. Dar este solicitant  din punct de vedere fizic, pentru că este mult de muncă.

O întâmplare hazlie pentru noi, ascultătorii, a fost la o trecere prin orașul Galați, când soții Gherasim au uitat ușițele de la urdiniș deschise, iar albinele au plecat la plimbare pe deasupra capetelor trecătorilor. Puteau fi amendați, dacă polițiștii nu s-ar fi speriat și ei de atâta bâzâit de albine. La finalul întâlnirii, bibliotecara Despina Gheorghiu a citit poezia ”Tâlharul pedepsit” de Tudor Arghezi. Magda Gherasim a îndemnat copiii să-și convingă părinții să nu mai otrăvească pământul prin stropiri cu chimicale. Să protejeze mediul înconjurător.  A fi stăpâna albinelor, ca Magda Gherasim, nu este numai o îndeletnicire, ci o stare de spirit. Un caz de noblețe sufletească.

Iolanda Lupescu

Articolul Profesoara Magda Gherasim și pasiunea pentru albinărit apare prima dată în Ecoul muntilor.

Curiozitatea și dorința de a face ceva cu sens în viață au fost cultivate devreme, poate și datorită bibliotecii părinților săi, care au citit mult și au încurajat permanent educația. Încă din clasa a VIII-a, vacanțele de vară nu însemnau odihnă, ci muncă pe șantier alături de echipa de constructori condusă de domnul Vasile Popescu, un om al satului,  construind case de la început până la final. Era o muncă grea, dar asumată, care a format rezistență, disciplină și respect pentru efort. Liceul l-a urmat la Piatra Neamț, iar mai târziu a absolvit Universitatea de Medicină și Farmacie „Grigore T. Popa” din Iași în anul 2016. În vara dinaintea anului VI de facultate a renunțat la orice alt plan și s-a dedicat complet pregătirii pentru examenul de rezidențiat. A ales cardiologia, o specialitate ce se ia cu cele mai mari punctaje la nivel național — și a reușit. Formarea sa profesională s-a desfășurat la Institutul de Boli Cardiovasculare din Iași, completată de stagii în Franța la CH Carcassonne și CHU Rangueil din Toulouse precum și numeroase cursuri de perfecționare în centre medicale din Europa. Astăzi este aritmolog și se ocupă în special de implantarea de stimulatoare și defibrilatoare cardiace – dispozitive care tratează tulburările de ritm și pot salva vieți în mod direct și imediat. În afară de activitatea profesională din Iași, își găsește echilibrul în lectură, în călătorii și în liniștea muntelui, loc de care rămâne profund legat.

I.L. Ce v-a determinat să alegeți cardiologia, dintre toate specializările medicale?

A.B. Mă gândesc la cardiologie încă din anii de liceu, de când am început să studiem anatomia. Inima m-a fascinat nu doar ca organ, ci ca simbol al vieții. Este centrul biologic al existenței noastre, iar ideea că poți interveni direct asupra ei și poți schimba un destin m-a atras profund. Sunt un om pragmatic. Îmi place să văd rezultatul muncii mele. De aceea m-am orientat către aritmologie, o ramură a cardiologiei care se ocupă de tulburările de ritm cardiac. Mă ocup în special de implantarea de dispozitive cardiace – stimulatoare și defibrilatoare – care tratează pulsul foarte mic sau aritmiile amenințătoare de viață. Există momente în care un pacient intră în sala de intervenții cu risc major, iar la final inima lui bate sigur, protejată. Să vezi această schimbare rapidă este o motivație extraordinară.

I.L. Vă mai amintiți cum a fost prima experiență imediat după examenele de rezidențiat? Ați trăit emoție? Frică?

A.B. Nu trebuie să stau mult să mă gândesc și îmi amintesc foarte bine prima gardă. Și, mai ales, primul meu deces în gardă. A fost un moment greu, care m-a maturizat profesional într-o singură noapte. Bucuria că devenisem medic specialist s-a întâlnit brusc cu realitatea dură a profesiei. Am simțit emoție, responsabilitate, teamă. Dar am înțeles atunci că medicina nu înseamnă doar victorii. Înseamnă asumare, echilibru și puterea de a merge mai departe pentru următorul pacient. Emoția nu dispare niciodată complet. Și cred că este bine să rămână acolo, ca un semn că nu ai devenit indiferent.

