Într-un interviu acordat ziarului „Ceahlăul” din 8 noiembrie 1969, dl înv. Luca Ioan a spus că a venit învățător pe meleagurile noastre la îndemnul profesorului său de pedagogie de la Școala Normală care-i îndruma pe absolvenți să pătrundă „pe văi și coclauri de țară” unde vor încerca „dulcele gust al marilor satisfacții” și care le mai spunea: „Decât o picătură de apă într-un ocean, mai bine o picătură de ploaie pe-o  floare!”.

Și-a dedicat viața învățământului timp de 41 de ani, pensionar fiind încă din 1969, dar a mai rămas un an la Școala Farcașa, profesor suplinitor (1970). A contribuit la ridicarea și finalizarea școlii din Popești-Farcașa cu bani din propriul salariu, iar la 25 noiembrie 1935 a primit titlul definitiv începând cu 1 septembrie  1935, în urma examenului de definitivat susținut în luna aprilie a aceluiași an (M.O. nr. 287/13.12.1935).

Înv. Ioan Luca s-a transferat de la Școala Popești la Școala Borca în anul 1940 în locul înv. Mohoreanu Dumitru, care a plecat la Josani-Alejd (M.O. din 15.06.1940). A preluat de la acesta și funcția de director de cămin cultural, înființând primul cor mixt sătesc la Borca, cor preluat mai apoi de către înv. Alexandru Țăranu, după ce I. Luca s-a reîntors la Popești (nu se cunoaște anul exact, se presupune că ar fi 1946, după un interviu acordat în presa vremii).

În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial a fost în mai multe rânduri mobilizat în perioada 1940-1943 și a făcut parte din Regimentul 39 Infanterie, Florești-Soroca, soția sa, înv. Elisabeta Luca (Bunescu) suplinindu-i orele. Este lăsat la vatră la 15 decembrie 1944.

În afară de Școlile Popești și Borca, a predat și la Școala Farcașa, fie ca învățător, fie ca profesor suplinitor pe ore de  limba română, limba franceză, muzică, ansamblu coral.

  Marea sa pasiune a fost folclorul, dedicând mare parte din timpul său culegerii de folclor autentic din zonă și desfășurării de activități cultural-artistice (fiind și director de cămin cultural o perioadă), chiar și după pensionare.

A înființat un cor mixt (pe patru voci), formații de teatru sătesc și de dansuri populare, a cules folclor literar, muzical și coregrafic din zonă (a scris pe note cântecele culese), s-a preocupat de corul bisericesc, a înființat un punct muzeistic etnografic în școală, a scris „Monografia satului Farcașa” (1977) și a alcătuit două cărți cu poeme din popor, „Liță-frunzuliță” și „Legendele Fărcașei”. A dat câteva interviuri în presa vremii („Ceahlăul”, „Steagul roșu”), în care a vorbit despre pasiunea  dumnealui.

Spre exemplu, a povestit cum în anul 1947, în timpul unei serbări de sfârșit de an școlar de la Farcașa, a interpretat un cântec la chitară. La sfârșitul serbării, câțiva săteni i-au zis: „Frumos, n-am ce zice, dar cu arcușul, la o așa vioară de mare, ce strașnică cântare ar fi ieșit!”. A zâmbit dureros pentru că și-a dat seama că ei nu cunoșteau acest instrument muzical, chitara, și le-a răspuns tot printr-o întrebare: „Când va veni o vreme când și țăranii mei să cânte singuri la chitară?”. Știa să cânte la cobză, chitară, vioară și fluier.

În anul 1948 a participat la primul concurs județean de coruri, iar din 1950 începe să adune diferite obiecte vechi de la locuitorii din comună, realizând o colecție cu lucruri de mare valoare, de la unelte pentru agricultură, pentru creșterea animalelor, prelucrarea lemnului la costume populare și alte obiecte de uz casnic din ceramică sau lemn: „ploscă-țigancă”, spunea învățătorul într-un interviu, „din lemn de tei sau tisă cu încrustații, ce a stat uitată de vreun vornicel într-un pod mai multe zeci de ani”; plugul de lemn, fără rotile; grapa din lemn; butoiaș cu doage și cercuri din lemn; lada de zestre cu înflorituri dibaci cioplite; fuse, furci, război de țesut, vârtelnițe, chepțeni, raghile, letcă și sucale, barcă dintr-un trunchi de copac (monoxilă), pianina cu coarde verticale, planșă desenată cu modele de semne ce se făceau pe urechile oilor și multe, multe altele.

