Străbătând șoseaua de la Broșteni spre Piatra, pe cursul Bistriței, intrăm într-un frumos sat, numit Mădei. Legenda întemeierii acestui sat este cât se poate de frumoasă:

„Cândva, pe la 1500, trei călugări flămânzi de dor de mântuire, au pornit în schimnicie și străbătând prin locuri virgine cursul mijlociu al Bistriței, s-au oprit într-o poieniță la mal de apă și margine de codru și au durat o mică sihăstrie. Unul din acești călugări, prenume Matei, era mai răsărit. Aici, în freamătul brazilor și în tovărășia sălbătăciunilor, trăit-au cei trei schimnici în post și rugăciune zeci de ani, iar ciobanii ardeleni care veneau vara cu turmele de oi pe plaiurile ierboase ale munților, au dat peste duhovniceasca așezare. Au stat de vorbă întru cele ale sufletului cu prea cuviosul Matei, lecuitor de boale și tălmaci al pravilelor și în verile următoare s-au abătut iarăși pe acolo, aducând cu ei și alți ciobani credincioși. Câțiva din acești ciobani au rămas pe lângă sihăstria lui „Madei” cum pronunțau ei, durându-și câteva așezări primitive pentru vite și gloată. Astfel s-a înfiripat așezarea care s-a chemat Mădei, derivație de la călugărul Matei”.

În 1934, satul număra 165 capi de familie cu 670 de suflete. Împrejurimile satului sunt destul de pitorești, fiind străjuit de Runcul Mădeilor, de Cărpeniș și de Chiriac, poalele cărora șerpuiește Bistrița. Satul este ca o grămadă de pomi, cultura merelor, în special, fiind în floare.

Locuitorii sunt de origine ardeleană, ocupația de bază fiind, la început, păstoritul. Aveau turme mari de oi și herghelii de cai sălbatici. Ei erau clăcași pe moșia Mădei care era proprietatea mănăstirii (Baia) până în 1864, când au devenit stăpâni pe bucățica lor de pământ. Neavând terenuri de cultură, oamenii au îmbrățișat ocupația plutăritului și exploatarea lemnului. Au aceeași înfățișare ca tuturor de la munte. Fiind muncitori și mai puțini vicioși, și-au întocmit gospodării frumușele.

Starea culturală este mulțumitoare, puțini din ei fiind analfabeți (10-12%) și aceștia numai dintre bătrâni și anormali.

Portul, limba, credința și obiceiurile sunt neștirbit păstrate. Aproape toată îmbrăcămintea și-o fac în casă și costumele lor rivalizează cu cei din Broșteni.

Biserica satului a fost construită în timpul domnitorului Al. I. Cuza în 1864. Sihăstria călugărului Matei, veche de peste 300 ani, a fost dărâmată. Dintre preoții care au slujit aici, mai de seamă au fost Gavril și T. Vicovanu, veniți din Ardeal, Simion Cârjă, care a pus și bazele învățământului în Mădei, apreciat mult pentru darul vorbirii pentru care a primit un ceas de aur de la Mihail Kogălniceanu, apoi preotul P. Roșescu, care a renovat biserica cu concursul enoriașilor, ș.a.

În Mădei au existat înainte de război două cooperative înființate din inițiativa învățătorului P. Toma. După război, din cauza crizei economice și slabei conduceri și-au sistat activitatea.

Școala

Primele începuturi de școală în satul Mădei au fost pe la anul 1870, când preotul Simion Cârjă a strâns 10-12 băieți să-i învețe carte bisericească și puține cunoștințe de istorie, geografie și socoteli. Cursurile se țineau în pridvorul bisericii. Așa a urmat până în 1876, ca apoi să apară școală oficială în 1880, cu primul ei învățător, Ioan Popovici, absolvent al Școlii Normale din Iași, de fel din Liteni. Numărul copiilor care frecventau școala era relativ mic 20-30 de elevi, în care intrau copii din celelalte sate ale comunei, Frasini și Pârâul Cârjii.

După I. Popovici au urmat: C. Lateș, C. Pavelescu, sub care s-a început construirea primului local de școală, apoi Ilie Aramă, C. Catrinici, I. Hurjui, n. Lupan, Iuliu Dimitriu și P. Toma, toți titulari. După război au funcționat câțiva suplinitori, air din 1921 Ion Popescu, învățător titular, un dascăl bine pregătit și harnic, care împreună cu soția sa, Maria I. Popescu, numită în postul II, au ridicat această școală la un nivel corespunzător.

