Pornind de la această mărturisire, opinia aproape generală este că Amintirile nu reprezintă o scriere confesivă, ci un roman în care biografia reală se pierde, după cum observase și Maiorescu. G. Călinescu exprimă fără echivoc acest punct de vedere „În Amintirile lui Creangă nu există nimic individual, cu caracter de confesiune ori de jurnal. Creangă povestește copilăria copilului universal.” Anterior, în articolul Creangă… țăranul și târgovețul din „Viața Românească”, din 1924, G. Ibrăileanu accepta ideea că biografia autorului „cât ne trebuie pentru explicarea operei lui ” se află în Amintiri din copilărie, dar adăuga numaidecât că biografia, în partea ei esențială este asemănătoare cu a oricărui copil de țăran din Humulești. Aceeași linie este urmată de Vladimir Streinu în studiul Clasicii noștri care observă „homerismul viziunii, adică facultatea de a vedea și evoca în dimensiune uriașă”, propunând imaginea unui creator care reproduce modelul arhaic cu „adaosuri de istoricitate și complexitate individuală”.

O opinie contrară are însă Valeriu Cristea în Dicționarul personajelor lui Creangă, considerând că biografia se confundă în Amintiri cu ficțiunea și că multe personaje sunt atestate documentar. Întărim cu afirmația lui Cornel Regman „Înclinarea spre biografie e mai veche la Creangă, căci cu trei ani înainte, în 1977, el inaugurase strălucit seria povestirilor sale impregnate de referințe biografice și istorice, prin Moș Nichifor Coțcariul”, completată de ideea că una dintre sursele de inspirație ar constitui-o nuvela Budulea Taichii, apărută în iunie 1880 în revista Convorbiri literare. Din punct de vedere cronologic este posibil, prima parte a textului este datată „București, 1880, septembrie”, fiind dedicată fiicei lui Maiorescu.

Această opinie contară este împărtășită într-o mare măsură de Eugen Simion care o nuanțează astfel: „Amintiri din copilărie este nu o autobiografie, ci o autoficțiune, o confesiune, cu alte vorbe, în care elementele biografice(evidente) nu-și pierd urma în text, dar își înmulțesc semnificațiile”, iar „opera, odată tipărită și citită de multe generații începe să-i scrie viața, să-i compună, altfel zis, o biografie fabuloasă ce crește pe măsură ce este citită și analizată”. Conform viziunii criticului literar, autoficțiunea ar reprezenta o scriere în care naratorul se identifică până la un punct cu autorul și cu personajul, astfel că Ion Creangă se identifică în narațiune cu Nic-a lui Ștefan al Petrei, Ion, zis Torcălăul, Ștefănescu de la școala de catiheți de la Fălticeni.

Însă ar fi naiv să credem că tot ceea ce Creangă povestește i s-a întâmplat copilului din Humulești și că imaginația lui nu are niciun fel de contribuție. Discursul epic nu este cel al unui veritabil jurnal, dar are toate elementele unei confesiuni de tip autobiografic, deosebită de memorialistică prin faptul că pune în narațiune un mai mare accent pe funcția artistică decât pe funcția istorică și obiectivă. Naratorul își pune viața în scenă, se joacă pe sine și îi interpretează, ca actor, pe alții.

Există, așadar, în Amintiri, această temă a naratorului și, implicit, o temă a amintirii, într-o confesiune în care spontaneitatea este dramatizată. Toate cele patru părți (ultima citită în public în 1886, dar tipărită postum) încep cu o punere în temă: „Stau câteodată și-mi aduc aminte”, „Nu știu alții cum sunt, dar eu…” „o bucată de humă însuflețită din sat de la noi”, „așa nu mă dam eu dus din Humulești”. Confesiunea lui Creangă este căutarea unui timp care s-a dus și a unui miracol care s-a pierdut, o autoficțiune ce cuprinde o istorie a naratorului (Nic-a lui Ștefan a Petrei), o tipologie( lumea care populează universul copilăriei) și o geografie imaginară (zona Neamțului, și, în centrul ei, satul bine întemeiat Humulești).