I.L. De atunci ați devenit unul dintre cei mai cunoscuți și empatici cardiologi. Cum procedați atunci când pacientul este într-o stare foarte gravă, când sfârșitul este aproape?

A.B. Este poate prea mult spus. Sunt doar un medic care își face meseria cât poate de corect și de implicat. Dacă pacienții simt empatie, înseamnă că am reușit să rămân om înainte de toate. În astfel de momente, medicina devine mai mult decât tratament, devine un fel de prezență. Când știi că nu mai poți schimba finalul, poți schimba felul în care omul îl trăiește. Uneori, cea mai importantă intervenție nu este tehnică, ci umană. Cred că empatia nu este un gest spectaculos, ci o atitudine constantă.

I.L. Ce cazuri medicale v-au adus cele mai mari satisfacții?

A.B. Cele în care diferența dintre „înainte” și „după” este vizibilă. Sunt situații frecvente în care sunt chemat în urgență pentru pacienți care ajung cu un puls de 20/min, sau chiar mai mic, aproape pierduți, palizi, la limita conștienței. În astfel de momente, știi că fiecare minut contează. Implantăm un stimulator cardiac și vedem cum la scurt timp privirea i se limpezește, cum tensiunea se stabilizează, cum viața revine treptat în gesturi și în voce. Este o transformare pe care o vezi sub ochii tăi. În acele momente înțelegi concret rostul meseriei tale și anume că nu e doar o procedură, ci o șansă redată.

I.L. Care sunt provocările unui medic cardiolog?

A.B. Lucrăm cu secunde. Inima nu așteaptă. Trebuie să iei decizii rapide, să fii precis și calm, chiar și atunci când presiunea este mare. În același timp, trebuie să rămâi uman, să nu te obișnuiești cu suferința. O altă provocare este să nu te oprești din învățat. Particip constant la cursuri și congrese în străinătate, pentru că medicina evoluează rapid. Un medic bun nu este cel care știe mult, ci cel care continuă să învețe.

I.L. Bolile cardiovasculare sunt în creștere. Sunt oamenii educați în privința prevenției?

A.B. Din păcate, nu suficient. Mulți ajung la medic când apar complicațiile. Prevenția înseamnă controale regulate, alimentație echilibrată, mișcare, gestionarea stresului. Educația pentru sănătate ar trebui să înceapă devreme, chiar din școală. Sunt de părere că inima trebuie protejată înainte să doară.

I.L. Credeți că există minuni?

A.B. Ca medic, cred în primul rând în știință. Dar am văzut evoluții care depășesc statisticile. Le privesc ca pe o combinație între tratament corect, voința pacientului și, poate, o formă de speranță pe care nu o putem măsura exact. Medicina nu este magie, dar viața ne surprinde uneori.

I.L. Expresia „a murit de inimă rea” are explicație științifică?

A.B. Într-o anumită măsură, da. Stresul intens, traumele emoționale pot declanșa evenimente cardiace. Există chiar un sindrom numit „inima frântă”, o patologie ce mimează aproape perfect infarctul miocardic. Așadar, metafora ascunde un adevăr: emoțiile influențează inima mai mult decât credem.

I.L. Sau când spunem ”mă doare sufletul” și punem palma  în dreptul inimii ? Vedeți o legătură între suflet și inimă ?

A.B. Din punct de vedere medical, emoțiile sunt procesate la nivel cerebral. Dar cultural, inima a devenit simbolul trăirilor profunde. Când spunem „mă doare sufletul”, descriem o durere emoțională atât de intensă încât o simțim fizic. Și asta spune multe despre cât de strâns legate sunt mintea și corpul.

I.L. Am văzut că aveți o sensibilitate aparte, un text poetic despre Borca a apărut în vara anului 2025 în revista  „Biblioteca din Nord”.  Aveți un sertar secret și cu alte texte?

A.B. În liceu am participat la olimpiade de limba română. Latura umanistă s-a format atunci, poate fără să îmi dau seama. Nu m-am apucat de scris decât în momentul în care am simțit nevoia. Scrisul nu a fost un plan, ci o folosesc mai degrabă ca o descărcare. Uneori, cuvintele ajută să înțelegi mai bine ceea ce trăiești zilnic în spital. Textul despre Borca a apărut dintr-o legătură personală cu locul și cu oamenii de acolo. Am simțit mereu că simplitatea, demnitatea și felul lor direct de a trăi spun o poveste care merită așezată în cuvinte. A fost, într-un fel, un gest de recunoștință.

