Scopul acestei sărbători este de a promova ia ca simbol al identității naționale și de a încuraja păstrarea meșteșugurilor tradiționale. În fiecare an, în numeroase orașe din România și din străinătate sunt organizate expoziții, ateliere, parade și evenimente culturale prin care ia este readusă în atenția publicului. Tot mai mulți oameni aleg să poarte în această zi articole inspirate din portul popular, contribuind astfel la promovarea patrimoniului românesc.

Ia ocupă un loc important în cultura tradițională, fiind apreciată atât pentru frumusețea ornamentelor, cât și pentru simbolurile cusute manual. Realizată din materiale naturale precum bumbacul, inul sau borangicul, aceasta reflectă creativitatea și măiestria artizanilor populari. Motivele decorative diferă de la o regiune la alta și transmit adesea semnificații legate de natură, credință, protecție sau viața comunității. Simbolismul motivelor cusute pe ie este foarte bogat. În general, aceste ornamente au rol decorativ și, în același timp, transmit mesaje cu semnificații profunde legate de viață, natură și credință.

Motivele geometrice, precum liniile, romburile sau spiralele, sunt printre cele mai vechi și pot sugera ideea de continuitate, echilibru și protecție. Rombul, de exemplu, este adesea asociat cu fertilitatea și armonia, iar spirala poate simboliza ciclul vieții și al renașterii.

Elementele inspirate din natură – flori, frunze, spice sau pomul vieții – reflectă legătura omului cu mediul înconjurător, prosperitatea și regenerarea. În multe zone, pomul vieții este un motiv central, fiind interpretat ca o legătură între lumea pământească și cea spirituală. Motivele solare, precum stelele sau cercurile, au rol protector și sunt asociate cu lumina, energia și vitalitatea. Ele apar frecvent în zonele de nord și est ale României, fiind considerate simboluri ale continuității și ale ordinii cosmice.

De asemenea, unele cusături includ simboluri cu rol apotropaic, adică de protecție împotriva răului sau a energiilor negative. În acest sens, ia nu este doar o piesă vestimentară, ci și un obiect cu valoare simbolică și spirituală, purtând în structura sa credințe și tradiții transmise din generație în generație. Simbolurile religioase din cusăturile iei reflectă credința populară și modul în care spiritualitatea a fost integrată în viața de zi cu zi a comunităților tradiționale.

Unul dintre cele mai frecvente motive este crucea, prezentă în numeroase variante stilizate. Aceasta are rol protector și exprimă apartenența la credința creștină, fiind considerată un simbol al echilibrului și al legăturii dintre om și divinitate. De multe ori, crucea apare combinată cu alte motive geometrice, amplificând ideea de protecție spirituală. De asemenea, multe cusături includ reprezentări simbolice ale bisericii sau ale „axis mundi” (axa lumii), sugerate prin motive verticale sau structuri care trimit la ideea de ascensiune spirituală. Aceste elemente exprimă dorința de apropiere de sacru și de ordine cosmică. În anumite zone, apar și simboluri inspirate direct din iconografia creștină, precum rozeta sau steaua, asociate cu lumina divină, protecția și călăuzirea spirituală. Acestea sunt integrate discret în compoziția decorativă, fără a încărca vizual piesa, dar păstrând o semnificație profundă.

În ansamblu, cusăturile iei nu au doar un rol estetic, ci și unul spiritual, funcționând ca un limbaj simbolic prin care purtătorul își exprimă credința, identitatea și dorința de protecție divină.

De-a lungul timpului, tehnicile de realizare a iei au fost transmise din generație în generație, transformând acest meșteșug într-o adevărată formă de artă. Specialiștii consideră că ia reprezintă un element valoros al patrimoniului cultural românesc, motiv pentru care România și Republica Moldova au susținut includerea cămășii cu altiță în patrimoniul cultural imaterial UNESCO.

În prezent, promovarea iei contribuie la redescoperirea tradițiilor autentice, însă există și provocări legate de comercializarea excesivă și apariția produselor care imită portul tradițional fără a respecta autenticitatea acestuia. Din acest motiv, meșterii populari și cercetătorii încurajează susținerea produselor lucrate manual și păstrarea tehnicilor tradiționale de cusut.

Ziua Universală a Iei nu este doar o celebrare a unei piese vestimentare, ci și o ocazie de a redescoperi valorile culturale românești și de a transmite mai departe respectul pentru tradiție, artă populară și identitate națională.