Cristina CHIRILĂ

Articolul Lumea lui Creangă apare prima dată în Ecoul muntilor.

Pe la sfârşitul veacului al XVIII-lea, undeva între anii 1784 – 1788, după răscoalele moţilor, o mare parte a populaţiei din partea de nord a Transilvaniei migrează spre Moldova, fugind din pricina „papistăşiei”. Şi, aşa cum George Călinescu subliniază în lucrarea sa „Ion Creangă” (Editura pentru literatură, Bucureşti, 1964), „din Ardeal s-au strămutat familii întregi de mocani – un Dediu, un Ciubuc Clopotarul, un Creangă cu toţi ai săi şi alţii neştiuţi…”

Odată ajunşi pe partea estică a Carpaţilor orientali, cârdurile de pribegi începuseră a se răsfira şi a se aşeza fiecare pe unde a crezut a-i fi mai bine cu putinţă. De pe la Borca în jos, pe malurile Bistriţei, spre Piatra. Dar şi înspre Pipirig. Şi mai apoi pe la Vânători, Humuleşti etc.

Acel Creangă pomenit de Călinescu, pe numele său de botez Ion, este bunicul mamei viitorului mare povestitor moldovean. Al cărui fiu, David – foarte des pomenit în Amintiri – s-a căsătorit cu Nastasia, ea însăşi ardeleancă, una dintre fiicele mai sus amintitului Ciubuc. Cei doi, David şi cu Nastasia lui, îşi întemeiaseră o familie pe dealurile Piprigului. Doar că, vremurile vitrege îi pun şi pe ei pe fugă. În vremea zaverei, la 1821, ei fug de răul turcilor veniţi în urmărirea eteriştilor şi porniţi să prade Pipirigul. Cu ei iau şi pe cei trei copii pe care îi aveau deja. Printre care şi Smaranda. Cea care, ceva mai târziu, avea să se căsătorească cu Ştefan a Petrei de prin părţile Humuleştiului.

Acesta era fiu al lui Petrea Ciubotarul. Nume care trăda meseria înaintaşilor săi. Amănunt important, căci, aşa cum notează Călinescu, în Moldovaacelor vremi lumea purta opinci, foarte puţini fiind aceia care foloseau ciubote. Şi, cum bunicii şi părinţii lui Ştefan erau oameni gospodari, cu ceva avere, le-ar fi fost imposibil să prospere cu o astfel de meserie aici. Astfel pare posibil ca şi originea acestei familiii, cea a tătălui viitorului scriitor, să se tragă tot de pe undeva din Transilvania.

Portetele celor doi părinţi ne apar în detaliu în opera maestrului cuvântului popular. Cum, de altfel, ne sunt înfăţişate şi chipurile lui moş Vasile şi al mătuşii Mărioara, fratele, respectiv cumnata tatălui său, sau modul de a fi şi de a se purta al bunicului David. O mare familie de moldoveni gospodari, familie din care se trage şi de care este mândru Nică al lui Ştefan a Petrei.

Acesta, fratele cel mai mare a altor şapte odrasle ale Smarandei şi al lui Ştefan, pare a fi venit pe lume la 1 martie 1837. Cel puţin aceasta este data oficială care a fost reţinută pentru posteritate de Dicţionarul general al literaturii române editat de Academia Română, autoritatea supremă în domeniu.

Vinovat de controversa în ceea ce priveşte data sa de naştere se face însuşi Creangă, cel nestatornic din acest punct de vedere. Asta, pentru că în numeroase ocazii – crearea unui certificat de naştere cu martori, înscrierea la şcolile pe care le-a urmat, întrunirile de la Junimea şi altele – humuleşteanul şi-a tot schimbat vârsta declarând diverse zile (1 sau 2 martie, 10 iunie), dar şi diverşi ani (1835, 1836, 1837 sau 1839)!