I.L. Aveți un program foarte încărcat între Iași, Piatra Neamț și Farcașa. Mai aveți timp liber? Dacă da, cum îl petreceți?

A.B. Activitatea mea principală este legată de Institut, unde îmi petrec cea mai mare parte a timpului în laboratorul de electrofiziologie. Acolo este centrul muncii mele și locul unde simt că fac ceea ce mi-am dorit dintotdeauna. Pe de altă parte ce fac la Farcașa și la Piatra Neamț o fac din drag pentru pacienții de pe Valea Muntelui, pentru oamenii între care am crescut și pe care îi înţeleg poate altfel.  Programul este intens între Iași, Piatra Neamț și Farcașa, dar încerc să îmi păstrez un echilibru. Sunt muntean, crescut la Borca, și probabil de aceea caut mereu muntele. Călătoresc, citesc, merg cu motocicleta și încerc să găsesc momente de liniște. Uneori, timpul liber înseamnă pur și simplu o plimbare fără telefon, o întâlnire cu un prieten vechi.

I.L. Unde și cum vă vedeți peste un deceniu?  Vor exista inovații în tratarea pacienților? Vor exista speranțe pentru prelungirea vieții cardiacilor ?

A.B. Complicat.. Tot ce îmi doresc este să fiu un medic mai bun decât sunt astăzi.  Tehnologia va evolua, asta cu siguranță – dispozitive tot mai performante, tratamente personalizate, inteligență artificială. Speranțele pentru pacienții cu patologie cardiacă cresc constant. Dar cred că un lucru nu se va schimba nici peste zece ani: nevoia de empatie. Oricât ar avansa tehnologia, pacientul va avea nevoie de un medic care să îl privească în ochi și să îi spună, cu sinceritate, că face tot ce este posibil pentru el.

I.L. Îmi doresc și vă doresc să aud mereu aceleași cuvinte frumoase din partea pacienților  care vă trec prin mână. Și pentru că ”aveți condei”, vă doresc să fiți inspirat. Cine știe, azi un eseu.. mâine o carte… Vă mulțumesc că ați stat de vorbă cu mine !

A.B. Vă mulțumesc pentru invitație și pentru dialogul sincer. A fost o ocazie de a vorbi nu doar despre profesie, ci și despre lucrurile care mă definesc dincolo de halatul alb. Mă onorează interesul pentru activitatea mea și pentru legătura mea cu oamenii și locurile din care provin. Dacă, din când în când, reușesc să așez și în cuvinte o parte din ceea ce trăiesc în această profesie, atunci înseamnă că inspirația își găsește locul. A fost o bucurie să stăm de vorbă.

Interviu realizat de Iolanda Lupescu

Articolul Drumul inimii – între știință, rigoare și umanitate apare prima dată în Ecoul muntilor.

Articolul Ecoul Munţilor la „jubileu”! Nr. 40! apare prima dată în Ecoul muntilor.

Catargiu a fost o veche familie boierească din Moldova, cu rădăcini în Țara Românească. Despre neamul acesta circulau povești, ba că ar fi de origine tătară, ba că li se trage numele de la comerțul cu catâri pe care l-au practicat în vechime. Un Catargiu a luptat împotriva lui Matei Basarab, dar fiind învins a fugit la curtea lui Vasile Lupu. Aici a prins rădăcini. Peste ani, un Ștefan Catargiu a ajuns ministru și om politic înainte de Unirea Principatelor. Unul din fiii săi, Lascăr, a avut un rol decisiv în politica românească de după 1859, fiind șef de guvern, lider al Partidului Conservator și președinte al Camerei Deputaților.

Lascăr Catargiu s-a implicat direct în complotul care l-a îndepărtat pe Alexandru Ioan Cuza de la domnie. Conservator redutabil, Lascăr Catargiu a urzit împreună cu liberalul C.A. Rosetti și moderatul Ion Ghica ”monstruoasa coaliție”, prin care Cuza a fost obligat să semneze actul de abdicare. Curios este că Rosetti, împreună cu soția sa Maria au pus la cale, cu ani în urmă, o conspirație pentru a-l aduce pe Cuza domn. Catargiu a făcut  parte din locotenența domnească, după abdicarea lui Cuza. Boierul ar fi tânjit după tronul Moldovei în ianuarie 1859 și i-a purtat pică lui Cuza ales cu un număr mai mare de voturi. În cartea lui Radu Rosetti – ”Din prima tinerețe. Amintiri” – se spune că soția lui Lascăr Catargiu, Eufrosina, ar fi avut marea ambiție ca soțul său să fie domnul Moldovei. Lascăr Catargiu a colaborat ca politician și cu regele Carol I.