Pr. Anisiea Gheorghiță

Articolul ZIUA UNIVERSALĂ A IEI SIMBOL AL TRADIȚIEI ȘI IDENTITĂȚII CULTURALE ROMÂNEȘTI apare prima dată în Ecoul muntilor.

Astăzi revenim asupra poveștii sale, deoarece drumul început la poalele Ceahlăului l-a dus mai departe decât și-ar fi imaginat mulți. După ani de muncă, dezvoltare profesională și numeroase evenimente fotografiate, un nou capitol important s-a adăugat recent în parcursul său: absolvirea studiilor universitare de fotografie la Middlesex University din Londra.

Această realizare a venit la pachet cu o recunoaștere deosebită. Datorită rezultatelor obținute și proiectului său final de licență, Iulian a fost premiat cu locul I, distincție care confirmă atât valoarea muncii sale, cât și dedicarea investită în anii de studiu. Lucrarea sa de licență a avut o puternică încărcătură personală și culturală. Prin intermediul fotografiei documentare și de peisaj, Iulian și-a propus să prezinte publicului britanic frumusețea României și patrimoniul autentic care se pierde treptat odată cu trecerea timpului.

Proiectul a fost concentrat asupra vieții din satele de munte și a comunităților rurale, surprinzând tradiții, obiceiuri și peisaje care definesc identitatea românească. În realizarea acestui proiect, inspirația a venit de la trei dintre cei mai apreciați fotografi români de peisaj: Sorin Onișor, Vlad Dumitrescu și Toma Bonciu, artiști care au contribuit la promovarea frumuseților naturale și culturale ale României prin imagini devenite emblematice. Pe lângă succesul academic, activitatea profesională a lui Iulian a continuat să fie apreciată și pe plan internațional. În anul 2025, acesta a fost inclus în Top 10 fotografi de nuntă din Marea Britanie în cadrul competiției PROWed Award, una dintre cele mai prestigioase organizații dedicate fotografiei de nuntă. De asemenea, până în prezent, a obținut 14 fotografii premiate în cadrul unor asociații și competiții internaționale de fotografie, confirmând nivelul artistic și tehnic al muncii sale.

Privind spre viitor, Iulian pregătește lansarea unui nou proiect important: Academia Foto Londra. Prin intermediul acesteia, își dorește să ofere cursuri acreditate fotografilor aflați la început de drum, precum și workshopuri dedicate fotografiei de nuntă, contribuind astfel la formarea unei noi generații de profesioniști în domeniu.

În paralel, brandul NightLens continuă să se dezvolte constant. Alături de echipa sa, construită cu răbdare și profesionalism de-a lungul anilor, Iulian investește permanent în  educație, tehnologie și servicii de calitate, transformând NightLens într-un proiect aflat într-o continuă evoluție.

Parcursul său reprezintă dovada că pasiunea, susținută de muncă și educație, poate transforma un vis început la poalele Ceahlăului într-o carieră apreciată pe plan internațional.

Povestea lui Iulian continuă să inspire. Anul acesta, două dintre fotografiile sale de nuntă au fost premiate cu titlul „Picture of the Day”, fiind ulterior expuse pe peretele Muzeului de Artă al Universității Middlesex din Londra. Aceste imagini vor rămâne acolo pentru mult timp, ca simbol al talentului, al muncii și al parcursului remarcabil al unui tânăr care a plecat din Grințieș cu visuri mari și care continuă să demonstreze că rădăcinile puternice și ambiția pot duce oriunde în lume.

Felicitări, Iulian, și mult succes în toate proiectele care urmează!

Dictonul latin „Per aspera, ad astra!” are prin tine o nouă confirmare!

Daniel Dieaconu

Articolul Succes academic și recunoaștere internațională în fotografia de nuntă – Iulian Claudiu Arsinte apare prima dată în Ecoul muntilor.

Am decis să mă întorc în timp și să privesc spre o altfel de copilărie…cea a bunicului meu. Ne-am așezat pe cerdacul căsuței sale și am început să povestim. A fost un moment de curiozitate pentru mine, însă pentru el o emoție intensă, ce a produs o stare de fericire nemaisimțită de mult timp.

Acest articol este o incursiune spre ulițele satului său, a copilăriei de altădată, care avea un farmec aparte ce parcă dezvăluie o epocă demult apusă. Pentru a înțelege cât mai bine ne vom lăsa purtați de relatările sale, pe care le poartă în suflet ca niște comori.