În vara anului 1955 au avut loc cursuri de inițiere a instructorilor echipelor de teatru sătesc și pentru artiștii amatori din raionul Ceahlău. Cursurile au fost ținute de către artiști de la Teatrul de Stat din Bacău (Laurian Iacob, Ana Cristea)  la căminul cultural Farcașa și au participat 18 persoane din Corbu, Tulgheș, Hangu, Ceahlău, Farcașa, Călugăreni, printre care și prof. suplinitor de la Șc. de 7 ani Farcașa, Luca Ioan. Pe parcursul a trei zile au fost predate lecțiile: „Despre repertoriul unei echipe de teatru și analiza regizorală a unei piese”, „Munca actorului pentru crearea personajului”, „Probleme de scenografie în legătură cu montarea unui spectacol pe o scenă mică”, aplicații practice pe baza piesei „O noapte grea” de Lucia Demetrius, dl Luca fiind apreciat pentru caietul regizoral întocmit al acestei piese („Steagul roșu” din 3.08.1955).

Pentru a culege obiceiuri și tradiții ale zonei, spunea dumnealui, trebuie să „umbli cu traista în băț de ici colo, dacă nu cauți pretutindeni, dacă nu iscodești gândurile și firea oamenilor, nu culegi folclor”. Prima colecție de folclor ar fi fost realizată în anul 1927, când încă era elev al Școlii Normale și de atunci a căutat întruna: cântece, dansuri, povești, snoave, balade, doine, strigături, ghicitori, datini. Formațiile de dansatori,  instruiți de dl Ioan Luca, au păstrat unele forme de dans foarte vechi sau aproape dispărute. Ele interpretau dansurile: „Ciobăneasca”, „Botoșanca”, „Ruseasca”, „Leșeasca”, „Șargul”, „Miorița”, ultimele două fiind pe cale de dispariție la acea vreme.

Pașii de dans i-a învățat cântând și jucând în casă, în curte sau în drum cu persoana care îi știa, spre hazul celor care îl vedeau, dar și în aplauzele lor, atunci când prezenta pe scenă dansurile cu formațiile sale.

Într-un interviu în ziarul „Steagul roșu” din 1974, Ioan Luca spunea: „Ce credeți oare, că atunci când mă duceam să adun folclor, îmi puneam o floare la pălărie și magnetofonul pe umăr? Da’ de unde! Creionul, caietul și dragostea pentru ceea ce fac m-au ajutat cu prisosință”. Și totuși, din unele surse orale, și-a cumpărat mai târziu și-un magnetofon pentru a înregistra, ca să redea mai apoi, cât mai fidel, cântecele populare culese.

În acea perioadă lucra la Monografia comunei Fărcașa și trimitea la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iași studiul pe care l-a făcut asupra limbii populare din zonă. Pentru dumnealui, vocea tremurată, bătrânească a persoanelor în vârstă, care îi cântau și de unde culegea cântecele populare, scriindu-le apoi pe note muzicale, era o comoară de neprețuit.

Cântece culese de la ciobani sau alți săteni: „Izvorașul”, „Trece o nevastă la mure”, „Melodie veche de pe vremea turcilor”, „Foaie verde armurar” (de la o bătrână din Bușmei) ș.a.

Cântec „Foaie verde armurar”

„Foaie verde armurar

Am iubit un pădurar.

Bate-mă, doamne, să mor,

Pe brațele cui mi-i dor.

Pe suman pădurăresc,

Pe mânuța cui gândesc.

Foaie verde armurar,

Am iubit un pădurar;

Armurarul s-a uscat

Pădurarul m-a lăsat.”

(Sursa: Ziarul „Steagul roșu” din 27.07.1957)

A susținut mai multe spectacole folclorice pe scena căminului cultural Farcașa sau în cadrul unor concursuri sau festivaluri. În decembrie 1965 a prezentat spectacolul „De Anul Nou la Farcașa”, aducând pe scenă obiceiuri de iarnă: „Ursita în inel”, „Vergelul”, „Plugușorul”, „Capra” și „Jianul”. Au participat atunci peste cincizeci de tineri și bătrâni.