În 1866, la urcarea pe tron a regelui Carol I, Lascăr Catargiu era șeful Consiliului de Miniștri. Câțiva ani mai târziu, în timpul crizei dinastice declanșate de liberali, Carol I și-a făcut bagajul și a vrut să părăsească România. Același Radu Rosetti scrie în cartea sa de amintiri că Lascăr Catargiu s-a opus plecării regelui cu cuvintele: ”Aiasta nu se poate, Măria Ta, pentru că se pierde țara.” Din 1876, Catargiu s-a retras la Iași, ocupând funcția de deputat, apoi de senator. În 1889 s-a întors la București, devenind șef de cabinet și ministru de interne. În postura de ministru de interne s-a opus unor proteste de stradă cu cuvintele: ”Nu voi permite ca ulița să facă legi”. Tot din cartea lui Radu Rosetti am dedus că boierul Catargiu nu era bogat, că toate funcțiile politice pe care le-a avut nu i-au adus cine știe ce averi. Că a fost modest, o spune și casa din București, o casă simplă, frumoasă și bine întreținută datorită chiriașilor din prezent.

Iolanda Lupescu

Articolul REPORTAJ DIN BUCUREȘTI: Casa Lascăr Catargiu apare prima dată în Ecoul muntilor.

La o curte regală militarizată, așa  cum impunea Regele Carol I, viața reginei a fost solitară și plină de privațiuni. A  hotărât să se implice în viața urbei, devenind o bună româncă,  patronând  mai multe acțiuni de binefacere, organizând  expoziții,  vizitând școli, teatre. A cunoscut oameni de toate categoriile și a văzut care este nivelul de trai al fiecărora. În timpul Primului Război Mondial, activitatea diplomatică a reginei din perioada neutralității este intensă și și-a asumat rolul de a pleda cauza țării în fața  marilor puteri. Corespondența cu vărul său, Regele George al V-lea, se referă la situația internațională și la presiunile care se făceau pentru intrarea țării în război. După eșecul de la Turtucaia și de la Brașov, moralul trupelor române și al populației era foarte scăzut. Armata germană era superioară celei române prin dotare și strategie.  Regina Maria  s-a implicat cu devotament în activitățile care au avut loc în spatele frontului. A constituit o rețea de spitale pentru îngrijirea  răniților, care-i purta numele, a colectat hrană, materiale sanitare și a fost soră de caritate. A fost numită ”mama  răniților”.

Misiunea sa diplomatică a fost cea de a-i cere Țarului Nicolae ajutorul pentru că vechile localități nu se mai puteau respecta. Rușii se retrăgeau, iar ajutorul nu a mai venit. În al Doilea Război Mondial s-a implicat alături de Eliza Brătianu în organizarea spitalelor și a serviciilor de ambulanță. Curtea Regală se afla în refugiu la Iași, iar în iarna lui 1917 oamenii sufereau de frig și de foame. Tifosul făcea ravagii și printre soldați și printre civili. Ajutorul de la Crucea Roșie din America a fost salvator. S-au primit provizii, au venit medici care se ocupau de igienă și tratamente. La 1 decembrie 1918 familia regală a revenit la București, în fruntea trupelor române și aliate. Pentru merite deosebite în timpul războiului, Consiliul orașului Brașov i-a dăruit reginei Castelul Bran. Ionel Brătianu nu a fost de acord cu statutul de aliat de rangul doi al României și a plecat la  Conferința de Pace de la Paris. Pentru ca tratativele să continue, contele Saint- Aulaire a propus ca Regina Maria să vină la Paris, într-o vizită neoficială. Sosită în capitala Franței, a avut întâlniri cu liderii politici francezi ai momentului. Calitățile diplomatice ale reginei erau cunoscute. A reușit să schimbe impresiile nefavorabile despre România ale premierului Georges Clemenceau.