În 1934-1935 se găseau în plină activitate. La câțiva ani vrednicul I. Popescu s-a stins din viață în urma unui act disperat. Numărul copiilor înscriși era de 102, iar frecvenți 91 în clasele I-V. Clasele VI-VII nu frecventau, fiind trimiși acasă.

Vechiul local de școală construit în 1892 prin stăruința învățătorului C. Pavelescu, a fost total distrus de urgia războiului care a trecut pe aici (1916). A fost ridicat un nou local pe ruinele celui distrus, prin contribuția sătenilor îndemnați de energicul director I. Popescu, local terminat în 1927, cu două săli de clasă și locuință pentru director și aflat în bună stare..

Date culese de I. Popescu.

Satul Pârâul Cărjii

Acest sat s-ar fi întemeiat cam pe la 1780. Există la biserica satului un pomelnic scris în slavonă care datează din acea vreme. Satul este înconjurat de dealuri și munți făcând parte din lanțul muntos al Pietrosului, cu gigantice stânci, Lacurile, Nigovanu și Chiriacul. Acești munți, în timpul verii, sunt plini de viață prin stânile locuitorilor din sat și împrejurimi, veniți cu turmele la vărat. Și iarna se organizează târle de oi, mai ales pe munții Lacurile și Gherghea.

Spre nord de sat, la izvoarele pârâului Pietroasa, se află locul numit „Preluca lui Petru Rareș”, unde se spune că a popsit acest domn la niște ciobani, în fuga lui spre Ardeal, fiind travestit în cioban ca să scape de urmărirea vrăjmașilor lui.

Locuitorii sunt veniți de peste munți, din cauza persecuțiilor ce îndurau, întocmai ca cei din satele de mai la nord. Numele de familie ale unor gospodari de azi, dovedesc că au venit din Transilvania sau Bucovina (Dorneanu, corbu, Bilboreanu ș.a.). Au aceeași înfățișare a oamenilor de munte. Se ocupă cu creșterea vitelor, în special oi, iar femeile sunt neîntrecute în arta țesăturilor românești (industrie casnică). Parte din ei sunt și plutași. Fiind harnici au gospodării bine organizate.

Starea culturală lasă de dorit, peste 30% erau analfabeți în 1935. Aceasta și din cauză că multă vreme n-au avut școală și învățător în sat, dar și din îndărătnicia lor față de învățătură și cultură, în general.

Și-au păstrat neștirbit portul și limba. Bărbații mai în vârstă purtau plete ca pe timpul strămoșilor daci, cu trăistuțe la șold, și cu glugi pe spate, în timpuri ploioase, încinși cu curele late bătute cu nasturi strălucitori. Ciobanii purtau comănace pe cap. Ei practică frumoase obiceiuri la Anul Nou. Credința a cam slăbit, mulți crezând în farmece și superstiții.

Biserica satului a fost construită din lemn, prin anul 1780, apoi în 1902 s-a refăcut și s-a mărit. Războiul a distrus-o și a jefuit-o, fiind refăcută din nou de enoriași, în 1931, preot fiind Paul Ungureanu. Înainte de acesta au mai slujit aici preoții: Simion Cârjă, I. Păltineanu, P. Roșescu, ș.a.

Școala

Până în anul 1901, satul n-a avut o școală oficială. Copiii- mai mult băieți- urmau la școlile din Mădei sau Borca. În 1902 se construiește un local de școală cu o sală de clasă și a  fost deschisă cu 26 de elevi. La această școală au funcționat numai suplinitori. Primul titular s fost T. Dimitriu (1912-1916), care a întemeiat o grădină de pomi roditori pe lângă școală. Războiul a distrus orice urmă de școală, așa că în 1918-1919, când s-a redeschis, n-avea local în care să se țină cursuri, dar nici învățători titulari. Abia în 1930 este numit aici D. Mohoreanu, învățător provizor, iar în 1931 urmează I. Olaru, învățător provizor care se găsea și în 1934-1935. Prin stăruința lui se acoperă școala și se construiește locuință pentru director.

Școala avea 109 elevi înscriși din care frecventau 95, funcționa și clasa a V-a cu 19 elevi. Dintre absolvenții acestei școli amintim pe I. Popescu, directorul școlii Mădei și câțiva meșteșugari.

Date culese de I. Olaru.