În noiembrie 1966 a fost organizat la Farcașa primul festival de teatru folcloric al artiștilor amatori. Teatrul de haiduci a fost în atenția formațiilor prezente la festival: „Banda lui Bujor” (Borca și Poiana Teiului), „Jianul” (Galu și Farcașa), „Pacea generală” (Mădei). Formația din Farcașa, condusă de dl. Luca, s-a detașat prin nivelul înalt de interpretare, formație care a prezentat tot atunci în festival și teatrul „Legendele Fărcașei”. Cele două piese, „Jianul” și „Legendele Fărcașei”, au fost premiate în cadrul festivalului, festival organizat de către Casa regională a creației populare.

În luna martie 1968 a realizat un impresionant spectacol folcloric cu 40 de artiști amatori, înviind întâmplări de haiducie pornind de la numeroasele legende despre haiducul Mihai Florea care circulau pe valea Bistriței. („Ceahlăul” nr. 26/20.03.1968).

De altfel, în anii ’60 au fost susținute pe scena căminului cultural mai multe spectacole folclorice intitulate „Legendele Fărcașei” – un mănunchi de credințe, doine și basme locale, cântece din fluier, sunete de bucium, zicători, jocuri și strigături populare.

O variantă a „Legendei Fărcașei”, despre care s-a scris în 1966 în presă, spune că au fost nouă zâne, dintre care una, Ileana, era foarte frumoasă. Zânele au venit din diferiți munți în locuri curate și au încins jocuri și hore bătătorind pământul în rotocoale. Acolo, ciobanii își îngropau fluierele care deveneau fermecate și la care se cânta  bucuria sau aleanul oamenilor. Din cântecul fluierelor s-au însuflețit împrejurimile Ceahlăului, peste care a devenit stăpân un tânăr muntean, voinicul Farcaș, născut odată cu codrii. Farcaș s-a căsătorit cu Ileana și, împreună cu copiii lor, au întemeiat satul Farcașa mai sus de Poiana Teiului, pe malul Bistriței.

Ioan Luca a mai consemnat o variantă, „Legenda satului Farcașa”: 12 haiduci și cu frumoasa Ileana, veniți din Ardeal, au poposit în Dâmbul Fântânii. Și pentru că toți o doreau de soție, Ileana i-a pus la mai multe încercări. A învins cel mai viteaz, Farcaș, care a luat-o de soție, cununându-se la biserica din Sabasa. Celorlalți haiduci li s-au pierdut urmele. Urmașii lui Farcaș și ai Ilenii au purtat numele de „A Ilenei”, iar alți urmași – „a lui Simion”, „a lui Ion” ș.a. Această variantă a fost așezată sub formă de versuri de către neobositul învățător, câteva fragmente fiind publicate în ziarul „Steagul roșu” din octombrie 1966.

Legenda satului Farcașa

„Floare sânzâiană                  Dară cea Ileană,                    Dulce la privit

A fost o Ileană                        Mândră, Cosânzeană            Și bun la iubit.

Mândră Cosânzeană,            Le-a spus răspicat                 Iară cea Ileană

Din Ardeal venind                  Și le-a spus curat                   Bun de soțior

Ș-aici poposind,                     Că-l va îndrăgi                        Nu de frățior

Cu voinici vreo zece              Și îl va iubi                               Pe el l-a luat.

Zece, doisprezece.                Pe cel mai voios,          Ei s-au cununat

Bistrița îmi trece                     Pe cel mai frumos,       Și-au întemeiat

Noaptea a-și petrece             Rumen la obraz,           Acest frumos sat.

La Dâmpul Fântânii                Cu suflet viteaz.            Însă cei vreo zece,

Ei îmi sunt stăpânii.                Însă din cei zece          Zece, doisprezece

Pe acea Ileană,                      Zece, doisprezece       Nu se știe bine

Mândră Cosânzeană             Farcaș îi întrece.           În ce colț de lume

Toți mi-o îndrăgeau                Este mai voios,             Cu toți au plecat

Și toți mi-o doreau                  Este mai frumos,          Și s-au așezat

Nu ca surioară,                       Rumen în obraz,           Și mi s-au oprit

Ci ca soțioară.                        Cu suflet viteaz             Cu suflet zdrobit.”

