S-a născut pe 13 septembrie 1957 în „districtul Peste Vale, o zonă plină de liniște și de păsări abil cântătoare, a comunei Grințieș. Este ținutul bogzănilor, oameni cu multă dragoste față de carte și față de meseria pe care și-au ales-o”, spunea domnia sa.

La fel ca mai toate familiile din zona de munte, de  după război, și nu numai, a fost o familie numeroasă, obișnuită la acea dată, compusă din opt odrasle ale lui Gheorghe și ale Eugeniei Panțiru: „Multe suflete, dar și cu multe probleme pe care, cu multă trudă și cu credință-n Dumnezeu, părinții au reușit să le ducă la un bun sfârșit, atât cât s-a putut”. Șapte din cei opt copii au ieșit din zona studiilor gimnaziale, alegând și practicând diverse meserii, de la cea de strungar în fabrică, electrician, maistru până la cea de profesor.

Continuăm cu câteva fragmente dintr-o discuţie cu domnul învăţător: „Am încercat să fur câteceva de la frații mai mari (eu fiind mezinul), alegând cariera de cadru didactic, mai les la insistența mamei. Copilăria mi-a fost grav afectată de dispariția tatălui, când nu împlinisem 12 ani. A trebuit să muncesc din greu în gospodăria familiei, învățând din toate muncile zonei (prășit, cosit, întreținut de garduri, mic ciobănaș în vacanțe etc). Toate acestea mi-au prins bine, ulterior, când multe munci le-am făcut de unul singur”.

În 1972 a plecat la „școlile cele mari”, la Liceul Pedagogic, ”Gheorghe Asachi” din Piatra Neamț. Un început timid de activitate, terminat în forță în 1977, fiind declarat învățător, cu repartiție la Școala Bradu nr. 2 (Moci). După 11 ani de activitate, printre care și efectuarea stagiului militar, a revenit la școala din centru, unde cred că-mi închei întreaga activitate didactică.

A fost necesar să parcurgă toate etapele unei cariere didactice (definitivat, gradele I și II, perfecționări) încununate cu absolvirea facultății de geografie și-un master, tot în geografie, la București, desfăşurat la zi, cu eforturi deosebite.

„Am devenit soț, tată, acestea m-au obligat să realizez o casă, la Gura Pintecului. Din păcate, acum doi ani, soția s-a prăpădit, Dumnezeu s-o odihnească în liniște și pace. O pierdere foarte mare și greu de suportat”, mai zicea dânsul. Activitatea de la catedră a fost încununată și prin rezultate deosebite cu copiii, fiind promotorul educației rutiere din școala din Grinţieş (trei participări la faze naționale, cu-n loc șase pe țară). A fost implicat în numeroase activităţi culturale, de la ansamblurile şi brigăzile perioadei comuniste până la grupul cu iz haiducesc – „Ceata lui Vasile cel Mare”. Antologic pentru grinţieşeni a fost rolul lui Arvinte din celebra piesă „Cuiul lui Pepelea”, jucată în trecute vremuri alături de învăţătorii Carmen Popa şi Ilie Alexandru.

Fratele mai mare, Costică, l-a luat de mic în multe excursii, drumeții, tabere, insuflându-i dragostea față de mediul înconjurător, faţă de natură, cu toate minunile ce ne-nconjoară. A continuat această activitate, dezvoltând-o la parametrii pe care şi i-a permis: „Prietenul cel mai drag, cortul, m-a dus prin Făgăraș, Bucegi, Iezer, Păpușa, Piatra Craiului, Retezat, Parâng, Hășmaș, Nemira, Apuseni, Călimani, Rodnei, Giumalău, Rarău, Bistriței etc. Să ştiți că avem o țară tare frumoasă, nu din povești, ci admirând-o pas cu pas”.

Vara, în grupuri organizate, a străbătut Anglia, Franța, Spania, Italia, Slovenia, Austria, Ungaria, Grecia, Bulgaria și nu în ultimul rând Moldova și Transnistria. Se gândeşte la o pensie activă: „După pensionare, dacă voi fi în putere, am să diversific aceste excursii pe care sper să vi le destăinui. Mi-ar fi drag să am câți mai mulți colegi de drumeție cu care să împărtășesc minunile ce ne-nconjoară”.