După Paris, regina a plecat în Anglia, unde a avut întâlniri cu oameni politici de rang înalt care puteau sprijini cauza României și a aranjat o întrevedere între Regele George al V-lea și Ionel Brătianu, prim ministru la acea vreme, convinsă fiind că astfel va schimba imaginea țării. Revenind la Paris, prin demersurile sale s-a întors în țară cu alimente și obiecte sanitare de la Crucea Roșie. La 15 octombrie 1922 a avut loc încoronarea de la Alba Iulia. A fost momentul pentru a realiza o reconciliere națională. Politicienii ardeleni nu doreau să participe la eveniment, pentru a-și arăta disprețul față de prim ministrul Ionel Brătianu. Au urmat povestirile despre copiii reginei, relațiile distante dintre ea și Carol al II-lea, după moartea Regelui  Ferdinand, pasiunile pentru scris și pictat, pentru portul popular, din care a făcut un veșmânt regal, boala și moartea. Unii dintre liceeni s-au îmbrăcat în costume populare, au cântat, au ovaționat o așa conferință densă și emoționantă și nu se dădeau duși din amfiteatrul liceului. Ce bine că Borca a trăit o întâmplare de asemenea intensitate, într-o singură  zi !

                                                      Iolanda Lupescu

Articolul REGINA MARIA LA 150 DE ANI DE LA NAȘTERE, SERBATĂ LA BORCA apare prima dată în Ecoul muntilor.

Arta muzicală colectivă are vechime în comuna Borca. Înv. Ion Luca, prof. Alexandru Țăranu, prof. Ștefan Mălinescu și acum prof. Teodora Harton au alcătuit coruri apreciate de-a lungul timpului. Cei enumerați au fost meșteri făurari, nu dirijori, pentru că au reușit să adune laolaltă oameni care abia dacă aveau timp pentru programul lor zilnic de lucru. I-au făcut să iubească muzica a capella, să se împrietenească , să suporte programul riguros, repetițiile ,dese și obositoare, să fie într-o armonie atât muzicală, cât și umană. Cu profesorul Mălinescu am trăit ani frumoși în liceu, eu  făcând parte din corul de cameră  ”Gaudeamus”, pe care maestrul îl dirija. Educația muzicală și culturală din acei ani i-o datorez maestrului. Acum, profesoara Teodora Harton a selectat persoane dornice să facă performanță în arta corală, la rândul lor bune profesioniste în domeniile lor, soții, mame, care în ciuda timpului limitat,   au înțeles că pot fi eficiente cu rezultate maxime, printr-un efort pus în slujba unui scop înalt. Problemele tehnice ale interpretării sunt discutate  în colectiv , tot ce ține de ambitus, de timbru echilibrat, de complementaritate , de ton unitar sunt corectate în micul colectiv al grupului. Mereu m-am gândit dacă grupul ”Hartonia” este unul de amatori , având în vedere metoda de lucru a dirijoarei ,aplauzele, emoțiile și bucuriile stârnite  auditoriului atât în sala de concert, cât și în spațiul sacru. Simțim starea de rugăciune a cântărilor , comunicarea care ni se transmite prin muzică .Regret că nu mai știu cine a spus că  ”Muzica este limbajul prin care divinitatea ne arată iubirea Sa”. Am asistat la un concert impecabil de interpretare a colindelor, în care harul și talentul  ne-au făcut conștienți că asistăm la un act artistic sacru.

Corul ”Hartonia” abordează partituri și texte cu un mare grad de dificultate , interpretate cu măiestrie . Este un cor reprezentativ pentru Liceul Borca . După ropotul de aplauze  și felicitările de după concert, cred va deveni reprezentativ și pentru, de ce nu, toată Valea Bistriței. Salonul  ”Grand Orient” de la Frumosu- Farcașa a fost arhiplin  . Spectatorii  s-au oprit pentru o după amiază din goana cu care își petrec traiul , să asculte muzică , să cânte ,să simtă din plin emoția și să plece acasă fredonând, după cum am văzut . Grupul ”Hartonia”, ”Mlădițele Farcașei”, corul ”TroNos” au fost , prin interpretarea colindelor, la înălțime , au anunțat  magistral  apropiata și marea sărbătoare a Nașterii Domnului.

                                   Iolanda Lupescu

Articolul Grupul ”Hartonia” al Liceului ”Mihail Sadoveanu” Borca, la superlativ apare prima dată în Ecoul muntilor.