„Povești din Farcașa” adunate de către dl învățător: „Povestea pământului” (culeasă la data de 17.07.1960 de la Petru Gv.  Lupuleasa, născut în 1868); „Săracul la iad” (culeasă la 15.07.1958 de la Ioana Ts. Erhan, născută în 1881); „Povestea tutunului” (de la Ruxanda Gh. Berheci, 30.04.1962); „Povestea ciocârliei” (culeasă la 15.03.1971 de la Ion Delvai, născut în 1909); „Povestea cucului” (culeasă la 19.01.1971 de la Ileana I. Găină); „Cum s-a împrietenit omul și câinele” (culeasă la 12.03.1971 de la Petre Irina, născut în 1910); „Povestea urzicilor” (culeasă la 2.05.1966 de la Vasile Tofan) ș.a.

Din păcate, prea puține texte culese s-au păstrat, ceea ce s-a recuperat de către dl prof. George Brăescu fac parte dintr-un volum publicat la Editura Nona în 1996, „Folclor literar din județul Neamț. Cântece din Fărcașa”.

Personal, spre sfârșitul anilor ’80, când mă pregăteam pentru probele de aptitudini din cadrul examenului de admitere de la Liceul Pedagogic „Gheorghe Asachi”, am exersat sub îndrumarea dumnealui interpretarea a numeroase cântece, solfegii, game majore și minore, tactarea unor măsuri, ritm etc. toate fiindu-mi de mare folos pe tot parcursul meu educațional și profesional. S-a  stins din viață la 12 septembrie 1983 și este înmormântat la biserica „Sf. Nicolae” din Farcașa.

Surse: Ziarele „Ceahlăul” și „Steagul roșu” din 1955, 1957, 1966, 1968, 1974; M.O. din 1935, 1940; „Obârșia Farcașei. Monografie”, S. Florian și B. Scripcaru, 2017; „Borca. File de monografie”, I.A. Lupescu, 2021.

                                                                                        Gladiola Bondar

c

Articolul Învăţătorul Ioan Luca, neobositul culegător de folclor apare prima dată în Ecoul muntilor.

Acestea erau cerute la acea vreme și de către organizația de pionieri și veneau în completarea celorlalte activități educative care se desfășurau în școală sau în afara ei.

Din aceste cercuri făceau parte elevii care aveau anumite înclinații tehnice, artistice, literare, sportive, practice sau îndrăgeau anumite discipline școlare. De altfel, unul dintre obiectivele organizației pionierești era acela de cuprindere a unui număr cât mai mare de elevi în cercuri tehnico-științifice, aplicative,  artistice, sportive.

Cercul de radioamatori a fost înființat în anul 1956 de către profesorul de fizică (și fost învățător), Alexandru Țăranu. În cadrul acestui cerc, a fost construit primul radioemiţător de pe valea Bistriţei. În cartea domnului prof. Gh.Țigău „Liceul „Mihail Sadoveanu” Borca-Neamț. O școală pentru toți. 1953-2003” este publicată o fotografie cu domnul profesor și aparatul construit de către dumnealui și elevi.

Profesorul Popa Valeriu (matematică) a pus bazele unui cerc de teatru și a unui cerc de matematică în perioada 1960-1963, timp în care a fost predat la Borca. Cu echipa de teatru a liceului susținea spectacole în localitățile vecine: „Mari succese am avut cu piesa „Nota zero la purtare”, de N. Stoenescu, ai căror excepționali protagonist erau Traian Florea, Lazăr Mircea, Vasile Danielescu, Gheorghe Măntescu, Dumitru Condrea, Aflorei Elena, Dorel Rusu, Paraschiva Cristea și Lucia Buruiană” (Țigău, Gh., „Valori și destine din Borca-Neamț”, Ed. Nona, Piatra-Neamț, 2015, p. 296). Și înaintea dumnealui, învățătorii înființau trupe de teatru cu elevii talentați și prezentau piesele la serbări, cercuri culturale, sărbătorirea unor evenimente istorice.

Spre exemplu, dna învățătoare Lupu Emilia (mama doamnei bibliotecare Iolanda-Ana Lupescu) a pus în scenă piesa „Un pedagog de școală nouă”, I.L. Caragiale în anul 1957. Personajul – elevul Ionescu– a fost interpretat de către școlarul Rusu Dorel, viitor profesor de limba și literatura română la școala noastră (Iolanda-Ana Lupescu, „Borca. File de monografie”, Ed. Cetatea Doamnei, 2021).