Satul Frasini

Este așezat pe malul drept al Bistriței (pe luncă), între munții ce-și lasă poalele până în sat. Culmile ce mărginesc satul fac parte din șirul Măguricea și Bâtca, din fața satului, Runc spre sud, despărțind satul Frasini de cătunul Fierul, ce ține tot de acest sat, și dealul Fierului. Bistrița udă satul spre nord. Împrejurimile sunt pitorești, fiind căutate de iubitorii de natură. De altfel și clima este mai dulce aici, chiar în timpul iernii, satul fiind bine adăpostit de vânturi și viscole. Satul și-a luat numele de la pădurile de frasini care se întindeau pe lunca Bistriței. În timpul primului război mondial. Frasinul a fost teatru de operații între armatele austro-ungare și ruse, astfel că a avut mult de suferit.

Locuitorii sunt veniți din Transilvania, mai ales după revoluția lui Horia din 1784 și din Bucovina, emigrând din pricina persecuțiilor austriecilor. Ei erau clăcași, muncind pe moșia mănăstirii Secu care avea proprietăți aici. După secularizare , au fost împroprietăriți (1864). Sunt buni gospodari, muncitori, ocupându-se cu creșterea vitelor și plutăritul. Nu au însă o stare economică prea bună.

Portul strămoșesc se păstrează așa cum l-a apucat din moși strămoși. Bărbații poartă plete și chiar barbă, se îmbracă cu cămăși de cânepă (câlți) încinși cu un chimir lat, bernevici (ițari de lână groși), suman și cojoc, în picioare opinci, iar pe cap căciuli mari, iarna, sau pălării cu borul mic, vara.

Starea culturală este sub mediocră, aproape 50% nu știau carte în 1934-1935. Aceasta și din pricina izolării satului, multă vreme neavând școală în sat, iar circulația până în satele vecine se făcea anevoios din pricina trecerii Bistriței, fără poduri de legătură. Ca urmare a acestei situații, persistă superstițiile din popor, iar credința slăbește.

Au obiceiuri frumoase de Anul Nou și alte manifestări colective (nunți, etc). Satul nu are biserică. Credincioșii, puțini câți erau, mergeau la bisericile din apropiere, mai ales la Mădei.

Școala

Până în toamna anului 1919 n-a existat școală în Frasini. Puținii copii de școală (mai mult băieți) mergeau la școala din Mădei sau chiar la Broșteni. Pe 1 septembrie 1919 s-a înființat un post de învățător, la un număr de 27 de elevi. Prima învățătoare a fost Emilia Mihai, suplinitoare. Au mai funcționat o serie de suplinitori, până în 1930, când s-a detașat un titular, Vasile Tărâță.

Din 1934 funcționa Petre Cimpoeșu, învățător titular, un tânăr dascăl muncitor și conștiincios care s-a stins pe câmpul de luptă în războiul din 1941-1944. Numărul elevilor înscriși era de 36, din care frecventau 35 în clasele I-IV. Cursurile s-au ținut de la început pe la diferite case închiriate. Până în 1935 nu se clădise local propriu.

Date culese de P. Cimpoeșu.

A consemnat Roxana Gabor Tănase

Articolul COMUNA MĂDEI ÎNTR-O SCRIERE INTERBELICĂ apare prima dată în Ecoul muntilor.

„Comuna Farcașa

De la Borca, pe șoseaua Dorna-Piatra, la câțiva kilometri, dăm peste comuna Farcașa, între comunele Borca și Galu. Comuna este formată din satele: Farcașa, Stejaru, Popești și Pârâul Pântei. Reședința se află la Farcașa, chiar pe șoseaua principală. Populația totală era în 1934 de 615 capi de familie cu peste 2200 de suflete.

Satul Farcașa

Satul Farcașa este așezat pe valea Bistriței, pe stânga râului, fiind udat de acesta, de pârâul Farcașa și alte pârâiașe care se scurg din munții ce înconjoară satul. Dintre munții ce se înalță spre nord-est, amintim Hălăuca, Bapșa și Țifla, toți făcând parte din șirul Stânișoarei. În apropiere se află așa numitele „Chei” cu priveliști încântătoare, iar la „Vadul Rău ” pe Bistrița s-au găsit urme din luptele dintre turci și volintirii căpitanului Iordache (1821). Legenda spune că numele lui vine de la ungurescul „forcoș” care înseamnă lup. La început a luat numele pârâului ce se varsă în Bistrița pe valea căruia erau mulți lupi.

Locuitorii, ca și cei din Borca, sunt veniți din Ardeal și Bucovina. Ca înfățișare sunt chipeși, ca toți oamenii de munte, vioi și ospitalieri.

