Îmi propusesem mai demult să fac un arc de cerc pentru a străbate tot bazinul Grințieșului Mic, pornind de la est spre vest. Am ales o zi dinspre sfârșitul lunii iulie, când prognoza meteo era favorabilă ieșirii ăn natură, și bine am făcut. A fost singura zi în care n-a plouat.

Mașina a rămas cuminte la asfalt și-am pornit pe vestitul Deal Gol cu imagini splendide asupra  lacului Izvorul Muntelui și spre dragul nostru Ceahlău.După o altercație hazlie cu câinii lui Daniel (ciobanul zonei) am ieșit din islaz prin terenurile  oamenilor (fânețe).

Aici, trebuie să vă spun cu toată sinceritatea că m-a cuprins supărarea, tristețea, amărăciunea și chiar neputința. Nu cu mulți ani în urmă, țarina era plină de oameni, cântece, chiote, bătăi ale coaselor, strigăte spre divinitate să se întoarcă ploile, iar acum… o iarbă până la brâu (m-am udat bine de tot) împânzită de o vegetație amenințătoare, care în curând va ocupa toate aceste terenuri cu fânețe.

Trist, dar adevărat. Timpurile bejeniei spre o viață mai bună a făcut ca locurile natale să rămână de nerecunoscut. Am trecut peste asta și mi-am urmat scopul. După două ore de mers am ajuns pe cel mai înalt vârf al zonei – Hurduga (1516 m), de unde drumul este mai lesne de străbătut, fiind doar drum de culme între Grințieș și Galu, Dreptu. Cu cât înaintam, muntele începea să prindă viață, auzindu-se mugetele și tălăngile vacilor de la stâna lui… Mardare.

După o oră am ajuns la stână, aceasta fiind localizată pe pantele domoale ale Muncileanului.Trebuie să vă spun că este un loc tare pitoresc, o poziționare deosebită, cu o mare deschidere spre sud-est (Munții Bistriței, Ceahlăul, Higheșul, Hășmașul Mare). Dacă nu mă credeți, se poate verifica cu ușurință, cu un utilaj de munte…

Baciul Hulpașu m-a omenit cu jântiță, caș dulce și jântuit deoarece am ajuns chiar la momentul preparării cașului. Tot acesta m-a informat că locul este bântuit de neamurile lui Arthur, o ursoaică cu trei pui de care trebuie să mă păzesc cu mare atenție…

După o ședere agreabilă la stână am plecat cu promisiunea că voi reveni. Urmează partea cea mai anevoioasă, necunoscută, fără marcaj și cărare. De fapt marcaj nu există deloc în zonă. O porțiune de câteva sute de metri, cu arbori căzuți, cu zmeură călcată și-ncercată de prietenii mei necuvântători (una două boabe coapte). Aici mi-a fost și este cel mai greu. Am mai cântat, am mai lovit cu unealta din dotare copacii (baltagul) și-am ajuns, nu cu ușurință, din nou la drumul de culme.

Am căutat locurile cu belvedere, ca să pot ajunge la La Fag. Este mult de mers, riscant să ajungi în Dreptu sau Păltiniș, dar… după două ore bune am ajuns într-un larg câmp cu fânețe, în mijlocul căruia se afla o stână părăsită. Pe perete am văzut marcajul făcut de ieșeni care au marcat traseul din centrul Grințieșului până în Calimani. Eram pe drumul cel bun.

Avertismentul baciului s-a adeverit.În mai multe locuri, pe cărare, am întâlnit urmele ursoaicei, care trecuse înaintea mea. Mi-am comparat mărimea la picior. Cred că purta 46, era mai mare ca a mea și m-am bucurat că nu ne-am intersectat.

Într-un final am coborât spre stânga, la Gura Grințieșului Mic. După opt ore și jumătate am ajuns la mașină obosit (nici nu se putea altfel), dar mulțumit  că am reușit să-nconjur tot bazinul Grințieșului Mic.

Celor cărora le este rău de la mersul pe jos, pot folosi mijloace auto, dar cu multe rânduri de pernuțe pe scaune… Muntele se străbate cu bocancii și cu rucsacul în spate… S-auzim de bine!