În cadrul Cercului cultural Borca, elevii au prezentat „Arvinte și Pepelea” de V. Alecsandri în anul 1902, iar în fața reprezentanților Domeniului Coroanei a fost prezentată piesa „Prințul Puf” în 1903, învățători fiind la acea vreme soții Popovici Constantin și Eugenia. Piese de teatru realizate cu elevii au fost puse în scenă cu prilejul șezătorilor culturale  de către învățătorii Cornelia Hrițcu și Vasile Codrescu: „Doctorul știe tot” și „În sărbători” (decembrie1938), sceneta istorică „Moș Ion Roată și Unirea”, I. Creangă (ianuarie 1939).

Cercurile de matematică au continuat și în anii ’80, acestea fiind conduse de către profesorii de matematică Andronic Ion (fost elev al lui Valeriu Popa), Doroftei Mihai și Cotîrgășanu Constantin. Astfel de cercuri au fost organizate și la învățământul primar de către învățătoarele Floroiu Emilia și Mrejeru (Bondar) Gladiola. Micii școlari rezolvau probleme și din „Gazeta Micilor Matematicieni”, înființată de prof. Ștefan Țifui de la Șc. Grințieș. Elevii erau rezolvitori de probleme, iar doamnele învățătoare de la Școala Borca au fost propunătoare de exerciții și probleme, unele fiind publicate în Gazetă.

Dragostea pentru matematică a dus la organizarea taberelor de matematică la Liceul Borca, alături de tabere de odihnă, radioamatorism, fizică, limba engleză la care participau elevii din județ și din țară(1965-1992). Au fost acceptați și elevi din Borca, iar în 1987/’88 au participat și câțiva elevi din învățământul primar, clasele III-IV, cărora le-au predat atât prof. de matematică, cât și înv. Floroiu E. și Mrejeru G.

În prima parte a zilei aveau loc ore de matematică, apoi activități sportive, artistice, drumeții la izvorul Borcut, excursii de o zi (Durău, Suceava, Tg. Neamț), întâlniri și activități comune cu elevii din Borca, vizionarea de filme la căminul cultural, focuri de tabără.

Director de tabără la Borca a fost prof. Bondar Viorel, iar administratorul taberei a fost dna Ana Elvira. Orele de matematică erau susținute de către profesorii de la Borca, dar și de către profesorii ce însoțeau elevii în tabără, dintre care amintesc: prof. Gheorghe Amaicei (Piatra-Neamț), prof. Ștefan Țifui (Șc. Grințieș), prof. Ion Radu (Bacău).

Cercul de educație rutieră și karting a fost condus de către dl prof. Tănase Ioachim (fizică). Pe lângă învățarea noțiunilor teoretice de educație rutieră, elevii erau instruiți cum să circule corect cu bicicleta și erau pregătiți pentru concursurile pionierești de educație rutieră, conducerea bicicletei și a kartului. La începutul anilor ’80 au fost aduse trei karturi, câte unul pentru școlile din Borca, Sabasa și Mădei, dar numai la Borca acesta a fost utilizat în cadrul cercului.

Concursurile de karting aveau loc la Bicaz, Piatra-Neamț și Roman, iar cele de educație rutieră și conducerea bicicletei la Bicaz și Piatra-Neamț. Și după Revoluție au mai avut loc în zona noastră concursuri de educație rutieră la Școala Galu, Poiana Teiului.

În cadrul acestora, elevii, pe categorii de vârstă/clasă, participau la mai multe probe: completarea unui chestionar (legislație rutieră), conducerea bicicletei (de regulă, marca românească „Pegas”)  sau a kartului (la concursurile de kart), în linie dreaptă, cu  ocolire a cinci jaloane, menținerea echilibrului pe bicicletă, traversarea sau ocolirea unui obstacol, săritură peste el etc. Elevii de la școala noastră au obținut rezultate frumoase la aceste probe.

(Va urma)

Gladiola Bondar

Articolul Cercurile pentru elevi de altădată de la Liceul Borca (I) apare prima dată în Ecoul muntilor.