Iar concluzia, în final – se pare – acceptată de toată lumea, i-a aparţinut lui George Călinescu, cel care a justificat oprirea la ziua de 1 martie a anului 1837 ca fiind data oficială a naşterii scriitorului nemţean, referindu-se la un album al scriitorilor, lucrare editată de Junimea: „fiind vorba de o societate serioasă, consider că s-a gândit bine înainte de a înainta această dată. Este data aleasă de Creangă şi, în chipul acesta, intangibilă!”

Dar cum era persoana Ion Creangă, omul cel de toate zilele? „Era un fecior de ţăran, purta cămaşă largă, ţărănească, iar între «boieri» nu se simţea în largul său.” Descrierea îi aparţine aceluiaşi Călinescu citat de către Constantin Parascan în cartea „Măştile inocenţei” (Editura Junimea, Iaşi, 2000). Aşa ajunsese să-l cunoască şi Titu Maiorescu, profesorul său de la Şcoala normală de învăţători „Vasile Lupu” de la Trei Ierarhi . Asta, după ce Creangă trecuse pe la seminariul de la Socola (1855 – 1858) şi, mai înainte, pe la cel din Fălticeni.

Viaţa monahală nu i-a priit viitorului scriitor. La acest fapt au contribuit neînţelegerile cu socrul său, preot de profesie, dar şi firea sa şturlubatecă. Pe când avea funcţia de diacon, supărat pe croncănitul unui stol mare de ciori ce se aciuaseră pe lângă biserica unde-şi ţinea slujbele, Creangă pune mâna pe o puşcă şi trage câteva focuri. Superiorii săi, pentru a-l mustra, dar iritaţi şi de firea îndărătnică a diaconului, cel care refuza să-şi pună cenuşă în cap, dezvoltă incidentul, ajungându-se până la varianta exagerată conform căreia Creangă ar fi tras înspre… sfânta Biserică!

Cam prin 1867, Creangă este părăsit de soţia Ileana, aceasta abandonându-şi şi fiul. Motivele divorţului (pronunţat abia în septembrie 1873), cel care vreme de câţiva ani a fost ţinut secret, sunt şi astăzi învăluite în mister. „Redevenit ţăran”, expresie a lui Călinescu ce vrea să spună că odată ieşit din familia semiaristrocrată a socrului său, acum putea să se manifeste în voie, să fie el cel de dinainte de căsătorie, „Creangă fu fericit să-şi ia o ţiitoare din prostime – Tinca, n.n. – pe care o ţinu cum se ţin femeile, la departare şi-o bătu în lege când crezu că se cuvine”, dar una care să-i spele, să-i coase, să-i facă de mâncare, aşa cum şi-o aducea el aminte pe Smaranda Creangă, mama sa, cea care, în ochii scriitorului, apărea ca un adevărat model de nevastă de ţăran.

Scos din rândul clerului (divorţul „ajutându-l” în acest sens!) mai întâi, şi apoi din sistemul de învăţământ, nemaiputând să predea învăţăceilor săi în mica „şcoliţă de la Sărărie” din apropierea bojdeucii, fiul lui Ştefan a Petrii Ciubotariul, amintindu-şi de vremea când părintele său făcea negoţ, ceru şi căpătă brevetul necesar pentru deschiderea unui debit de tutun. Asta pentru că ajunsese deja să ducă un trai mizer. Dar, cu siguranţă, a fost şi un mod personal al ţanţoşului şi nonconformistului fost diacon, ajuns acum „vânzător de tiutiun”, de a le râde în nas clericilor, cei care, trecând pe sub geamul prăvăliei sale, se cruceau şi-şi scuipau în sân.

