În tradiția creștină, Postul Mare evocă cele 40 de zile petrecute de Iisus în pustie, precum și suferințele Sale dinaintea Răstignirii. Prin post și rugăciune, credincioșii refac simbolic acest drum al purificării, pregătindu-se pentru cea mai importantă sărbătoare a creștinismului: Învierea Domnului.

În 2025, postul începe pe 3 martie și se încheie pe 19 aprilie, având o durată de 40 de zile, la care se adaugă Săptămâna Patimilor, totalizând astfel 48 de zile. Pregătirea pentru post începe însă mai devreme, odată cu Săptămâna Albă cunoscută și sub numele de Săptămâna Brânzei care este ultima săptămână de dinaintea Postului Mare. În această perioadă, credincioșii renunță la carne, dar pot consuma lactate, ouă și pește. Este o etapă de tranziție, atât din punct de vedere alimentar cât și spiritual, menită să pregătească trupul și sufletul pentru rigorile postului. Săptămâna Albă culminează cu Duminica Lăsatului Sec de Brânză (2 martie 2025), zi în care credincioșii își cer iertare unii altora, pentru a intra în post împăcați atât cu semenii, cât și cu Dumnezeu.

Postul Mare este împărțit în două perioade mari: postul propriu-zis (3 martie – 12 aprilie 2025) – cele 40 de zile care amintesc de postul ținut de Mântuitorul Iisus Hristos în pustie și postul Săptămânii Patimilor (13 – 19 aprilie 2025) – ultima săptămână înainte de Înviere, dedicată rememorării suferințelor Mântuitorului.

Din punct de vedere alimentar pe durata postului se renunță complet la carne, ouă, lapte și alte produse de origine animală, se mănâncă fără ulei și fără vin în anumite zile, în special lunea, miercurea și vinerea, se permite consumul de pește doar de Buna Vestire (25 martie) și de Florii (13 aprilie). Săptămâna Patimilor este cea mai strictă, iar unii credincioși aleg postul negru în Vinerea Mare, ziua Răstignirii Mântuitorului.

Însă postul nu se rezumă doar la renunțarea la anumite alimente, ci reprezintă și un timp de purificare sufletească. În această perioadă, se recomandă rugăciunea mai frecventă și participarea la slujbele religioase, spovedania și împărtășania, ca forme de întărire a legăturii cu Dumnezeu, îndepărtarea de gândurile negative, evitarea conflictelor și a judecății celorlalți, săvârșirea faptelor bune și sprijinirea celor aflați în nevoie.

Așadar Postul Paștilor este o perioadă de introspecție, rugăciune și apropiere de Dumnezeu. Prin post, credincioșii se pregătesc nu doar trupește, ci și sufletește pentru marea sărbătoare a Învierii Domnului, un moment al speranței și al luminii în credința creștină.

Post binecuvântat tuturor, cu mult spor duhovnicesc!

Preot Gheorghiţă Anisiea

Articolul POSTUL MARE – CĂLĂTORIE DUHOVNICEASCĂ CĂTRE ÎNVIERE apare prima dată în Ecoul muntilor.

Potrivit rânduielilor liturgice, nu se poate săvârşi Sfânta Liturghie dacă nu sunt lumânări aprinse. Aceasta înseamnă că lumânarea nu este un simplu obiect de decor, ci îndeplineşte un rol important în viaţa creştină. Înainte de toate, lumânarea aprinsă iradiază lumină, luminează, ceea ce trimite cu gândul la Dumnezeu Însuşi, despre care Sfânta Scriptură ne spune că este lumină (1 Ioan 1,5). Apoi, lumânarea care arde este „vie“: flacăra este într-o continuă mişcare, iar ceara se consumă încet, încet. Este simbolul jertfei, care presupune ardere pentru Dumnezeu şi pentru semeni, dăruire de sine. Lumânarea ne aminteşte, astfel, că viaţa noastră trebuie să fie o jertfă, că a înainta pe calea mântuirii înseamnă, de fapt, asumarea jertfei. În acelaşi timp, semn al jertfei curate pe care omul o aduce lui Dumnezeu, lumânarea însăşi trebuie să fie curată. Se cuvine ca lui Dumnezeu să-I oferim nu atât ceea ce este mai scump, cât ceea ce este mai valoros, de cea mai bună calitate, ca răspuns faţă de bunătăţile pe care El le revarsă permanent asupra noastră. De aceea, ar fi bine ca omul să nu folosească orice fel de lumânare, ci numai pe cea din ceară de albine. Aceasta nu întâmplător, deoarece albina rămâne pururea fecioară, iar ceara produsă de ea reprezintă materia cea mai pură. Este un lucru intuit şi de credincioşi care se străduiesc ca, cel puţin de Paşti, să aibă lumânări din ceară curată.