Portul, limba, obiceiurile și credința sunt bine păstrate de fărcășeni, nesuferind influențe străine. Femeile sunt harnice și bune gospodine, lucrând în casă țesături și cusături de artă.

Ocupația principală a locuitorilor este creșterea vitelor și exploatarea lemnului. Fac și puțină agricultură, dar au terenuri puține, de aceea își aduc „pâine” (porumb și grâu) din alte regiuni agricole. Acest proces este valabil pentru toate satele de munte. În fiecare toamnă muntenii pleacă cu carele lor încărcate cu produse din regiune (scânduri, draniță, lână etc) și se întorc cu porumb, grâu și alte produse agricole. Comerțul se face mai mult prin schimb și mai puțin prin monedă.

Ca stare economică. Fărcășenii sunt ceva mai ridicați ca cei din satele izolate, având mai multe posibilități de câștig și fiind mai chibzuiți. De aceea, gospodăriile lor sunt mai înfloritoare. Și ca stare culturală sunt ceva mai ridicați, doar 30% fiind neștiutori de carte (în 1935). Mulți dintre ei țin legătura cu școala și cu biblioteca, iar puțini din ei sunt abonați la gazete și reviste.

În Farcașa se află o bisericuță din lemn despre care nu se știe de când datează. Bătrânii povestesc despre niște călugări sârbi care ar fi întemeiat aici un schit, în jurul căruia s-a format mai târziu satul. În 1853, locuitorii au ridicat o altă biserică tot de lemn, dar mai încăpătoare, care a fost renovată în 1885 și 1926, după avariile ce a suferit în timpul războiului. La această biserică au slujit preoții: Pavel, Grigore, Vasile, Simion Vasiliu, Ion și David Fărcășanu, ș.a.

Școala. Școala oficială din Farcașa a luat ființă în anul 1859, cu peste 30 elevi și a funcționat într-un local propriu. Primul învățător a fost I. I. Mironescu, venit de la Nicorești. Metoda pe care o folosea în predarea cunoștințelor a făcut să fie cunoscut pe toată Valea Bistriței, astfel că la școala lui urmau băieți și din alte sate mai îndepărtate. Avea dreptul să elibereze atestate de cântăreți bisericești.

Tot din această perioadă se mai păstrează o listă de cărți didactice admise în toate clasele. După I. I. Mironescu au funcționat o pleiadă de dascăli cu o pregătire mult mai mare sau mai puțin corespunzătoare, între care P. Ștefănescu, Daniil Andriescu, Alexandru Florescu, preotul Simion Vasiliu, Vasile Bălțătescu iar între 1889-1923 a funcționat Teodor Danielescu, învățător înaintat pe loc, unul din cei mai vrednici dascăli pe care i-a avut această școală. După el, din 1923, funcționează neîntrerupt D. Popovici, învățător titular, director și soția sa Teodora Popovici, fiica lui T. Danielescu.

În 1933-1934 școala avea înscriși 79 de elevi din care frecventau 75 de elevi în clasele I-IV, la cele două posturi. De la această școală s-au ridicat mulți învățători, preoți, un inginer, un medic ș.a.

Primul local de școală a fost construit din lemn în 1857-1858 și a durat până în 1916, când a fost distrus de război. Prin stăruința directorului T. Danielescu s-a construit un nou local de școală, din cărămidă, în 1919, cu două săli de clasă și locuință pentru director, dar și aceasta a suferit grave avarii în urma unui incendiu prin 1932-1933. Localul se refăcea în perioada 1933-1935 prin stăruința regretatului director D. Popovici, răpus de o boală.

În Farcașa se aflau două cooperative înființate din inițiativa fostului director T. Danielescu: una de consum și alta de cumpărare de păduri (1914). Ambele instituții avut o activitate lăudabilă, contribuind atât la ridicarea economică a sătenilor, prin ajutoarele ce a acordat, cât și la refacerea școlii și bisericii, atunci când au avut nevoie.

Date culese de D. Popovici.

Satul Stejaru

Satul își trage numele de la un stejar bătrân și falnic, cunoscut în vechime și în apropierea căruia s-a înjghebat acest sat, începând de prin anul 1750. De Stejaru ține un cătun- Bușmei- întemeiat cu vreo 50-60 de ani mai târziu. Ambele sate sunt situate pe malul drept al Bistriței, fiind înconjurate de o mulțime de culmi muntoase sau deluroase, dintre care: Arșița stejarului, Vârful Smâdei, Piciorul Pătulului, Bâtca Stejarului, Arsurile, Bâtca Verde și pitorescul munte Bușmeiul Mare, toate spre vest, apoi Bușmeiul Mic, Toaca, Bâtca Roșie, Pietricica, spre sud, dealul Curătura lui Ciortan, spre est peste care se află cătunul Bușmei. Pe toate aceste culmi se găsesc și păduri de brad și întinse fânețe care se cosesc vara și se clădesc în stoguri de fân pentru nutreț la oi, în timpul iernii.

