De aceea trebuie să pornim înaintea gândului spre destinaţiile dorite, să păşim mai întâi pe cărările mereu inedite ale minunatului necunoscut şi-abia apoi să îmbrăcăm peisajul deschis în lumina ochilor în veşmântul cuvântului descriptiv, cu amprenta personalizată a propriei percepţii şi sensibilităţi.

Un extraordinar exemplu în acest sens este oraşul Bălan din judeţul Harghita, capăt de drum spre care, cu ani în urmă, la ultima intersecţie cu o arteră de circulaţie de tranzit, indicatorul rutier te îndruma spre „Minele Bălan”.

Era frumos şi atunci, doar că zgomotos şi mai ales din cale-afară de prăfuit, iar locuitorii parcă resemnaţi de lipsa oricăror perspective, măsurau trecerea timpului şi a vieţii, în fiecare lună, de la „avans” la „plată”. Dar minele s-au închis pe rând, dubele cu mineri şi-au rărit cursele până au dispărut cu totul, ca şi rabele încărcate cu minereu, care nu-şi mai găseau rostul, iar praful s-a risipit în vântul ozonat de munte, a fost spălat de ploile ce l-au silit să dezrobească brazii de pe crestele adesea ascunse în nori şi alungat primăvara, odată cu topirea zăpezii.

Acum se vede limpede întreaga aşezare, despre care puţini ştiu că e prima  localitate prin care Oltul trece şi se rostogoleşte spre Dunăre şi Marea Neagră, se văd clar şi împrejurimile de un pitoresc emoţionant, se văd lămurit potecile ce te-ndeamnă să le urmezi spre izvor – locul de naştere al Oltului şi să-i asculţi murmurul despărţirii de fratele Mureş, născut şi el tot din coasta munţilor Hăşmaş şi-al cărui clipocit mângâie cealaltă parte a versantului.

Se vede acum cerul şi pământul, se vede viaţa. Nu poţi obosi, respirând aerul binecuvântat de înălţimi, în urcuşul de primăvară către platoul Tarcăului şi calci cu milă pe covorul abia ţesut de colţul ierbii, cu grija de-a nu strivi aproape ireala broderie de ghiocei şi brânduşe.

Dacă rămâi aici e ca şi cum ai călători mereu, fiindcă mereu e altfel, într-o înfrigurată şi continuă schimbare. Se văd florile cum se ivesc timide şi umplu aerul cu parfumul lor, iar printre îmbătătoarele miresme deosebeşti pe rând fragii, zmeura, ciupercile de pădure şi afinele. Colinzi mult căci merită să parcurgi toate traseele, să-nvingi povârnişuri abrupte, să pui stăpânire pe cele mai înalte vârfuri, să te pleci în faţa reginei – floarea de colţ, vizitată adesea de capra neagră, să ajungi în staţiunea Lacu Roşu, la Cheile Bicazului, după ce laşi în urmă Barajul „Mesteacănul”, întunecat şi tăcut, impresionant.

Popasurile sunt şi ele aparte, răcorite de cele mai limpezi izvoare, aproape îngheţate oricât de toride au devenit verile, iar cele cu apă minerală stârnesc mirarea şi poate regretul că există atât de multă bogăţie de care ne bucurăm atât de puţin.

Aşa se vede şi mult mai mult decât atât, Bălanul, micuţă citadelă montană azvârlită într-o frumoasă dezordine pe malurile Oltului şi străjuită de Piatra Singuratică, între Hăşmaşul Mic şi Hăşmaşul Mare.

Gheorghe FILIP

Articolul Oraşul Bălan, judeţul Harghita O zonă care aşteaptă şi merită deplin să fie cunoscută! apare prima dată în Ecoul muntilor.

Experiența alături de copiii din echipa „Ranger Junior” din anul 2018, a fost, ca în fiecare an, una cu totul deosebită, cu multe experiențe trăite și multe lucruri învățate.

Cea de-a doua mini-tabără de anul acesta ne-a purtat într-un loc nou pentru mine și pentru mulți dintre participanți: Parcul Național Cheile Bicazului-Hășmaș. Pe tot parcursul taberei în mijlocul naturii parcă am simțit că cerul se unește cu pământul, că spiritualul a devenit palpabil, că nu mai avem alături o echipă de oameni, ci una de îngeri care au găsit pe Dumnezeu pe pământ, că nu urcăm pe munți, ci efortul este să descoperim armonia divină, că natura este Dumnezeu. Este normal să simți lucrul acesta când descoperi așa zone minunate, așa ape curate, așa stânci mărețe, așa oameni pasionați și prieteni ai naturii.

Expediția noastră a însemnat efort, panoramă, curaj, admirație. Cheile Șugăului, cu stâncile abrupte pe care urcau curajoșii alpiniști, efortul nostru de a ne aventura prinși de hamurile celor de la Via-FerrataAstragalus, sunt experiențele primei zile de tabără Ranger Junior. Unul dintre copii numea cu simpatie această experiență ca fiind ”una groaznică”, firească exprimarea când te vezi la zeci de metri înălțime, pe un perete abrupt, legat de hamuri, în timp ce până atunci cea mai înaltă ascensiune a fost cea într-un copac, la 1-2 metri.