Pensie lungă, domnule învăţător, şi cât mai activă, cu cât mai mulţi munţi şi vârfuri călcate!

Daniel Dieaconu

Articolul PERSONALITATEA LUNII – Mihai Panţîru – un învăţător devotat de la munte apare prima dată în Ecoul muntilor.

Pot fi caracterizați ca o fâșie de munți uniți, legați prin culmi domoale, orientate de la N-E spre S-V. Partea estică este bine delimitată prin râul Bistrița, partea sud-vestică prin râul Bistricioara, tot aici aflându-se Munții Borsecului ce se continuă cu vasta depresiune a Bilborului. Din Bilbor se trece prin pasul Păltiniș (1.355 metri) spre limita nordică cu Șaru Dornei-Cozănești. Putem adăuga că Munții Bistriței fac parte din Carpații Moldo-Transilvani din grupa Carpaților Orientali.

Pornind de la Poiana Teiului și până începe Țara Dornelor (pe șosea), rămâi impresionat de locurile sălbatice de pe ambele maluri ale Bistriței formate de acești munți gata să se răstoarne în apele repezi ale râului (nu greu le-a fost celor doi năstrușnici să „mute” bordeiul Irinucăi în apele râului).

În zilele însorite, de sus, de pe Pietrosul (1. 791 metri) se pot admira numeroasele meandre ale râului, culminând cu vestitele Toance, în care ieșea la iveală iscusința plutașilor de pe vremuri nu demult apuse (aspecte descrise de Sadoveanu, Gane sau Vlahuță). Mai în amonte se găsesc Cheile Zugrenilor pe care apa Bistriței le-a format între cele două vârfuri, Pietrosul (dreapta) și Giumalăul (stânga).

Vorbind de vârfuri, primul este Budacu (1.859 metri) care se află în fundul văii Borcei (Neamț). Este de forma unui arc de cerc, înierbat în totalitate (aici construindu-se o stână europeană de cei care au concesionat islazul). Tot aici, câțiva investitori locali au construit un teleski pentru iubitorii sporturilor de iarnă și o cabană cu tot ce trebuie pentru turiști. Sunt în partea nordică a vârfului pentru a beneficia de mai multe zile cu zăpadă. Nu sunt date în folosință din motive necunoscute mie.

Cunosc foarte bine zona, fiindcă în octombrie, anul acesta, am făcut o a treia tură pe acest vârf. Menționez că n-am fost cu mașina, ci pe jos, pornind de pe al treilea vârf (Grințieșul Mare – 1.758 metri) pe un traseu ce a durat 9 ore.

Este de apreciat faptul că un grup inimos de studenți de la Facultatea de Geografie din Iași a marcat un traseu, pornind din Grințieș-centru pe Frasinu până în Munții Călimani. Acest traseu poartă denumirea de Drumul Ieșenilor și, undeva pe la sfârșitul primei jumătăți, se află refugiul Dârdia, aflat într-o accentuată degradare. Este un traseu de culme, ușor de parcurs dar foarte lung, până la Rețitiș, în Călimani.

Vorbind de vârful Grințieșul Mare trebuie amintit faptul că mai există un  vârf cu același nume între Holda și Holdița din Broșteni pe care l-am urcat acum trei ani. Sus se află o imensă cruce iluminată de un acumulator auto. Vârfurile menționate sunt pe partea estică a munților. Spre vest sunt culmi domoale, acoperite în cea mai mare parte cu vegetație forestieră, ușor de străbătut. Spun acest lucru, deoarece, peste tot, am întâlnit drumuri forestiere, de coastă sau de culme, practicate de tot felul de mașini.

Vara, viața pe munte este animată, datorită turmelor de mioare și a cirezilor de vite, dar și de prezența culegătorilor de afine, merișoare și ciuperci, care se găsesc din abundență și cu acces facil.

Știm că fiecare zonă (munte) are specificul ei (atracția ei). Din nordul munților (Pietrosul) și până în sudul lor (Grințieșul Mare) există locuri pline de farmec pentru iubitorii muntelui. Este o constatare și o invitație.

Mihai PANȚIRU, învățător, licențiat și master în geografie

Articolul INVITAȚIE ÎN MUNȚII BISTRIȚEI apare prima dată în Ecoul muntilor.