În timpul primului război mondial, la Stejaru a fost unul din centrele de operații ale armatelor române, de pe valea Bistriței. Se văd și azi urmele tranșeelor ce brăzdau culmile muntoase din această regiune. Satul a suferit foarte mult, cele mai multe gospodării au fost distruse. După război, refacerea satului s-a făcut cu mari greutăți, locuitorii- care în timpul războiului au fost evacuați la mari depărtări- erau lipsiți de strictul necesar. Noroc de lemnul din păduri, care a rămas aproape intact.

Locuitorii sunt și aici veniți din alte părți. Trăind izolați de centrele mai populate, au fost feriți de boli și influențe, astfel că atât limba cât și portul sunt bine păstrate.

Obiceiurile oferă prilej de veselie și desfătare atât în noaptea de Anul Nou, cât și la nunți, botezuri și alte manifestări, iar în cântecelelor se arată ura împotriva asupritorilor și dorul de haiducie.

Ocupația lor este creșterea vitelor și exploatarea lemnului. Femeile lucrează artistic cămăși cu altițe înflorate cu arnici, catrințe frumoase, sumane, ițari, iar unii  meșteri fac cojoace și bundițe înflorate. Cu adevărat, în Stejaru avem o artă națională foarte frumoasă. Izolarea satului și lipsa de comunicație cu centrul, a ținut pe locuitori departe de lumina culturii, iar lipsa de școală și învățători i-a situat pe o treaptă inferioară de cultură: peste 50% erau analfabeți. Starea economică este ceva mai bună, fiind muncitori și buni gospodari.

Biserica din Stejaru este de lemn, construită pe la 1825 din ofrande și cu ajutor bănesc din partea unui sătean înstărit- Toader Alămâie. A fost reparată în 1855 și 1928 cu cheltuiala poporănilor și cu ajutor de la comună. Dintre preoții care au slujit aici se pomenește numele preotului Andrei Daniel (1874-1892).

Școala

Școala oficială din Stejaru s-a înființat pe 1 septembrie 1919 pentru 43 de elevi în clasele I și II. Până la această dată, puținii copii din acest sat mergeau la școala din Farcașa, cale destul de lungă și primejdioasă. Primul învățător a fost Vasile Țifescu, suplinitor, urmat de alți suplinitori care n-au pus nici un interes pentru școală. Abia în 1929 a fost numit aici C. Andone, învățător titular (1929-1930) urmat de Vasile Afloarei, învățător titular, un dascăl care s-a devotat satului și școlii și care funcționa și în 1934-1935.

În anul 1933-1934, numărul elevilor înscriși era de 65, iar frecvenți 64 în clasele I-IV (un post).

Cursurile s-au ținut la început într-o casă închiriată absolut necorespunzătoare, iar din 1927 într-un local ceva mai spațios. Directorul școlii, V. Afloarei, făcuse toate intervențiile pentru clădirea unui local propriu.

Date culese de V. Afloarei.

Satul Popești

Înainte de anul 1900, satul s-a numit Crăpăturile, după relieful terenului. I s-a schimbat numele în „Popești” după numele mai multor familii din acest sat. Satul se află pe malul stâng al Bistriței, fiind mărginit de mai multe înălțimi ale munților Stânișoara și Petru Vodă, de care se despart prin crestele dealului Curmătura.

Primii locuitori au venit din Transilvania, printre ei fiind și câțiva sași care s-au pierdut cu timpul în masa românilor, păstrându-și doar numele de Sasu. Sunt blonzi la față, înalți, voinici și ospitalieri.

Ocupația principală este creșterea vitelor și exploatarea lemnului. Fac și puțină agricultură, dar terenurile de cultură sunt mici și slabe. În general, populația trăiește în lipsuri, căci de multe ori oamenii nu găseau de lucru în pădure, fiind la dispoziția exploatatorilor.

Starea culturală era înapoiată, abia 30-35% fiind știutori de puțină carte (1931-1935). Portul și limba sunt tot așa de bine păstrate ca și celelalte sate de pe Bistrița. În special femeile se îmbracă frumos, cu cămăși înflorate, catrințe strânse pe corp, încinse cu bârnețe și cu bundițe scurte frumos înflorite, toate acestea fiind făcute de mâna lor.