Despre pedagogul Ion Creangă, aflăm de la George Călinescu: „el ademeneşte pe copii cu lucruri de mâncare şi cu medalii de pus pe piept. Metoda intuitivă o aplică din bun simţ, ştiind că nu poţi pricepe ceea ce nu vezi. El arată copiilor tablouri reprezentând plante şi animale, şi ca totul să fie limpede, când vine vorba de nuca de cocos, găseşte cu cale să cumpere două bucăţi, să le pună sub nas şcolarilor şi să le împartă, pentru ca gustul exotic să le rămână pentru totdeauna în gură. Pedepsele sunt date pe o scară raţională, începând cu metania cu câte trei cruci, multiplicată cu numărul greşelilor şi sfârşind cu punerea leneşilor în genunchi pe grăunţele scoase din buzunarul anteriului.”

Întâlnirea lui Creangă cu Eminescu s-a petrecut în vremea când Poetul, în vârstă de douăzeci şi patru de ani, era revizor şcolar, iar Povestitorul ocupa funcţia de institutor. Vacanţa şcolară a verii 1874 făcu posibilă apropierea sufletească dintre cei doi. Cucerit de „ţărăniile” care îi erau povestite, Eminescu cel deja şcolit pe la Viena şi Berlin, îşi îndeamnă prietenul să-şi aştearnă pe hârtie toate aceste istorisiri. Iar de aici până la introducerea în atmosfera Junimii n-a mai fost decât un pas. Evident, în contrapartidă, Creangă îl duce pe Eminescu în bojdeuca sa, prilej pentru George Călinescu de a-şi imagina seri de poveste la gura sobei, seri pline de… poveşti! Doar că „devenind literat, Creangă intră la grijuri mari. Era muncit de sentimentul răspunderii şi se umplea de toate sudorile când se apuca să compună ceva.”

La vârsta de cincizeci de ani, scriitorul ajunsese să aibă o sănătate mult şubrezită. Rezultat, se pare, al unei vieţi nu prea cumpătate, mai ales în ceea ce priveşte mâncarea. Mulţi contemporani ai săi povesteau despre pofta pantagruelică de a mânca a lui Creangă. Dar el suferea şi de epilepsie, iar crizele îl loveau din ce în ce mai des, ajungând ca o dată să cadă chiar în clasă, în mijlocul elevilor.

Rămas singur, fără prietenii literari – Convorbirile se mutaseră la Bucureşti – iar fiul său, care îşi terminase studiile la Viena, întors în ţară s-a căsătorit la Brăila şi apoi a plecat înapoi în capitala imperiului austriac, începe să se teamă că nu mai are timp să istorisească tot ceea ce avea în cap. Continuă să compună noi şi noi acte din frumoasa-i operă.. Doar că scrie din ce în ce mai greu.

Simţindu-se la capătul puterilor, se trage înapoi spre locurile copilăriei, la Humuleşti. Iar moartea bunului său prieten, Eminescu, din vara lui 1889 îi loveşte crunt sufletul. Sfârşitul vieţii sale se produce pe 31 decembrie 1889 la Iaşi, povestitorul lăsând în urma sa o operă monumentală. O operă de care ne bucurăm noi, cei de azi, dar şi cei care vor veni după noi.

În încheiere se cuvine, cred, a-i da cuvântul însuşi Maestrului cuvântului popular, cel care, cu hazu-i caracteristic, consemnează în Amintirile sale: „în sfârşit, ce mai atâta vorbă pentru nimica toată? Ia am fost şi eu, în lumea asta, un boţ cu ochi, o bucată de humă însufleţită, din Humuleşti, care nici frumos până la douăzeci de ani, nici cuminte până la treizeci şi nici bogat până la patruzeci nu m-am făcut.”

Valentin ANDREI,

Centrul pentru Cultură și Arte „Carmen Saeculare” Neamț

Articolul ION CREANGĂ – O VIAȚĂ AȘA CUM A FOST apare prima dată în Ecoul muntilor.