Bunicul meu, Ceapă Constantin, s-a născut în 29 ianuarie 1952, în satul Grințieșul Mare. A crescut într-o familie numeroasă, fiind al optulea din cei zece copii ai familiei. Părinții săi, Gheorghe și Parascheva Ceapă, au avut zece copii, cinci fete și cinci băieți: Ana, Elena, Maricica, Maria, Verginia, Gheorghe, Ion, Ilie, Constantin și Vasile (decedat la 1 an și jumătate).

De când a văzut lumina zilei, viața sa a fost o luptă, deoarece s-a născut prematur, la 7 luni. Pentru a supraviețui a fost ținut până la 9 luni în piei de oaie brumărie. Viața s-a de copil și-a petrecut-o în satul natal, Grințieșul Mare mai exact pe la Gura Primatarului, așa cum știu cunoscătorii..

Tatăl, Gheorghe Ceapă a fost primar, pădurar, ieșind la pensie din domeniul forestier. După ce s-a pensionat a lucrat la stână, având mare drag pentru animale. Pe lângă toate acestea era preocupat și de dogărie, având un mic atelier în care confecționa budăci, bărbânțe, cozi de topoare, de țapine sau greble din lemn. Toate aceste obiecte erau folosite la munca de acasă sau unele dintre ele la activitățile specifice ciobănitului. Bunicul își descrie tatăl ca fiind un om hotărât, muncitor, sever și bun.

Un mentor bun, tata i-a învățat pe toți copiii familiei să muncească și să știe cele necesare și specifice băieților crescuți la munte, care erau nevoiți să se descurce în gospodării cu multe animale. De la tatăl său a învățat să cosească, să taie lemne, să bată coasa, să mulgă oile și vacile, să caute brazii potriviți pentru a face draniță și țanduri, să facă draniță și șindrilă înflorită, să lucreze cu caii la pădure, la fân, la arat.

Mama sa, Parascheva, a fost casnică. Ea se ocupa de gospodărie și de copii, însă pe lângă grija pentru casă și familie era bucătăreasă la nunți și praznice.

În gospodărie mama era preocupată să gătească pentru familie, cosea, țesea, împletea. Avea stative unde lucra împreuna cu fetele sale. Dădea lâna în pieptănuș pentru a face haine din ea. Îndeletnicirea aceasta era foarte importantă, căci mama făcea, în casă, copiilor pantaloni, poale, cămăși, ciorapi de lână, veste.

Un pion important în familie, însă și în comunitate, Parascheva, străbunica mea pe care nu am ajuns să o cunosc, era și pentru oamenii satului o figură esențială mai ales în momentele speciale din viața acestora. Bucătăreasă la nunți și praznice, era pasionată să gătească, în special să facă prăjituri. Meniul nu era unul prea bogat, însă era gustos, căci era făcut acasă, cu materie primă din gospodării. Mâncarea pregătită la astfel de evenimente consta în borș, sarmale, prăjituri (cornulețe) și cozonac. Toate aceste activități ale mamei bunicului au fost transmise și surorilor lui, acestea lucrând alături de mama care le învăța cu răbdare și dojană blândă.

Viața de zi cu zi era una simplă, cu puțină joacă pentru bunicul Costică, zis Picu pentru noi cei din familie. Activitățile lui erau cele desfășurate în curte, însă nu așa cum sunt obișnuiți copiii zilelor noastre, ci acestea presupuneau muncă și responsabilitate. Hrănea animalele, făcea curat la grajd, tăia lemne cu bestia, păzea oile, călărea, trăgea lemne cu calul, neavând timp să se mai și joace. Momentele de joaca erau puține și rare, fie cu frații, fie cu copiii satului. Între jocurile enumerate era țurca, joaca cu mingea, cu trotineta din lemn sau cu cercul. Bunicului îi plăcea cel mai mult să alerge după veverițe. Le pândea, se urca în brazi și sărea din creangă în creangă în încercarea de a le prinde. Fetele  jucau șotron și  confecționau păpuși din cârpe.

La 10 ani, învățat deja cu muncile bărbătești din copilărie avea responsabilități serioase, alături de frații săi. Exista un program serios pentru fiecare, frații primind sarcini ce trebuiau îndeplinite. Tatăl lor îi monitoriza mereu, le urmărea activitatea și calitatea cu care erau duse la bun final, existând consecințe dacă unul dintre ei îndrăznea să mintă sau să nu se implice în ce era de făcut.

La 12 ani străbunicul Gheorghe i-a cumpărat bunicului Costică cal pentru a trage lemne cu acesta. De mic copil bunicul are o pasiune pentru animale, în special pentru cai. Pentru ca a crescut cu multe animale și s-a născut într-o familie ce avea cai, spune el ca moștenește această înclinație de la tatăl său.