Un ziar tipărit este scris într-o limbă română corectă, care te îmbie, citind, să încerci să faci la fel. Cuvântul scris, rămâne, dovadă fiind articolele lui Eminescu de la ziarul ”Timpul”, atât de actuale și astăzi. Presa scrisă din România a mai primit o lovitură, prin mărirea TVA-ului la tipărituri. Este presa scrisă amenințată prin luarea acestei decizii? Oare suntem singura țară din lume amenințată cu dispariția presei tipărite? Nu că s-ar citi pe brânci în România , dar cei care o fac, încă mai cred că nu suntem un popor la coada culturii din Europa. Măcar acea brumă de cititori mai au rațiune și fac un efort intelectual. Aud că în lume se publică ziare, se cumpără se citesc.  La noi, presei scrise i s-a pus gând rău. Eu am nevoie de ziare! Cine subscrie?

             Iolanda Lupescu

Articolul Câtă nevoie mai avem de ziare?! apare prima dată în Ecoul muntilor.

Rușii au alungat pe domnitorul Barbu Știrbey din Țara Românească și pe Grigore Ghica din Moldova și au destituit funcționarii, printre care s-a numărat și doctorul Davila. Francezii îl chemau pe Davila să se întoarcă acasă ,dar el știa că are o misiune de îndeplinit în România. Nu a durat mult și turcii i-au bătut pe ruși  și i-au alungat de pe pământul românesc. Revenit la spital, Davila completează personalul cu medici austrieci, înființează o farmacie, și  o școală de felceri și de chirurgi, organizând totodată un laborator de analize, o bibliotecă medicală și un muzeu de anatomie. Davila este primul care a încercat în 1855 transfuzia de sânge, tratamente moderne și  vaccinul antivariolic.  Un doctor Gussi, nu credea  că învățamântul de medicină și farmacie va avea șanse de supraviețuire, complotând împotriva lui Davila. Doar intervenția lui Napoleon al III-lea și subvențiile trimise de el  l-au ajutat pe Davila să-și continue proiectele. Pentru că, între timp a înființat și o școală de medicină veterinară și un serviciu de ambulanțe și spitale temporare. Doctorul Davila avea de rezolvat ,în afară de chirurgie și medicină generală, epidemiile de boli contagioase ,afecțiunile sifilitice și scabie. Ca profesor universitar a predat chimie, clinică medicală, patologie generală. Împreună cu soția sa, Anica Davila, se preocupă de acte filantropice, înființând azile  pentru fete și băieți neajutorați, iar mai târziu o școală pentru surdo-muți. Azilul de fete se numea ”Elena Doamna” și de el s-a ocupat îndeaproape și regina Elisabeta. În 1869 Carol Davila a înființat Facultatea de Medicină. Întâlnind la tot pasul oameni necăjiți și bolnavi, a dat ordin ca aceștia să fie consultați gratuit. S-a străduit pentru eradicarea epidemiilor de tifos, tuberculoză, dizenterie, malarie, holeră, sifilis. Consultând și tratând sute de bolnavi, nu de puține ori s-a îmbolnăvit grav, fiind la un pas de moarte.

Tragedia vieții sale a fost că  Anica Davila, devotata sa soție, a fost tratată greșit de către un confrate cu stricnină în loc de chinină și a murit otrăvită. Pe lângă multele îndatoriri medicale, a rămas să crească singur patru copii. Pentru că regele Carol I i-a arătat toată admirația ș tot sprijinul în1876, la înființarea Societății de Cruce Roșie, Carol Davila a devenit ținta răutăților și intrigilor unor confrați. Prin  Societatea Medicală pe care a înființat-o, s-a facilitat schimbul de cunoștințe între medicii români și cei europeni. Absolvenții de medicină propuși de Davila au putut pleca la marile universități din Europa, de unde s-au întors cu doctorate, devenind ulterior universitari cunoscuți în toată lumea. Carol Davila a avut un impact profund asupra medicinei românești, reușind să creeze un sistem medical modern și funcțional într-o perioadă de tranziție pentru România. Moștenirea sa rămâne una dintre cele mai importante din istoria medicinii românești, iar influența sa este resimțită și astăzi. Unul din cei patru fii ai săi, dramaturgul Alexandru Davila, a scris piesa ”Vlaicu-Vodă”. Facultatea de Medicină și Farmacie din București poarta numele Carol Davila. La fel și Spitalul Militar Central din București, poartă  numele doctorului general Alexandru Davila. Sloganul preferat al lui Davila a fost: ”Prin inimă am trăit, prin inimă am să mor!”