În martie 1937, cu sprijinul Cercului cultural al corpului didactic primar din Târgu-Neamț și din inițiativa sa au fost organizate o serie de manifestări după cum aflăm din ziarul „Opinia”. Programul manifestării a cuprins: o ședință în memoria scriitorului a Cecului Cultural al școlii primare nr. 3 de fete Humulești, între orele 08.30 și 10, unde învățătoarea Maria I. Papuc a vorbit despre viața și opera lui Creangă.

A urmat un parastas la Biserica din Humulești, slujbă oficiată de un sobor de preoți de la bisericile din Târgu-Neamț, în frunte cu starețul Milchisedec (orele 10-11). Aici au luat cuvântul preotul paroh, Constantin Cozma și C. Ifrim, reprezentantul Fundațiilor Regale.

Între orele 11 și 15, a avut loc un pelerinaj la casa părintească a marelui scriitor, în timpul deplasării către casa povestitorului, corul ateneului a cântat „Patria mea”. La casa scriitorului au vorbit învățătorii Papuc şi Bancea, iar corul ateneului „I. Creangă” a cântat în faţa casei „Veşnica pomenire” pentru Ion Creangă, Ştefan şi Smaranda, părinţii lui şi pentru iubitul său fiu, colonelul Constantin Creangă, mort ca un erou în războiul de întregire. La final, s-au cântat cântece populare şi „Mulţi ani trăiască“ tuturor membrilor familiei Creangă, în viaţă. La finalul manifestărilor, între orele 14.30 și 17, a urmat o agapă în localul școlii din Humulești urmată de o serbare. Seria alocuțiunilor a fost deschisă de senatorul Calistrat Scutărăscu, urmat de starețul Melchisedec, delegat al Mitropoliei Moldovei, care a vorbit despre personalitatea scriitorului. Au urmat luările de cuvânt ale lui V. Găbureanu, inspector școlar, C. Ifrim, din partea Fundațiilor Regale și Virgil Dobrescu, în numele consiliului judeţean şi al corpului profesoral din județul Neamţ care a vorbit despre Ion Creangă şi Eminescu, valori culturale ale neamului românesc. Acesta a propus înfiinţarea unui muzeu în casa lui Creangă. Au mai luat cuvântul Protoereul Maxim, V. Gheorghiasa, G. Popescu, președintele căminului cultural „G. Cosmovici” și N. Stamate, institutor din Târgu-Neamț.

Un moment emoționant a fost acela când nepoata scriitorului, Elena Creangă, atunci în vârstă de 80 de ani, a „citit amintiri şi scene impresionante, de la moartea lui”, apoi a dat citirii o dorință a familiei Creangă: „Ca ruda cea mai apropiată a marelui povestitor I. Creangă, am o dorinţă care cred că este şi a dv., şi care, dacă se va îndeplini, ne va face cinste nouă rudelor şi satului Humuleşti: a) terminarea localului de şcoală „I. Creangă“ din Humuleşti; b) facerea unui bust în amintirea scriitorului; c) amenajarea casei unde s’a născut şi copilărit; d) aducerea învăţătorului Anton A. Grigoriu, nepotul lui Creangă, din satul Vânătorii Neamţului, la şcoala din satul Humuleşti. Această dorinţă se va putea îndeplini formându-se un comitet local, şi cu membrii de onoare dintre personalităţile ţării”.

În îndeplinirea acestei dorinți, a fost deschisă și o listă de subscripție, primii care au donat câte 1000 de lei au fost, I. Bârliba, președintele Ligii Antirevizioniste și comisarul Repcea.

Participații au vizitat muzeul Ion Creangă amenajat într-o sală a școlii, urmată de o serbare organizată de învățătorii Maria Savinescu și I. Papuc. („Universul”, an 54, nr. 64, 6 martie 1937, p. 6; „Adevărul”, an 51, nr. 16920, 6 martie 1937, p. 5; „Opinia”, an 33, nr. 8969, 26 februarie 1937, p. 2.)