Biserica din satul lor este din lemn, construită din contribuția locuitorilor, în 1889. Printre preoții care au slujit aici se numără Danilescu Iacob și fiul său, Gavril, acesta din urmă cunoscut ca un adevărat slujitor al bisericii.

Școala

Școala din Popești s-a înființat pe 1 octombrie 1908 cu un număr de 50 de elevi înscriși, din care frecventau 24. cel dintâi învățător a fost Toma Alexandrescu, absolvent de gimnaziu. Până la 1 septembrie 1931 s-au perindat pe la această școală nu mai puțin de 29 de învățători, cei mai mulți suplinitori, care nu s-au legat de școală și n-au activat cu suflet pentru ridicarea satului. De aceea rezultatele învățământului au fost slab cotate de organele de control ce, întâmplător se abăteau pe la această școală. De la 1 septembrie 1931 funcționa N. Nicău, învățător titular, absolvent al Școlii Normale din Piatra, care se străduia să ridice nivelul școlii din Popești.

În anul 1933-1934, erau înscriși 57 de elevi, din care frecventau 53.

Din acest sat s-au ridicat câțiva învățători și preoți, toți din familia Danielescu. Până în 1926, cursurile se țineau în case închiriate, necorespunzătoare. În acest an s-a construit un local propriu cu o sală de clasă care se afla în stare mulțumitoare.

Date culese de N. Nicău.

Satul Pârâul Pântei

Între satele Farcașa, Sabasa. Stejaru și râul Bistrița se află satul Pârâul Pântei. Nu se cunoaște istoricul lui. Locuitorii sunt veniți și ei de prin alte părți, cei mai mulți din Ardeal, înainte de 1800. Sunt buni gospodari, cei mai mulți ocupându-se cu plutăritul și munca în fabricile de cherestea. Plutașii de aici sunt renumiți cârmaci, ei mergând cu plutele până la Galați.

Starea economică, în general, este bunișoară. Portul, limba, credința și obiceiurile se păstrează cu sfințenie și sunt la fel ca în satele vecine.

Starea culturală și morală este mult mai ridicată decât în satele izolate. Peste 75% erau știutori de carte, ei fiind dornici de cultură. Doar cei mai vârstnici nu știu carte.

Biserica satului este de lemn, construită în anul 1872. A fost reparată și renovată în mai multe rânduri. Și la această biserică a slujit vrednicul preot Gavril Danielescu.

Școala

Primul post de învățător a fost înființat pe 1 octombrie 1914, pentru 48 de elevi înscriși din care frecventau 28, în clasele I-III. Prima învățătoare a fost zenobia Preda, suplinitoare. Au mai funcționat încă cinci suplinitori până la 1 septembrie 1928 când a fost transferat Ioan Arsinte, învățător definitiv, care funcționa și în 1934-1935. Elevii înscriși în acest an 51, din care frecventau 49 în clasele I-IV.

Până în 1931, cursurile s-au ținut prin case închiriate. Prin stăruința învățătorului I. Arsinte s-a construit un local propriu, cu o sală de clasă, aflat în bună stare.

Din acest sat s-au ridicat puțini intelectuali (un magistrat și un învățător). Absolvenții școlii sunt buni gospodari, câțiva din ei fiind meseriași.

Date culese de Ion Arsinte”.

A consemnat Roxana Gabor-Tănase

Articolul Comuna Farcaşa – în scrieri interbelice ale învăţătorilor apare prima dată în Ecoul muntilor.

„Comuna Ceahlău este aşezată între părâul Bistricioara şi comuna Hangu pe şoseaua naţională Piatra-Broşteni, mai mult pe dreapta Bistriţei şi pe valea părâului Schit. Comuna era formată din satele Răpciuni şi Schit. Înainte se chema comuna Răpciuni. Pe vremuri a fost reşedinţă de plasă (pretură).

De la Răpciuni s-au ridicat câţiva oameni care s-au evidenţiat în munca de ridicare a poporului. E de ajuns să pomenim de cei doi preoţi – D. Matasă şi C. Matasă – cunoscutul publicist şi scriitor, avocat I. Matasă, un vechi luptător pentru democraţie, Gh. Leonescu, învăţător, şi mulţi alţii, ca să ne dăm seama că aceşti fii ai Răpciunilor n-au stat cu mâinile în sân atunci când a fost vorba de a pune umărul pentru îndreptarea unor stări de lucruri.