De cele mai multe ori când alți copii se jucau, el era cu oile, duminica rar se ducea și el la joacă cu ceilalți copii din sat. Familia era numeroasă, așadar, și gospodăria era pe măsură. Aveau 100 de oi, 9 vaci cu lapte, 2 cai, 4-5 porci și găini. Toate acestea erau întreținute de părinți, însă cu ajutorul și implicarea fiecăruia dintre copii. De asemenea, pământul era lucrat și el. Ogorul era cultivat cu cartofi, ceapă și porumb de mâncat. Se făcea și fân, chiar mult, activitate la care băieții participau, cosind cu coasa.

Școala era simplă, spune el. Clădirea se afla mai la vale, lângă biserica de pe Grințieșul Mare. Era o instituție mare, fără etaj, dar cu cerdac de jur împrejur. Domn învățător Luca Nicolae învăța copii satului în două schimburi, dimineața și după amiaza. Elevii aveau cărți, caiete și scriau cu condeiul și călimara, ghiozdanul de astăzi fiind atunci înlocuit de o trăistuță. Dintre materiile studiate erau: citirea, matematica, scrierea, geografia și istoria. Materia preferată a bunicului era geografia, fiind entuziasmat să lucreze cu harta, să arate și să explice pe hartă lecția. Atunci când era scos la harta nu mai voia să meargă în bancă, entuziasmul fiind prea mare. Mi-a mai spus că le cerea părinților să îi cumpere o hartă, însă nu a primit niciodată una…

Se mergea pe jos, chiar și iarna. „Mergeam mereu pe lângă pârâu. Mă jucam mereu în apă, mă udam la picioare, dar nu conta. Chiar dacă ajungeam la școală cu opincile ude, eu mă bucuram că puteam pescui, când era cald…prindeam păstrăv și zlăvoci”.

Școala îi plăcea și nu prea mai mult se juca cu colegii, căci acolo avea timp de așa ceva, de îndată ce ajungea acasă își punea trăistuța în cui și pleca la oi. „La școala mai făceam și șotii, .m-am urcat într-un păr și nu voiam să mă mai dau jos. Domnul învățător a venit după mine, dar eu am început să arunc cu pere în el. Pedeapsa a fost nelipsită și pe măsură…de atunci nu m-am mai dus la școală”.

„Momentele speciale ale vremii erau marile sărbători din timpul anului. De Paști părinții ne luau haine noi, papuci, pălării pentru noi băieții, baticuri și fuste pentru fete. Se făceau prăjituri, mama și surorile fiind foarte pricepute, se tăiau 2-3 miei și carnea era friptă la cuptor, vopseau ouă, frământau cozonaci și pască, care tot la cuptor erau bine rumenite. Eu petreceam Paștele cu oile pe deal, puneam mâncarea în traistă…și eram dus.

Când era ziua unuia dintre noi, nu primeam cadou, însă mama ne făcea cele mai bune mâncăruri și se cânta Mulți ani trăiască.

În perioada sărbătorilor de iarnă se mergea la colindat. Prima dată am fost cu Bujorii la 15 ani, în 1967. Pe atunci eram Roșior. Din câte îmi mai amintesc din piesă făceau parte: fratele meu Gheorghe ( zis Cocioabă) ce avea rolul jianului, Gheorghe Roșu era Bujor, Ichim Gheorghe era vânător, Ichim Ion căpitan, Ichim Neculai haiduc, Șubea Dumitru Ghinc, Șubea Vasile haiduc, Curcă Ion jian.

Mergeam cu piesa prin tot satul, pe jos. Oamenii ne primeau și ne dădeau la schimb bani, prăjituri și ceva de băut. Costumele era asemănătoare cu cele de astăzi, aveam și peruci făcute din păr natural, de femeie, cusut de căciuli”.

Printre pasiunile sale am amintit de cea pentru cai, însă nu era doar aceasta. „Întotdeauna mi-am dorit să am cai. A fost cea mai mare dorință. Îmi amintesc și acum câteva nume de cai, de când eram copil: Mișu, Roibu, Puiu. Îmi plăcea să cânt din bucium. Când aveam 8 ani fratele meu mai mare, Ghiță, m-a învățat”.

Casa părintească era una simplă, avea două camere, o bucătărie și un hol. Nu era bogat amenajată, ci cu dulap, paturi, sobe de cărămidă. Pe jos și pe pereți erau covoarele lucrate de fete. Pe lângă covoare, pereții erau decorați cu tablouri în care erau poze cu familia în diferite momente speciale.