Nu au fost singurele manifestări organizate cu prilejul centenarului nașterii marelui povestitor. În iulie, cu prilejul comemorării a 433 de ani de la moartea lui Ștefan cel Mare a fost organizată o mare serbare populară la Humulești. Aceste manifestări au fost organizate de către Ateneul Popular „Ion Creangă” și sub patronajul directorului ziarului „Universul”, Stelian Popescu, președinte al „Ligii Antirevezioniste Române”, reprezentat la manifestări de Gh. Lungulescu. Au participat numeroși localnici dar și învățători din toată țara aflați la cursurile de vară de la Piatra Neamț etc.

Programul acestora a fost următorul, după cum prezenta presa națională:

„1. Duminică, 18 iulie, ora 3 după amiază membrii ateneului se vor aduna la casa scriitorului Ion Creangă. Aici va vorbi d. N. Bancea, învăţător. Corul ateneului va cânta „Bordeiaş, bordei, bordei“. Dela casa scriitorului se va străbate podul peste apa Ozanei, oraşul Tg.-Neamţ, şi apoi convoiul se va opri la grădina publică în pavilionul căreia va fi producţia şcolară, dată de un grup de studenţi şi elevi ai şcolii secundare, membri ai ateneului „Ion Creangă“. La ora 9 seara va fi în acelaşi pavilion o serată dansantă.

2. În ziua de 19 Iulie vor fi vizitate locurile pomenite de Ion Creangă în „Amintirile sale din copilărie“.
3. În ziua de 20 Iulie (Sf. Ilie). ora 9 dim. toţi membrii ateneului vor lua parte la slujba religioasă. Corul ateneului va da răspunsurile. La ora 11, tot la biserica din Humuleşti se va forma convoiul şi se va merge în procesiune la casa scriitorului, unde se va face pomenirea lui, a părinţilor lui, a foştilor preoţi, dascăli şi elevi ai şcoalei din Chilia Bisericii din Humuleşti. După pomenire vor urma, în faţa casei, cuvântările şi o producţie şcolară dată de elevii şi elevele şcoalelor primare din Humuleşti, care vor cânta „Pupăza“ lui Creangă. La ora 12 din zi, defilarea şcoalelor a premilitarilor şi a membrilor ateneului în faţa casei scriitorului. La ora 1 d.a., prânzul în localul nou al şcoalei primare din Humuleşti, cu tacâmul obligatoriu. Un bufet modest va sta la dispoziţia publicului. Imediat după prânz, la ora 3 toţi participanţii se vor aduna pe malul stâng al apei Ozana. în dreptul locului unde se scălda copilul Ionică Creangă şi de acolo se va lua drumul spre bătrâna cetate a Neamţului, care de veacuri străjueşte meleagurile acestui ţinut şi oraşul Tg.-Neamţu.
4. În ziua de 21 Iulie, adunarea la ora 9 dimineaţa la casa lui Ion Creangă, de unde membrii ateneului vor merge în excursiune pe dealul Boiştea, cea mai apropiată strajă a cetăţii Neamţului pe timpul lui Ştefan Vodă.
5. În ziua de 22 Iulie (Maria Magdalena, Sf. Mucenic Foca şi ziua de naştere a M. S. Reginei Maria, mama răniţilor, a orfanilor şi invalizilor, şi văduvelor de răsboi) se va face la ora 10 dini. în biserica Sf. Haralambie din Tg.-Neamţ, pomenirea tuturor membrilor decedaţi, cari au contribuit la înfiinţarea şi susţinerea bibliotecii „Ion Creangă“. De la biserica Sf. Haralambie, membrii ateneului vor merge în procesiune la şcoala din Humuleşti, unde se va ţine o şezătoare şi se va inaugura biblioteca cu numele de „Ion Creangă“. După amiază la ora 4 va fi în ograda şcolii producţia şcoalelor primare din Humuleşti şi jocuri populare. La aceste serbări se va da mare însemnătate costumelor naţionale, cântecelor şi jocurilor populare. Se vor premia cele mai alese costume naţionale. După aceste serbări comemorative, enumerate mai sus, vor urma excursiuni la mănăstirile şi localităţile de prin împrejurimi” („Universul”, an 54, nr. 196, 19 iulie 1937, p. 9; Idem, nr. 203, 26 iulie 1937, p. 12).