Expediția consta în parcurgerea unui traseu stabilit în diferite zone din țară, fie zonă de munte, pe firul unei ape sau Delta Dunării, pe durata a două săptămâni. Grupul de copii se deplasa în cea mai mare parte a drumului cu rucsacul în spate, dormea în corturi și se autogospodărea. Pe tot parcursul traseului, ei explorau și adunau informații despre zona respectivă, obiective turistice, floră și faună, realizau interviuri cu personalități, observau tradițiile și obiceiurile localnicilor, culegeau folclor, făceau fotografii, desene, schițe și consemnau amănunțit tot ceea ce se întâmpla în Jurnalul expediției.

În Oglinda expediției erau trecute semnături și ștampile ale instituțiilor sau primăriilor din localitățile pe unde treceau. Fiecare membru avea o responsabilitate, de multe ori fiind nevoiți să rezolve diferite probleme ce se iveau în cale: procurarea unor alimente (unele de la localnici), găsirea locului de campare sau de dormit, dacă vremea era nefavorabilă, mici devieri de la trasee (dacă timpul nu permitea continuarea drumului sau dacă nu existau legături între autobuze, autobuz-tren etc.), schimbarea programului orar ș.a.

De la Liceul „Mihail Sadoveanu” Borca (Școala Medie/ Generală de 10 ani) au pornit în explorarea țării expedițiile Indagatores (Cercetătorii) și Lostrița. Acestea aveau loc pe parcursul lunilor iulie sau august, în vacanța mare a elevilor.

Expedițiile Indagatores au avut echipajele formate din elevii claselor a VII-a și a VIII-ași au explorat zonele din Masivul Călimani (1974), Delta Dunării (1975), Țara Maramureșului (1976), Dobrogea (1977), Orăștie (1978), Gura Portiței (1979), Deva – Alba-Iulia (1980), Podișul Mehedinți (1982), Borca-Vf. Budacu (1986), Borca-Drumul Vitoriei Lipan-Stânișoara (1987).

Expedițiile Lostrița,  formate din elevi din clasele a V-a și a VI-a, au cercetat zona Lacului Roșu (1982), Rarău-Gura Humorului(1983), Bicaz-Slănic Moldova-Gh. Gheorghiu Dej-Tg. Ocna (1984).

Echipajul Indagatores a fost condus de dna prof. de geografie, Maria Lungu și însoțitor, dl. prof. de lb. franceză, Petru Lungu. În unele expediții au mai fost însoțitori: dna prof. Andrieș Georgeta, înv. Niță Vasilica sau înv. Mrejeru (Bondar) Gladiola.

Echipajul Lostrița a fost coordonat de dna prof. Andrieș Georgeta și însoțitori, profesorii Maria și Petru Lungu.

Expedițiile erau cu multă grijă pregătite, încă din timpul anului școlar: se stabileau scopul și obiectivele expediției, traseul, mijloacele de transport (orarul, prețul biletelor pentru autobuz, tren, vapor), locurile unde urmau să își stabilească tabăra de corturi, listele cu alimente, haine, trusă de prim ajutor, alte obiecte necesare (corturi, saci de dormit, ceaun, filme pentru aparatul foto etc.).

Copiii studiau hărțile din zonele respective, exersau întinderea și strângerea cortului, confecționau în atelierul școlii unele indicatoare, stabileau legături cu școli și profesori din acele zone pentru a le fi ghid, își împărțeau sarcinile în cadrul grupului (căpitan, secund, etnograf, folclorist, sanitar, biolog, geograf, meteorolog, cronicar, contabil, fotoreporter, desenator), participau la diferite alte activități pionierești pentru a aduna resurse financiare-colectarea și valorificarea deșeurilor refolosibile, a plantelor medicinale, curățarea islazurilor, susținerea de spectacole (cu vânzare de bilete) la Farcașa și Broșteni. Pe lângă autofinanțare, banii veneau și din partea organizației de pionieri și de la părinți.

Jurnalele expedițiilor conțin informații amănunțite despre fiecare loc prin care au trecut sau au poposit expediționarii, fiind descrise localități, cum ar fi Borsec, Galați, Tulcea, Sulina, satul Letea, Broșteni, Vatra Dornei, Moisei, Bogdan-Vodă, Ieud, Rozavlea, Sighetul Marmației, Săpânța, Mangalia, Constanța, stațiunile de la Marea Neagră; Varna, Albena și Balcic din Bulgaria; Orăștie, Costești, Jurilovca, Portița, Deva, Brad, Avram Iancu, Tg. Jiu, Cloșani, Herculane, Drobeta-Turnu Severin; Bicaz, Câmpulung Moldovenesc, Suceava, Bicaz, Piatra-Neamț, Buhuși, Bacău, Slănic-Moldova, orașul Onești redenumit Gheorghe Gheorghiu-Dej, comuna Borca ș.a.