Mihai PANȚIRU

Articolul Pribeag prin România: Hurduga, Muncileanu, La Fag… apare prima dată în Ecoul muntilor.

Mărturiile arheolgice arată că această micro-depresiune intramontană a fost locuită încă din neolitic şi din epoca bronzului, perioada antică, a civilizaţiei daco-romane, după cum o certifică mai multe artefacte: topoare de piatră neolitice, inele de bronz, o lance de bronz sau monede romane.

Un hrisov din 1604 poate fi considerat documentul de atestare documentară a Tulgheşului, o primă menţiune a toponimului într-un act oficial de cancelarie. Nu o localitate, ci un hotar de moşie. Dar este un nume pe care l-au dat nişte oameni prezenţi pe aceste locuri, fie ei străjeri ai graniţei, venind din satele din Subcarpaţi, care aveau această datorie faţă de domnie sau faţă de mănăstiri. Căci, dacă la început domeniul a fost domnesc, a devenit treptat mănăstiresc, al Bistriţei şi Neamţului, cele mai vechi mănăstiri ale Moldovei, apoi al Secului, Bisericanilor, Pângăraţilor sau mai apoi a mănistirilor Hangu-Buhalniţa şi Pionul. Sau fie ei tăietori de lemne, plutaşi, ciobani ce-şi aveau aici târlele, haiduci sau sihaştri şi călugări. Evidenţiem faptul, consemnat de documente, că avem acest toponim cu mult înainte de venirea ungurilor în aceste locuri, graniţa veche fiind în zona Bilborului. La fel era şi pe Valea Bicazului, hotarele fiind dincolo de comuna actuală Bicaz Chei. Micro-depresiunea era mult mai uşor legată de satele astăzi din judeţul Neamţ (Grinţieş, Hangu, Largu), decât de Gheorgheni, unde totuşi, în vechime, erau mai mulţi armeni şi români decât secui şi unguri. Deci trebuie să-i căutăm provenienţa în limba veche românească, aşa cum a fost şi cazul oronimului Ceahlău. Apar toponimele Tulgheş, Pietrele Roşii, Hurduga, Teiul, Fruntea Bubei, Rătunda.

Un alt document prezintă toponimul Tulgheş, în varianta Tulghiş, un hrisov de cancelarie din 1629, care arată că episcopul de Huşi, Mitrofan, şi alţi ierarhi şi călugări adeveresc izvodul cu hotarele mănăstirii Hangul. Amintim toponimele: culmea Păltinişului, Tulghiş, Bistricioara, gura Barasăului, Poiana Corbului. Sunt toponime pe care le aflăm şi astăzi. În perioada următoare s-au mai emis documente în care apare toponimul Tulgheş de către Cancelaria Moldovei, sunt acte de hotărnicie, existând conflicte pentru moşii între mănăstiri şi laici, în regiune devenind mare proprietar familia Cantacuzino.

Localitatea a fost anexată de către austrieci ca parte a unei lungi fâşii de codrii printr-o înţelegere de noncombat cu turcii antrenaţi într-un război cu ruşii. Şi, la 1769, Maria Tereza, împărăteasa din familia de Habsburg, primea un bogat dar fără să plătească cu nimic, recunoscând chiar ea nedreptatea ce-o făcuse Moldovei. O înţelegere diplomatică, un act de corupţie şi mai marii timpului făceau tranzacţii cu pământ românesc. Astfel, Tulgheşul a devenit comună chezaro-crăiască şi aşa a fost până la 1918.

La 1778 era înmormântat la Tulgheş un preot slujitor al unei biserici din Tulgheş. Este menţionată o parohie unită la Tulgheş în 1800, iar la 1815 este construită biserica de lemn de la gura pârâului Marc, cu munca unor meşteri din Răpciuni, pe atunci comuna Hangu, peste hotar. Nu e de mirare că arhitectura seamănă cu cea a bisericilor din Răpciuni, Galu, Farcaşa sau Grinţieşu Mare. Pendulările peste graniță nu au putut fi oprite de nici o stăpânire, așa cum o arată documentele vremii, memorialistica, presa sau mărturiile de istorie orală.

Prof.drd. Carmen Țepeș

Articolul Tulgheșul : toponimie și istorie apare prima dată în Ecoul muntilor.