2 În noaptea de Înviere, credincioşii care merg la biserică se îngrijesc să vină cu lumânări pentru „a lua lumină“, după întreita chemare a preotului „Veniţi de luaţi lumină!“ Astfel, în noaptea Învierii, toate lumânările aprinse din biserică, pe care creştinii le ţin în mâini pe toată durata slujbei, sunt, de fapt, o singură lumină. Această lumină este dusă apoi de fiecare, la casa sa. Mulţi creştini păstrează restul de lumânare rămasă nearsă din noaptea Învierii şi o aprind în cursul anului în timp de furtună sau în cazul în care au un mare necaz în casă. Mielul pascal Tradiţia moştenită din moşi strămăşi în ţara noastră este ca masa din zilele Paştilor să conţină preparate din carne de miel, încât aproape nu poate fi gândită această sărbătoare separată de mielul sacrificat cu acest prilej. Dacă, astăzi, sacrificarea mielului de către creştini nu mai este un act de cult, în timpul Vechiului Testament aceasta reprezenta actul central al Paştelui iudaic. Înaintea trecerii prin Marea Roşie, deci a eliberării din robia egipteană a poporului evreu, Dumnezeu a instituit, prin Moise, sărbătoarea Paştilor. În ziua de 14 nissan (aprilie), fiecare familie iudaică a sacrificat un miel pe care l-a mâncat fript pe foc, cu azimă (pâine nedospită) şi ierburi amare. Cu sângele mielului au fost unse uşile caselor, astfel încât, atunci când moartea a lovit pe cei întâi născuţi ai egiptenilor, copiii evreilor au scăpat cu viaţă. Astfel, pentru poporul evreu, Paştile şi tăierea mielului pascal însemnau amintirea salvării minunate din robia egipteană şi începutul unei vieţi în libertate. Mielul trebuia să fie de un an şi integru, să nu aibă nici o meteahnă. De ce a fost ales acest animal şi nu altul? Pentru că mielul, prin chipul lui, exprimă blândeţea şi nevinovăţia. În Noul Testament, Hristos foloseşte deseori, în parabolele Sale, mielul sau oaia pentru a-i desemna pe cei drepţi – în opoziţie cu caprele, chipul celor răi. Imaginea mielului este folosită, apoi, de către profeţii Vechiului Testament pentru a-L descrie pe Mesia, pe Mântuitorul Hristos. De exemplu, Isaia, vorbind despre Patima Lui spune: „ca un miel spre junghiere s-a adus…“ (Is. 53, 7). Hristos este „Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii“ (Ioan 1, 29). Prin Jertfa Sa cea de bunăvoie, a scos pe om din robia păcatului şi a morţii, deschizând din nou calea spre unirea cu Dumnezeu. Având în Iisus Hristos adevărata jertfă, creştinii nu mai sunt nevoiţi să jertfească miei sau alte animale. Tot ceea ce au de făcut este să se străduiască să devină părtaşi Jertfei lui Hristos, păstrată şi descoperită în dumnezeiasca Liturghie. Aşadar, pentru creştini, mielul de Paşti nu are o semnificaţie religioasă. Sacrificarea şi consumarea acestuia în zilele Învierii Domnului trimit însă cu gândul la minunea trecerii poporului evreu prin Marea Roşie şi pot constitui un prilej de meditaţie la Hristos, Mielul lui Dumnezeu.