O atenție deosebită era dată instituțiilor, școlilor, muzeelor, obiectivelor turistice, spre exemplu: „Institutul de cercetare, recoltare și studiere a stufului” de la Maliuc, „NAVROM” Galați-Navigația Română, muzeele din Sulina, Constanța, Orăștie, Suceava, Bicaz, Piatra-Neamț, Muzeul Artei Lemnului din Câmpulung Moldovenesc, Muzeul de Etnografie din Gura Humorului, Muzeul Aurului din Brad; Cetățile Costești, Sarmisegetuza, Deva, Alba-Iulia, Suceava; Case Memoriale- „Gheorghe Crișan”, „Aurel Vlaicu”, „Ion Borcea” din Racova; Gorunul lui Horea și mormântul lui Avram Iancu; Fabrica de postav din Buhuși, Expoziția de lucrări grafice, tapiserii, navo- și aeromodele și ferma pionierilor din Bicaz etc.

Zonele geografice erau cu atenție studiate, expediționarii consemnând informațiile adunate de la ghizi, oamenii din zonă sau specialiști. Ei au realizat fotografii, descrieri ale acelor zone, au desenat numeroase schițe, hărți și și-au exprimat în scris propriile păreri, observații, gânduri.

Astfel, în Jurnale se regăsesc importante informații despre Munții Călimani, vf. Pietrosu, Peștera Luana și Lacul Iezer; Delta Dunării, Pădurea Letea și herghelia de cai din Mangalia; vf. Stânișoara, vf. Budacu, drumul Vitoriei Lipan, valea Sabasei și a Bistriței, izvorul Borcut; peșterile Ponorîci, Ponorîci-Șa, Meziad, Peștera Muierilor, Cioclovina cu Apă și Cioclovina Seacă, Plăișor, Șura Mare din Ohaba-Ponor; Lacul Razim și țărmul Mării Negre; Muntele Vulcan, Cheile Bulzeștilor, izvorul vocluzian numit „Fântâna lui Marian”; Peștera Ionilești și Muntele Găina; Valea Motrului; peșterile Ponoarele, Izverna, Peștera Mare din Balta; Cheile Bicazului, Lacul Roșu, Muntele Rarău, Rezervația Piatra Pinului, Ilișești; Lacul Izvorul Muntelui ș.a.

Casele sătenilor, obiceiurile și tradițiile din diferite locuri, portul popular, meșteșugurile sau îndeletnicirile locuitorilor sunt cuprinse în paginile Jurnalelor sub formă de rapoarte ale membrilor expedițiilor, versuri culese de la localnici, desene cu motive populare ale unor construcții din lemn, desene pe hârtie milimetrică a modelelor de țesături, ștergare, cămeși, fotografii.

Câteva exemple: stânile din Șaru Dornei, exploatarea sulfului din Călimani, a lemnului – Gura Haitii, a stufului din Deltă, practicarea pescuitului; exploatările miniere din Baia Borșa, Burloaia; topitul cânepii în apa Izei; sculptura în lemn – garduri și porți, cruci, obiecte casnice; țesutul covoarelor persane la întreprinderea meșteșugărească „Mureșana” și împletirea coșurilor din nuiele la Ieud; nuntă tătărească la Capul Midia; modele de ștergare, și alte țesături din casele locuitorilor din Costești și Cloșani; descântec pentru deochi, strigătură de nuntă, cântec pentru Aurel Vlaicu-notate de la bătrânul Bogdan Pătru din Costești, 1978; poezie scrisă de Mihai Gavrilită în presa vremii despre Horea, Cloșca și Crișan; meșterii olari din Obîrșa; colecția de linguri de lemn a prof. Ioan Țugui și poezia „Cântecul Bucovinei” culeasă de la Elena Raia din Pojorâta; munca în hidrocentrale, în fabrica de ciment, de obținere a celulozei și hârtiei sau a postavului etc.