        Am în faţă broşura ”Priviri şi soluţii în chestiunea ţărănească”, apărută în 1913, scoasă de câţiva intelectuali de pe valea Bistriţei, ridicaţi din pătura ţărănească. Iată ce scriau aceştia: Faţă cu împrejurările în care ne găsim, traiul ţăranului de la munte se dovedeşte din ce în ce mai anevoios şi mai înveninat de înrâuriri vătămătoare… Din punct de vedere moral, ţărănimea de pe valea BIstriţei se găseşte în condiţii îngrijorătoare… Între altele, patima beţiei face ravagii prin degenerarea fizică şi sufletească. Aproape toate câştigurile rezultate din munca ţăranului sunt înghiţite de crâşme. Concubinajele au crescut simţitor, iar sifilisul roade adânc şi fără stavilă puterea de viaţă a ţăranului român. Şi pe acest ton, autorii broşurii amintite – constituiţi în asociaţiunea Îndrumarea – vin cu o serie de soluţii şi propuneri de îndreptare care, în orice timp, sunt valabile. Iată, de pildă, una din soluţii privind lipsa de lemne în care se zbăteau ţăranii de la munte, deşi pădurile cădeau pe ei: Întrucât, la munte, nu este de unde să se dea ţăranului pământ de cultură, rămâne ca cea mai însemnată uşurare ce s-ar putea aduce în traiul său, să fie în a i se da imaş şi fânaţ îndestulător pentru a-i înlesni creşterea vitelor şi apoi îndemânări pentru a-şi putea procura lemnul necesar nu numai pentru unelte gospodăreşti, construcţii şi foc, dar chiar şi pentru negoţ; şi cu toate acestea e cinstit şi necesar să se revină pe cât e cu putinţă asupra drepturilor care li se acordau sătenilor prin ”legea muntelui” înainte de 1864. În orice caz e absolut trebuitor să se dea ţăranului lemn de construcţie cât de ieftin posibil cu restricţiuni pentru cei ce i-ar da o altă destinaţie; iar pentru foc, să i se dea în schimbul plăţii fumăritului de astăzi, lemn îndestulător, şi nu ca până acum, când prin restricţiile absurde ce i se impun, este nevoit să sufere de frig în mijlocul pădurii strămoşeşti.

Înteresant este să arăt care este componenţa asociaţiunii ”Îndrumarea”. Preşedinte: preot C. Matasă; vicepreşedinte: Leon Mrejeru, directorul şcolii Poiana Teiului; secretar: Gr. Vlad, învăţător Răpciuni şi alţi 25 de membri între care 7 învăţători, 10 preoţi, un student (I. Ţăranu, un avocat (I. Matasă), trei ţărani (Gh. Ungureanu- Hangu, Gavril Pantelimon- Călugăreni, V.P. Scripcaru- Galu) şi trei comercianţi.

În actul de constituire a acestei asociaţiuni, pe baza statutelor aprobate de adunarea generală, şi-au propus: ”întocmirea unui memoriu care să înfăţişeze toate nevoile şi lipsurile de ordin moral, cultural şi economic ce apasă mai mult ţărănimea din aceste părţi de loc, dând, pe cât putinţă şi soluţini pentru rezolvare”. Drept urmare, s-a tipărit broşura de care am pomenit mai sus. Sediul asociaţiei ”Îndrumarea” era la Răpciune (1913). Dintr-o statistică făcută în anul 1890, acest sat avea 54 de locuitori cu ştiinţă de carte şi 610 analfabeţi (62%!). În şcoală urmau 57 de elevi. În anul 1934-1935, procentul analfabeţilor era de 19%, deci un progres formidabil.

Şcoala avea 5 posturi în care erau încadraţi următorii învăţători: Gr. Vlad, director, Elena Gheorghiu, titulară, Zenobia Zugrăvescu, învăţător gradul I, Eleonora Zugrăvescu, învăţătoare licenţiată, Maria Petrescu, învăţător definitiv.  Numărul copiilor înscrişi în clasele I-VII era de 312 elevi din care frecventau 241 elevi.