Casa era locul în care cu toții se strângeau, mai cu seamă atunci când se lua masa exista o regula pe care o respectau cu sfințenie. Dimineața și seara, toți stăteau la masă, mâncau împreună, apoi fiecare se ducea și își îndeplinea sarcinile pentru ziua respectivă. Seara se adunau din când în când la povești, iar fratele mai mare, Ghiță, care era mai glumeț, le povestea cum era la joc în sat.

Atât el, cât și ceilalți frați ai săi au avut porecle în copilărie. El era Buleu, ceilalți erau Țapu, Cocioabă și Ciolan. Acestea au rezistat trecerii timpului, fiind apelative după care oamenii locului îi identifică cu ușurință. Surorile nu erau poreclite, ci strigate după nume.

O viață simplă în care spune el „erau mai puține case, dar mai mulți oameni” și care se trăia după valori adevărate. „Cei șapte ani de acasă au fost educația cea mai importantă”, nelipsită și oferită cu atenție și severitate. „Tata era sever”, dar te învăța ce înseamnă munca și responsabilitatea, „mama era bună, ne mai certa, dar mereu ne explica și ne învăța cum să facem bine ce am greșit”, acestea două figuri importante din viața bunicului au modelat omul care a ajuns astăzi, însă despre acest lucru vom mai discuta și în alte apariții viitoare.

La finalul acestei călătorii spre copilăria de atunci, am înțeles că în sufletul său au rămas atâtea amintiri vii, pe care le povestește cu bucurie și emoție. Trecutul a prins glas prin poveștile sale și parcă îl vedeam cum era copil într-o zi simplă de muncă, în curtea casei de pe Grințieș, cum se juca cu cel mai bun prieten al său, cu frații și copiii din vecini, cum alerga pe ulițe sau cum pleca cu oile la păscut. Tot ce a trăit în acei ani, au fost experiențe care l-au format ca om, care l-au ajutat să devină bunicul pe care eu îl știu. Amintirile sale sunt pentru mine niște comori de suflet, ce m-au învățat să prețuiesc oamenii dragi.

Daiana Feraru

Articolul Ecouri dintr-o copilărie de altădată – Costică Ceapă apare prima dată în Ecoul muntilor.

Daniel Lucian Maftei, căci despre el este vorba, locuieşte şi munceşte în Anglia şi a crezut de cuviinţă să împartă. A jucat fotbal, iubeşte fotbalul şi am insistat pe această pasiune a sa. M-am bucurat alături de el de bucuria copiilor. I-am cerut nişte date suplimentare pentru că vroiam să scriu ceva. M-a refuzat: „Mai bine să ne concentrăm pe ce putem face în continuare”. Am adăugat un fragment din ce-am scris eu în 2024 şi un fragment din ce a scris el despre expediţia pe Aconcagua. Un vârf cucerit.

*

„Din Grinţieş în Aconcagua! Am folosit acest titlu, căci, cu mândrie, spunem că Dan Maftei este un fiu al Grinţieşului. Prezent de copil la manifestările sportive ce se ţineau în zonă, părea serios, parcă mult prea serios, şi cu mult bun simţ. La meciurile de fotbal ce se disputau în fiecare duminică pe terenul din curtea şcolii, juca în apărare, cu o tenacitate care uimea. Parcă se agăţa de atacanţi! Aceasta e imaginea pe care o am despre tânărul Dan Maftei. Prieteni pe facebook, l-am urmărit (prin cele ce le oferea pentru apropiaţi) şi triumful său din Anzi trebuia sărbătorit de către „Ecoul munţilor”, de grinţieşeni şi de către alţi munteni din Neamţ. Succes în cucerirea vârfurilor ce se întind cu mii de metri către nori! Per aspera ad astra!”

*

Șapte vârfuri. De la Grințieș pe Aconcagua!