Abia după război, casa în care s-a născut marele povestitor va deveni muzeu.

Emanuel BĂLAN

Articolul Comemorarea lui Creangă la Humuleşti la 100 de la naștere în 1937 apare prima dată în Ecoul muntilor.

Banca a fost înfiinţată în 1901, însă oficial în acte, în februarie 1902 şi a funcţionat până în 1946.

Învăţătorul Neculai Bancea a fost din 1902, după preotul Ioan Posa, cel mai longeviv preşedinte al acestei instituţii. I-a urmat preotul Ioan Petrescu, învăţătorul Ioan Savinescu, ţăranul Neculai Simion Cosma şi preotul Constantin Cosma. În 1932, cu prilejul aniversării a 30-a de la înfiinţare, Banca era condusă exclusiv de ţărani-cooperatori: N. I. Cosma-preşedinte; Ioan Grigorescu-vicepreşedinte; Dumitru Oşlobanu-contabil; Chiriac Apetrii-agent urmărire şi Dumitru Cojocaru, Gheorghe Cucoş, Constantin Andruşcă şi Ioan Andriescu membri. În timpul mandatului de10 ani a lui Ioan Savinescu, s-a înfiinţat secţia de ajutor social/asigurare, prin care membrii primeau ajutor în caz de nenorociri dar şi sprijin financiar pentru elevii meritoşi care doreau să-şi continue studiile.  Banca a organizat şi susţinut financiar activităţile dedicate marelui povestitor. Invalizii de război, văduvele  şi copii săraci au fost ajutaţi din fondurile băncii. În timpul Primul Război Mondial, Banca a distribuit sătenilor, făină şi alimente, încălţăminte şi haine.

În 1928, capitalul băncii a fost majorat de la 400000 de lei la 1200000 de lei, iar împrumutul făcut la stat prin federala judeţeană în valoare de 2000000 de lei, a fost restituit, astfel că în 1938, Banca era cea mai de seamă instituţie financiară din zonă. Banca nu a avut un sediu propriu, ocupând diferite case din sat. La început casa lui Pavel Oceanu de pe strada Mănăstrii (actuala Ion Creangă), apoi casa Zamfirei Săndescu de pe stada 30 Decembrie (actuala Mihail Sadoveanu), a urmat apoi casele Tomei Cojocaru si lui Ioan Niculescu.

În anul întemeierii, Banca populară a avut 34 de membri cu un capital social vărsat de 220,50 lei. La 16 martie 1906, instituţia avea 230 de membri şi un capital vărsat de 18535,75 lei.

În 1947, după 45 de ani de funcţionare, Banca avea 1050 de membri, şi 1000000 de lei capital social. Consiliul Băncii care în 1947 a semnat actele de preluare a acesteia  (şi cei 7000 de lei din casă), către Banca de Stat Târgu Neamţ, era format din Neculai Bancea-preşedinte; Chiriac Apetrii-casier; Ioan Niculescu-contabil; Ioan Tănăsescu, Ioan Andruşcă şi Dumitru Cojocaru, membri.

Sursa: Mircea Ispir, Humuleşti – Ion Creangă. Monografie, vol. 3, Humuleşti-Bucureşti, 1936-1966, exemplar dactilografiat.

Emanuel BĂLAN

Articolul Banca Populară „Ion Creangă” Humuleşti apare prima dată în Ecoul muntilor.