Satul Schit şi-a luat numele de la schiturile de călugări şi călugăriţe care constituiau cele mai vechi aşezări omeneşti pe valea pârâului cu acelaşi nume. Acest pârâu adună apa din izvoarele de pe versantul nordic al muntelui Ceahlău şi, mai înainte de a intra în sat, formează o splendidă cădere de apă de 25 m înălţime, numită Duruitoarea, mult vizitată de turişti. Casele se răsfiră pe toată valea acestui tumultuos pârâu, chiar din povârnişurile muntelui şi până la vărsarea în Bistriţa (azi în lacul Bicaz). Bătrânii spun că acest ţinut, în vechime, era tot împădurit până în albia pârâului. Codrii de nestrăbătut formau locuri de adăpost domnilor Moldovei, boierilor şi oştenilor, atunci când se refugiau din calea cotropitorilor, în timpuri de restrişte. Dovadă că pe aici s-au zidit clădiri puternice în formă de cetate sau castel, cum a fost Palatul Cnejilor, cu o biserică de zid şi cu întărituri de cetate, ale cărui ruine se văd şi astăzi în acest sat. Aceste edificii datează din prima jumătate a secolului al-XVII-lea.

Primele familii ce s-au aşezat aici au venit de peste munţi, din Ardeal, fugiţi din cauza persecuţiilor la care au fost supuşi. Cu timpul pădurile s-au mai tăiat şi astfel s-a format satul de o parte şi de alta a pârâului Schit.

În 1934, satul avea 380 capi de familie cu aproape 1.200 de suflete. De satul Schit se leagă multe amintiri din trecutul zbuciumat al Moldovei şi care lămuresc şi anumite denumiri toponimice. Astfel, biserica veche din mijlocul satului este cunoscută sub numele de Schitul Hangu, clădită de hatmanul Gheorghe, fratele lui Vasile Lupu, şi de soţia lui, Ana, pe la anii 1626-1629. Mai înainte fusese un alt schit mai mic ridicat de trei călugări evlavioşi – Silvestru, Macarie şi Siluam.

Schitul Schit este foarte mult vizitat, atât vara cât şi iarna, datorită frumoaselor poziţii înconjurătoare, dar mai ales pentru că pe aici se urcă sau se coboară culmile Ceahlăului chiar pe la marginea de sud-vest a satului, fără să mai amintim şi de partea cealalată a satului care dă în valea Bistriţei.

       La poalele Ceahlăului se află schitul Durău, o ctitorie monahicească de prin anii 1800-1835, singura ce a mai rămas din cele ce se înfiripaseră prin văgăunile muntelui. Numai amintirea lor se mai păstrează: ”Peştera lui Ghedeon”, ”Piciorul Maicilor”, ”Pârâului lui Ghenadie” ş.a. Poziţia Durăului este de o rară frumuseţe. De aici începe urcuşul spre înaltele şi prăpăstioasele coaste ale Ceahlăului, un urcuş anevoios care trece pe la Duruitoare (de unde, probabil şi-a luat numele şi Durăul), apoi urcă la cabana Măcărescu şi de aici, în 3-4 ore, ajungi pe platoul cel mai înalt, unde o cabană ospitalieră te primeşte ”cu căldură” (se face foc şi vara), iar Fântâna Mitropolitului îţi astâmpără setea cu apă minunată şi rece (+2 ºC). În drum până aici treci pe sub stâncile Panaghiei (1911 m) cel mai înalt pisc al Ceahlăului – Pionul- cum era cunoscut în vechime.

Populaţia satului Schit este curat românească. Străini doar cu exploatarea lemnului dacă au apărut, plecând îndărăt odată cu terminarea lucrărilor.

Starea economică este destul de bună, locuitorii fiind harnici şi chibzuiţi. Lucrează mai mult în păduri şi cresc vite.

Starea culturală e ceva mai scăzută, multă vreme neavând şcoală şi învăţător în sat. Abia după primul război mondial- care a lăsat urme adânci în această regiune- s-au stabilit învăţători destoinici care au pus umărul la ridicarea culturală a satului. Totuşi, în 1935, mai erau 25-27% analfabeţi. În schimb aici, la Schit, s-a păstrat cu sfinţenie portul, credinţa şi obiceiurile. Atât bărbaţii cât şi femeile se îmbracă bine şi curat cu haine lucrate mai mult de mâna lor. Trăind într-o regiune cu un climat religios, locuitorii, şi mai ales femeile, au adoptate anumite sărbători şi credinţe deşarte, influenţă a călugărilor inculţi şi bigoţi. De aceste superstiţii şi credinţe nu vor scăpa decât printr-o muncă de lămurire bine dirijată”.

Prezentare realizată de Daniel DIEACONU

Articolul Comuna Ceahlău aşa cum apare într-o scriere interbelică apare prima dată în Ecoul muntilor.