În scurta deplasare prin Cheile Șugăului priveam cu admirație spre Muntele Ceahlău, locul unde fusesem cu grupul rangerilor cu câteva săptămâni în urmă. Nu prea ne puteam bucura nici de apa izvoarelor, căci era prea rece, iar noi eram obosiți după toată aventura la înălțime avută. Deși vis-a-vis se auzeau bubuiturile exploatării de calcar, care tulbura liniștea, totuși nu se poate să nu vezi în față măreția muntelui, nu poți să nu te simți mic și neputiincios parcă în fața creației divine.

De la abrupturile Cheilor Șugăului am intrat în următoarea zi într-o depresiune destul de îngustă, ca o vale printre munți, ajungând la poalele Hășmașului. Nu ne mai săturam de privit. În stânga noastră curgea o apă cristalină, foarte curată, repede, de munte. Satul era parcă pustiu din cauza izolării sale. Printre case dărăpănate se mai ivea din când în când câte o vilă somptuoasă ce avea alături, mai impozant decât ea, un adăpost de animale. O ocupație ce leagă omul de natura superbă din zonă. Nimic nu tulbura liniștea acelor oameni. Poate din când în când se mai auzeau clopotele unei bisericuțe mici, albe, foarte bine îngrijite, ce străjuia parcă valea de pe un deal. Îl simțeai pe Dumnezeu în tot corpul, sentimentul credinței oamenilor, al bunătății lor, parcă plutea în aerul curat și rece… nu era nevoie să-i cunoști personal sau să vorbești cu acei oameni, puțini, de acolo.

Pe un drum plin de denivelări, ne-am oprit la poalele Hășmașului, de unde parcă nu ne mai săturam să privim muntele și peisajul din jur. Primul popas în drumul spre Piatra Singuratică a fost la ”Fântâna fără fund”, de unde ne-am făcut proviziile de apă… o apă foarte curată și rece. Am încercat să vedem totuși dacă acel puț de la baza stâncii de sub care iese așa mare volum de apă chiar nu are fund, la propriu… dar, spre surprinderea noastră, după ce am luat o ”beldie” de lemn lungă și am băgat-o în apă, am descoperit că nu avea decât vreun metru-doi adâncime și nici vorbă să fie fără fund…

Drumul spre Piatra Singuratică a însemnat efort și curaj. Muntele e greu de urcat, mai ales că nu aveam un traseu marcat pe care să-l urmăm și e plin de urși bruni, ce cutreieră pădurile acum mai mult decât oricând, apropiindu-se toamna. Ca orice munte însă, mulțumirea este atunci când reușești să îl „cucerești”, când ți-ai atins obiectivul propus.

Tocmai când credem că ceea ce văzusem era la superlativ și nu era loc de mai mult, ne-am oprit la întoarcere la Cheile Bicăjelului. Apa rece de munte și-a croit drum săpând prin roca dură, creând un peisaj cu totul aparte. Nu puteam să ne oprim până nu am coborât panta foarte, foarte abruptă, ajungând la apa pârâului și am intrat cât am putut printre stâncile impresionante ce formează cheiul. Ne-a trecut prin cap să intrăm și în apă și să vedem mai în amănunt cascadele ce abia le puteam zări și le auzeam, dar, ne-am răzgândit când am simțit cât de rece este apa.Deloc amenajat acest loc, printre captalani uriași am reușit să ieșim din chei la drumul pietruit, punându-ne la încercare și mai multe garduri ale gospodarilor din zonă. Aceștia ne priveau ca niște intruși, le stricam liniștea poate, ori, mai sigur, le-am făcut o cărare prin iarbă și acest lucru nu prea le era pe plac. Se gândeau poate că sunt locuri binecuvântate, în care Dumnezeu le-a hărăzit să trăiască și nu se cade ca cineva să tulbure cât de puțin această armonie a lor. Acolo, am simțit din nou că natura era Dumnezeu: cu măreție, frumusețe, bunătate și armonie.

Chiar și noapte era în mijlocul naturii, cabana la care am fost cazați fiind foarte izolată, iar alături de cabană corturile întinse te îmbiau cu odihna în aer liber. Seara nu puteai să te mai oprești să privești cerul, să admiri carul mare și steaua polară. Deși mulți nu se cunoșteau până atunci, micii rangeri parcă erau prieteni de o viață.

Ca și o concluzie a ceea ce văzusem până atunci, ultima zi ne-am dus pe Suhardul Mic, de unde am putut face o sinteză: în stânga vedeam vârful Muntelui Ghilcoșului, în față-puțin stânga, în depărtare putem vedea Hășmașul Negru, iar puțin mai în apropiere Muntele Rotund, chiar în față, în depărtare Hășmașul Mare, jos, în dreapta, Lacul Roșu, iar în stânga erau Cheile Bicazului. O minune văzută de sus.

Toată tabăra nu a fost numai una de descoperire a naturii, a frumuseții și măreției ei, ci a constat și în multe sfaturi și învățături transmise Rangerilor Juniori, care sperăm, că vor duce și la alții mesajul nostru, vor deveni adevărați prieteni ai naturii, adevărați rangeri toată viața lor și vor ajuta și pe alții să înțeleagă și să respecte peisajul ce ne înconjoară.

Cristian VATAMANU

Articolul Amintiri de ranger… junior: Aproape de natură – aproape de Dumnezeu apare prima dată în Ecoul muntilor.