3 Ouăle roşii Ouăle roşii nu lipsesc de Paşti de pe masa creştinilor, dar nici din biserică, unde sunt aduse pentru a fi binecuvântate la sfârşitul slujbei de Înviere. În perioada pascală, creştinii ciocnesc ouă roşii, rostind unii către alţii: „Hristos a înviat!“, „Adevărat a înviat!“ Originea colorării ouălor se pierde în negura epocii precreştine, din timpul când anul nou se serba la echinocţiul de primăvară. Ele erau date în dar, ca simbol al echilibrului, creaţiei şi fertilităţii. Obiceiul colorării ouălor s-a transmis creştinilor, fiind păstrat până în zilele noastre. Oul roşu simbolizează Învierea Domnului. După cum puiul de găină sparge coaja oului şi iese la viaţă, aşa şi Hristos, sfărâmând porţile iadului, a ieşit din mormânt devenind începătură a învierii oamenilor, garanţia învierii tuturor. Tradiţia a păstrat mai multe legende care leagă ouăle roşii de Patimile şi Învierea Domnului. Una dintre ele spune că pietrele cu care l-au bătut evreii pe Hristos, lovindu-se de El, s-au transformat în ouă roşii. Potrivit unei alte legende, după ce a fost răstignit Mântuitorul, cărturarii şi fariseii au făcut un ospăţ de bucurie. În timp ce mâncau, unul dintre ei a spus în batjocură: „când va învia cocoşul acesta pe care îl mâncăm, iar ouăle acestea fierte vor deveni roşii, atunci va învia şi Iisus“. Nu a terminat însă bine de rostit aceste cuvinte că ouăle au devenit roşii, iar cocoşul a început să bată din aripi. O altă legendă ne relatează că, atunci când a fost răstignit Domnul Hristos, Maica Domnului s-a dus cu un coș de ouă la soldaţi şi i-a rugat să nu-L mai chinuiască. Soldaţii însă mai rău L-au batjocorit. Atunci Maica Domnului a pus coşul sub Crucea Răstignirii şi a început să plângă. Sângele Domnului a curs peste ele: unele s-au înroşit complet, altele au fost doar stropite… De atunci se fac ouă vopsite şi ouă încondeiate. Pasca Pasca este un cozonac special care se coace de către gospodinele creştine numai o dată pe an, de Sfintele Paşti. Ea are formă rotundă, amintind de coroana lui Hristos, sau dreptunghiulară, asemănătoare mormântului în care a fost aşezat. La mijloc are imprimată o cruce, iar pe margini, este împodobită cu aluat împletit. Cercetătorul Constantin Tomescu, fiu de mocan din Mărginimea Sibiului a concluzionat în câteva rânduri faptul că pe unde au trecut păstorii români au lăsat în urma lor practica de a face pască şi plăcinte. Aşadar, putem afirma că pasca de Învierea Domnului a fost plămădită din credinţa poporului român. O au şi alte popoare, dar sub alte forme – care duc mai mult spre colac sau spre simpla turtă. Doar la noi, la români, pasca este bogată şi cu dărnicie boierească făcută, chiar dacă este frământată în cel mai umil bordei. Pregătită în ajun de Înviere, pasca și-a găsit loc la biserică. În coşuri sau prosoape înflorate, fiecare familie îşi aduce ofranda de pască la Liturghia din noaptea sfântă. La sfârşit, părintele citeşte „Rugăciunea la binecuvântarea brânzei şi a ouălor, în Sfânta şi Luminata Duminică a Paştilor”. aşa cum ne-o prezintă Liturghierul. „Păzeşte-ne întru bunătatea Ta, ca gustând să ne umplem de darurile Tale, cele date nouă cu prisosinţă”, sunt o parte dintre cuvintele ce binecuvântează pasca. De multe ori, credincioşii o împart celor prezenţi la slujba Învierii, acestea fiind primele bucate gustate după anaforă, înainte de a ne înfrupta din celelalte bunătăţi pregătite.

În toată Moldova, în Maramureş şi în zona de nord a Munteniei nu se gustă din bucatele de Paşti, până ce nu se aduce pasca binecuvântată de la biserică. Importanţa pe care strămoşii noştri au acordat-o păştii a făcut ca ea să intre şi în cultul celor adormiţi. Regulile liturgice au stabilit faptul că, în perioada dintre Învierea Domnului şi Înălţarea Sa, locul colivei de grâu şi al colacului este luat de pască şi de ouă roşii. Astfel, răspundem şi la întrebarea legată de perioada în care putem mânca pască – 40 de zile de la Înviere, adică inclusiv ziua Înălţării o sărbătorim cu pască. Pasca este o mărturisire a credinţei noastre în Înviere. Nu este un moft sau doar o tradiţie între alte multe tradiţii, este un dar al poporului român, care a ştiut să unească cele două mari preocupări: pământul şi creşterea animalelor. De fapt, pasca este un prinos de mulţumire adus lui Dumnezeu pentru ploaie, pentru soare, pentru mâinile sănătoase, pentru sufletele celor adormiţi. De aceea are şi semnul Sfintei Cruci. Așadar, pasca nu trebuie să dispară din meniul mesei pascale. Mai mult, nu trebuie să dispară din sufletul românului, din bisericile noastre, din preocupările gospodinelor noastre, deşi există cofetării şi magazine specializate. Este bună şi cea cumpărată. Dar este altceva când îţi jertfeşti timpul, priceperea, odihna, unghiile, pentru a frământa pasca. Este mai mult decât o tradiţie. A devenit binecuvântată, pentru că ne leagă de Dumnezeu şi de istoria poporului nostru.

Pr. Anisiea Gheorghiță

Articolul SEMNIFICAȚIA SIMBOLURILOR PASCALE apare prima dată în Ecoul muntilor.