„Iubirea față de munte o am încă de cand eram copil și mergeam cu părinții în zonele de agrement din Valea Jiului în munții Straja, dar cea mai mare influență asupra mea a fost perioada petrecută în zona Grințieșului. De la vârsta de 12 ani am crescut la Grințieș unde mi-am dezvoltat bazele necesare pentru ceea ce am devenit în viața de adult. Ideea de a urca toate cele Șapte Vârfuri de pe glob mi-a venit la începutul anului 2023 când mă aflam într-o mică expediție montană în munții Atlas, cei mai înalți munți din nordul Africii cu o altitudine de 4067m. Pentru mine era a doua oară când mă aflam acolo. Urcasem acel munte în sezon uscat și am vrut să experimentez și sezonul de iarnă. Deci dintr-o discuție pe care am avut-o cu un coleg am ajuns la ideea de 7 summituri. Având deja programat Kilimanjaro pentru Iunie 2023 am decis să le fac și pe celelalte 6 și automat s-a legat cu Aconcagua. Cel care organizase expediția din Maroc avea deja programată și expediția pe Aconcagua, care avea să fie al doilea vârf pentru mine și o experiență de neuitat.

25 Iunie 2023 am atins cel mai înalt vârf al Africii – Kilimanjaro 5895 m!

O zi de emoție și extaz pentru mine din mai multe motive. Evident eram fericit că eram acolo și marchez primul vârf, dar călătoria de a ajunge acolo a fost principalul motiv pentru emoțiile mele. Călătoriile acestea pe munți, mi le-am imaginat de foarte mult timp, încă de când eram mic, dar niciodată nu am știut concret că vor deveni realitate. Adesea vorbeam de Everest, Kilimanjaro și alți munți, dar erau doar vorbe și fantezii la momentele respective, dar în același timp, cumva în sufletul meu știam că va veni o zi când toate aceste fantezii vor deveni realitate.

Aconcagua, 6960.8 m altitudine. (…)

Nu a fost deloc ușor, dar am ajuns în vârf unde am uitat de faptul că aș fi vrut să renunț. Peisajul și liniștea de pe acel vârf m-au făcut să mă regăsesc cumva și să alung gândul de a renunța. Ajuns înapoi în tabără am decis să iau antibiotice și să iau și niște pastile de tuse. Două zile mai târziu eram total diferit. Am urcat în tabăra 1 Canada fără nici un fel de probleme cu echipament aproximativ 18 kg și altitudinea era aceeași cu Cero Bonete. În tabăra 1, vântul puternic ne-a rupt cortul, dar asta nu a reprezentat nici un motive de îngrijorare majoră, doar că nu prea am dormit în seara aceea, rugându-ne să nu ne ia cu tot cu cort. A doua zi am aflat că vântu bătuse cu 130 km pe oră. În drumul nostru spre tabăra doi unde aveam să stăm două nopți am întâlnit grupuri de oameni care coborau spunând că vântu le-a terminat expediția. Corturile le-au fost rupte și neavând alte corturi trebuiau să coboare. Trip over pentru ei. (…)

Summit Day, ziua în care am plecat spre vârf. A fost o zi lungă și destul de anevoioasă. De la 6000 m am urcat la 6960 m. Am pornit la 5:30 și abia pe la ora 3 pm am ajuns în vârf. Aș putea spune că ultima zi pentru mine a fost cea mai grea zi din viața mea din punct de vedere al efortului care a fost necesar să ajung acolo.

Ajunși acolo am înțeles de ce, cele mai multe accidente și decese se întâmplă la coborâre. În momentul în care ți se termină combustibilul în mașină, mașina nu mai dă nici un semn de viață. Cred că aceleași principii se aplică și corpului uman. Când se termină, se termină. La coborâre mi-am adus aminte de o experiență pe care am avut-o la vârsta de 6 ani când eram în vacanță la bunici în Bradu. Două dintre mătușile mele m-au luat cu ele la afine în Păltiniș. Dimineața ne-am dus cu mașina „mini” până aproape, dar seara a trebuit să venim pe jos din Păltiniș până la Bradu. Eu fiind copil, îmi aduc aminte senzația de oboseală pe care am avut-o atunci, identică cu cea de la coborâre de pe vârf în tabăra 3. Nu mai ajungeam odată! După acea aventură la afine am fost bolnav câteva zile. Pe Aconcagua am reușit să mă refac peste noapte. Ziua următoare eram ca și nou şi gata de coborâre.

Aconcagua pentru mine nu a fost doar un vârf pe care l-am atins, ci mult mai mult. Am învățat să nu mai subestimez munții și cel mai important altitudinea. De asemenea, antrenamentul de dinainte de expediție trebuie să fie strict și constant. Alimentația trebuie să fie cât se poate de sănătoasă și alcoolul să fie 0 fără nici o excepție. Cunoscându-mă și supraevaluându-mi abilitățile fizice am neglijat total pregătirea pentru Aconcagua, lucru care aproape m-a făcut să renunț. Lucru care nu se va mai întâmpla.