Întreaga aventură a micilor exploratori din perioada anilor 1974 – 1987 este însoțită de fotografii alb-negru, drept mărturii ale muncii de explorare depusă de către expediționari.

Au fost surprinse pe filmul fotografic și vapoarele Malnaș, Săgeata, Moldova; vapoarele oceanice pentru pescuit Polar I și Polar II; bărcile Dacia și Antares; navele de război – distrugătoarele Crimeea Roșie și Viteazul ale U.R.S.S., expuse cu ocazia împlinirii a 60 de ani de la Revoluția socialistă din octombrie; bricul Mircea și corabia Speranța din serialul „Toate pânzele sus”; motonava Transilvania numită și Lebăda Mării Negre; vasul Libertatea; vapoarele Cluj și Banatul.

Expediționarii s-au întâlnit cu diferite persoane, profesori, ghizi, specialiști și personalități: ing. Oancă, topograf, le-a fost ghid la Peștera Luana și Lacul Iezer; prof. Stan Damian de la Șc. Bilbor; ing. Bondar Dumitru din Borca, ghid la minele Baia Borșa; artificierul Avășanei Ionde la mina Burloaia; fiica meșterului popular Ion Pătraș, Săpânța; poetul Aurel Dumitrașcu din Borca ce își făcea stagiul militar la Sulina; pilotul de nave maritime, Olărescu Sorin; cercetător dr. Carol Nagy de la Institutul de cercetare marină; comandantul de navă de pescuit oceanic, Ștefănescu Toader; sculptorul Adam Nicolae, autorul machetei Munților Orăștie și a grupului statuar „Palia de la Orăștie”; șeful brigăzii de pescuit, Nichei Ivan, de la Gura Portiței; preotul Liviu Oprișan-ghid la biserica-monument istoric din Crișcior; prof. Stan Marin și ing. Dan Sorin-ghizi la Uzina Gura Barza unde se prelucra minereul aurifer; moș Toader Dragoșa și soția sa, nana Carolina – povestitori la Țebea, cu casa transformată în muzeu; inginerii Răianu și Tîpîrnic-ghizi la Hidrocentrala Motru; înv. Codrescu Vasile și soția sa, Codrescu Paraschiva- fostă casieră a Ocolului Silvic Borca, secretară a liceului și veteranul de război Iftimuț Gavril din Borca ș.a.

Impresiile copiilor, jocurile din timpul liber, activitățile gospodărești și momentele hazlii se regăsesc în creații literare, cântece și Imnuri ale expediției, versuri dedicate fiecărui membru al expediției, desene și multe fotografii.

Cu mult haz sunt prezentate unele întâmplări și situații: 1974, Borsec – „Pe-o căldură tropicală/ La cofetărie,/ Ca să răcim înghețata/ Suflăm cu furie!”; 1975, Delta Dunării – „Zece elevi mititei/ Au plecat odată/ Într-o expediție/ Spre o mare „baltă”./ Au plecat cu toți, voinici,/ Fericiți, măi frate!/ S-au întors cu toții, să știți,/ Dar pișcați în coate.”; Bicaz, 1984: „Lostrița-i al nostru nume/ Veșnic cercetăm,/ Cutezanța, veselia/ În suflet purtăm./ Ducem casa în spinare/ Spre un loc vestit./ Cărăm tot și pe deasupra/ Sacul de dormit” etc.

Expedițiile „Indagatores” de la Școala Borca au obținut de-a lungul timpului următoarele trofee și premii: 1978-1979 – Marele trofeu „Busola de Aur” (trofeu transmisibil); 1981 – Trofeul „Pana de Argint” pentru cronicarul echipajului; 1983 – Trofeul „Termosul de Argint”; 1987 – Mențiune la trofeul „Chemarea munților”.

Anul acesta se împlinesc 50 de ani de la prima expediție Indagatores (1974) și se dorește o întâlnire cu foștii expediționari pentru a marca acest eveniment.

Bibliografie: Jurnalele expedițiilor Indagatores și Lostrița.

Revistele Biblioteca din Nord, ediția de primăvară, 2022 – vară, 2024.

Prof. înv. primar Gladiola Bondar

Articolul Expedițiile Școlii Generale de 10 ani Borca, judeţul Neamț apare prima dată în Ecoul muntilor.