Bibliografie: Inegalabilul Davila, București, 2024

Iolanda Lupescu

Articolul Revoluționarea medicinei din România apare prima dată în Ecoul muntilor.

În 1934 s-a angajat la teatrul ”Cărăbuș”, condus de Constantin Tănase, la recomandarea ziaristului și regizorului Sandu Eliad (Siegfridsohn), iubitul ei de atunci. La ”Cărăbuș” s-a făcut repede remarcată prin dramatismul interpretării ei. A cunoscut scriitori, gazetari, artiști, afaceriști, diplomaț străini, care o adorau și-i umpleau cabina cu flori. Deși iubea florile, nu le oprea, le dădea mai departe unei florărese să le vândă. În timp, acea florăreasă a devenit foarte bogată și s-a mutat la Craiova. Gaby Michăilescu, impresarul de o viață a Mariei Tănase spunea că atunci când ajungeau cu spectacolele la Craiova, florăreasa îi ospăta cu toate bunătățile. La ”Cărăbuș”, Maria Tănase a apărut și în spectacole mai deocheate , având roluri care nu i se potriveau și nu o puneau în valoare.  Gaby Michăilescu  i-a interzis  să mai apară în astfel de roluri, îi organiza concerte în locuri de lux din București, dar și în cămine culturale. La Fetești  căminul cultural era o dărăpănătură, iar Maria Tănase a donat câștigul său pentru a fi reparată sala de spectacole. Câștiga foarte bine, dar sume mari de bani erau donate săracilor. Gaby Michăilescu a prezentat-o pe Maria Tănase etnomuzicologului Harry Brauner și din acel moment a început o transformare lentă a cântăreței. Datorită lui Brauner, Maria Tănase a  avut acces la toată arhiva de folclor. A fost prima cântăreață care nu a  fost legată doar de o anumită zonă. Brauner scria  muzică originală, muzică pop cu influențe folclorice. Brauner compunea linia melodică, Bebe Altmann compunea versurile și șlagărul avea succes garantat. Mult timp am crezut că Maria Tănase a cântat muzică țărănească. Nu! A cântat muzică modernă la acea vreme, cu influențe folclorice.  ”Dar-ar naiba-n tine dragoste”, ”Ionel, Ionelule”, compuse de Claude Romano aveau un succes nebun la public. Maria Tănase cânta și doine. La ”Jele mi-i, măicuță, jele”, spectatorii plângeau zdrobiți. În 1938 are primul recital la radio, la emisiunea ”Ora satului”, iar a doua zi au apărut în presă cronici laudative la adresa ei.  În ”Micul Paris”, cum mai era numit Bucureștiul, se trăia bine, în bunăstare și relaxare. Maria Tănase cânta și în grădinile de vară, unde nu oricine putea intra. La ”Alhambra” Maria a lansat ”Mi-am pus busuioc în păr”, de Ion Vasilescu, cântec cu influențe de jazz. Gardurile și copacii erau pline de curioși, care nu aveau bani să intre în grădină. Între 1941 și 1942 a fugit din București, datorită contextului politic ce o speria.

După instalarea comunismului, Maria Tănase a fost îndepărtată. Nu a cântat șase ani, timp în care a predat muzică la o școală medie. Iubea prea mult muzica și voia să imprime ”Dragi mi-s cântecele  mele” și ”Aseară vântul bătea”. Așa a făcut un compromis și a colaborat cu regimul comunist. În viața Mariei Tănase au fost mulți bărbați: Brâncuși, Clery Sachelari, soțul ei, dar marea sa iubire a fost Maurice Negre, atașat de presă al Agenției Havas, dublu spion englez și francez. Probabil că a fost și ea colaboratoarea lui. La 22 iunie 1963, Maria Tănase a murit după o grea suferință. A fost condusă pe ultimul drum de un puhoi de oameni. Ea a fost  cea mai mare cântăreață de muzică populară, cu înțelesul de muzică pop.

Bibliografie: Michăilescu, G., ”Maria cea fără de moarte”, Editura Eikon, 2013

Iolanda Lupescu

Articolul „MARIA CEA FĂRĂ DE MOARTE” apare prima dată în Ecoul muntilor.