Următorii munți vor fi Denali 6190 m în Alaska, America de Nord, următorul Masivul Vinson 4892 m din Antartica, muntele Kosciuszko 2228 m în Australia, legat de Australia este și Puncak Jaya de 4884 m care se află în provincia Indonesiană, dar unii spun că aparține de Australia, deci, e pe listă, muntele Elbrus 5642 m în Europa și, bineînțeles, Everest 8848 m. Planul ar fi să reușesc să ating toate cele 8 vârfuri până la sfârșitul anului 2027.

Proiectul ăsta pentru mine (şi pentru alţii, în special tineri) a avut scop educativ, un proiect care să-mi dovedească și să dovedească faptul că nu contează cine ești și de unde vii, atât timp cât îți dorești cu adevărat, orice este posibil!”

Daniel DIEACONU

Articolul Un grinţieşean care nu a uitat de unde a plecat! apare prima dată în Ecoul muntilor.

Popularitatea acestei cântări este remarcabilă: aproape orice credincios, indiferent de frecvența participării la slujbe, cunoaște melodia Prohodului. Este un fenomen aparte faptul că oameni care nu merg des la biserică se pot integra cu ușurință în cântarea comună, demonstrând forța acestei tradiții vii. Marele teolog Serghei Bulgakov considera Prohodul „cea mai frumoasă creație liturgică bisericească”, subliniind valoarea sa spirituală și artistică.

Participarea la această slujbă produce o puternică transformare interioară. Credincioșii nu sunt doar spectatori, ci trăiesc intens fiecare moment al Pătimirilor lui Iisus Hristos. Răstignirea, suferința de pe cruce, plângerea Maicii Domnului și punerea în mormânt devin realități trăite sufletește. Această implicare totală creează o legătură profundă între om și învățătura Bisericii.

În același timp, Prohodul devine expresia unei solidarități autentice cu Hristos în suferință. Credincioșii simt că participă la jertfa Sa, că poartă împreună cu El povara crucii. Această comuniune este una dintre cele mai intense experiențe spirituale din viața liturgică ortodoxă. Paradoxal, deși este o cântare de jale, Prohodul este străbătut de un fir luminos al speranței. Tristețea profundă este transfigurată de bucuria Învierii. În timp ce credincioșii plâng moartea lui Hristos, ei sunt în același timp animați de certitudinea biruinței asupra morții. Această îmbinare unică între durere și speranță reflectă esența credinței creștine, așa cum o exprimă și Sfântul Apostol Pavel: nu ne întristăm ca cei fără nădejde.

De aceea, slujba Prohodului este completată de cântări ale Învierii, care anticipează bucuria pascală. După încheierea cântării, Binecuvântările Învierii deschid perspectiva biruinței lui Hristos, arătând că moartea nu este sfârșitul, ci începutul vieții veșnice.

Un moment deosebit îl constituie procesiunea din jurul bisericii. Aceasta simbolizează conducerea Mântuitorului la mormânt, epitaful reprezentând trupul Său. Credincioșii participă cu lumânări aprinse, cântând și rugându-se, într-o atmosferă solemnă, dar plină de sens. Este o procesiune de înmormântare, dar și una a speranței, în care rugăciunea pentru cei vii și cei adormiți se împletește cu nădejdea Învierii.

Din punct de vedere teologic, Prohodul este extrem de bogat. În textele sale se regăsesc principalele învățături ale Bisericii: creația lumii, răscumpărarea prin Hristos, rolul Maicii Domnului, Sfânta Euharistie și, mai ales, învierea morților. Citirile biblice din cadrul slujbei întăresc aceste adevăruri, oferind o perspectivă profundă asupra sensului morții și al vieții veșnice.

În final, Prohodul nu este doar o cântare liturgică, ci și un puternic mijloc misionar. El unește comunitatea, sensibilizează sufletele și transmite mesajul iubirii lui Dumnezeu. Atmosfera unică a acestei slujbe – desfășurată primăvara, în dangăt de clopote și miros de flori – atrage chiar și pe cei mai îndepărtați de viața bisericească.

Astfel, Prohodul Domnului rămâne o expresie vie a credinței ortodoxe: o cântare în care durerea se transformă în speranță, iar moartea devine poarta către bucuria Învierii.

                                                                                                                 Pr. Anisiea Gheorghiță

Articolul PROHODUL DOMNULUI, PRIVEGHEREA PLINĂ DE NĂDEJDE A ÎNVIERII apare prima dată în Ecoul muntilor.

O lectură plăcută şi sărbători cu linişte!

Articolul Ecoul Munţilor nr. 41 – o lectură de Paşte! apare prima dată în Ecoul muntilor.

Articolul Ecoul Munţilor la „jubileu”! Nr. 40! apare prima dată în Ecoul muntilor.

Munca, ambiția și dorința de a ne autodepăși ne-au condus pas cu pas spre una dintre cele mai frumoase experiențe sportive trăite de echipa noastră de handbal. Fiecare antrenament, fiecare exercițiu și fiecare meci ne-au unit tot mai mult, pregătindu-ne pentru provocările care aveau să urmeze.

Am continuat antrenamentele cu și mai multă seriozitate, concentrându-ne pe organizarea în teren, comunicare și spirit de echipă. Toate aceste eforturi au fost răsplătite, iar rezultatele nu au întârziat să apară. Echipa de băieți a reușit să obțină locul I, o performanță deosebită care ne asigură calificarea în etapa următoare a competiției.

De asemenea, echipa de fete a demonstrat ambiție și perseverență, reușind să obțină locul II. Chiar dacă nu a fost suficient pentru a merge mai departe, rezultatul este unul onorabil și ne motivează să muncim mai mult. Fetele au arătat că voința și munca în echipă pot aduce rezultate frumoase, iar experiența acumulată va fi un pas important pentru competițiile viitoare.

În această perioadă, băieții se pregătesc intens pentru etapa următoare, conștienți că fiecare meci va fi mai dificil. Cu încredere, seriozitate și susținere reciprocă, suntem hotărâți să reprezentăm școala cu mândrie și să demonstrăm că handbalul nu este doar un sport, ci și o lecție despre perseverență, respect și dorința de a fi mai buni în fiecare zi.

Prof. Luiza Haripcă

Articolul Un pas mai aproape de următoarea etapă apare prima dată în Ecoul muntilor.

Contribuţii importante au adus pentru acest număr preotul Gheorghiţă Anisiea, învăţătorii Gladiola Bondar şi Ilie Alexandru, profesoara Gabriela Vanda Cortez, bibliotecara Iolanda Lupescu, profesorii de istorie Daniela şi Vasile Ciubotaru, Ana şi Andrei Nica, Emanuel Bălan sau Mirela Curcă, Valentin Andrei are un interviu deosebit, la fel şi Alexandru Andrieş. Mulţumim profesoarelor Cristina Chirilă şi Ecaterina Caraza, universitarului Florin Alexandru Iordache. Mici intervenţii au avut Eusebiu Popa şi Contantin Mîrcă. Nu puteau lipsi juniorii: Maya Bicăjanu arată veleităţi istorice, iar literare dovedesc Ioana Bortişcă şi Casandra Asavei.

Despre visul unui copil ce a iubit fotbalul (şi-l iubeste şi matur şi este alături de el) aflaţi dintr-un interviu. Avem din nou „O personalitate a lunii” şi considerăm că merită tot respectul nostru!

Ca de obicei, istorie, literatură, etnografie, poveşti de viaţă, biografii etc.

O bună şi folositoare lectură!

Articolul Ecoul Munţilor nr. 38, anul IV, serie nouă apare prima dată în Ecoul muntilor.

La patru ani de la moartea sa tragică, Cristian Vatamanu este alături de noi printr-un articol vechi şi-l comemorăm pe profesorul Vasile Ţăruş. Dumnezeu să-i ierte! Universitarul Florin Iordache (a fost alături de noi în Tabăra Catharsis) ne-a trimis un prim articol, la fel cum au făcut inginerul Virgil Savin din Ghindăuani, profesoara Lenuţa Alupei din Borca şi bibliotecara Georgiana Bucur şi au revenit alături de noi profesorii Ecaterina Carază şi Vasile Amariei.  Am adăugat un articol al profesorului de istorie Mihai Ungureanu de la Tulgheş, iar spre drumeţie ne îndeamnă Oana Ciucanu şi Mihai Panţiru. Portretul sportiv este dedicat lui Garrincha.

Rămânem credincioşi demersului nostru de revistă tipărită şi vom oferi mai puţine articole online. În ciuda greutăţilor cu care ne confruntăm în aceste vremuri, ne îndreptăm spre numărul necesar de abonaţi pentru a merge în al IV-lea an al Seriei a II-a. Mulţumim celor care au fost şi sunt alături de noi.

O bună şi folositoare lectură vă dorim!

Articolul Ecoul Munţilor la numărul 37! apare prima dată în Ecoul muntilor.