O lectură plăcută şi sărbători cu linişte!

Articolul Ecoul Munţilor nr. 41 – o lectură de Paşte! apare prima dată în Ecoul muntilor.

Evenimentele dedicate sărbătorii au debutat încă din seara premergătoare praznicului, prin oficierea slujbei Vecerniei unită cu Litia, urmată de cântarea Prohodului Maicii Domnului, într-o atmosferă de pioșenie și reculegere.

În ziua praznicului, credincioși veniți atât din proximitate, cât și din localități mai îndepărtate, îmbrăcați în straie tradiționale românești, au împodobit sfântul lăcaș, aducând un omagiu viu valorilor spirituale și identității locale.

Programul liturgic a început cu slujba utreniei, apoi a continuat cu citirea Acatistului Adormirii Maicii Domnului, urmat de oficierea Sfintei Liturghii în sobor clerical. Slujba a fost prezidată de Preacucernicul Părinte Protopop emerit Mihai Damian, alături de un sobor format din: Preacuviosul Părinte Teodosie Paraschiv de la Mănăstirea Durău, Preacucernicul Părinte Gelu Simionescu (Parohia Grințieșu Mare), Preacucernicul Părinte Celestin Ignat (Parohia Bradu), Preacucernicul Părinte Cotârgășanu Mihail (Parohia Sfântul Gheorghe-Londra) și Preacucernicul Părinte Gheorghiță Anisiea, parohul bisericii gazdă.

Răspunsurile liturgice au fost înălțate de cântăreții bisericilor din comună și de corul parohial, coordonat de domnul Sfarghie Cristian, contribuind la înnobilarea spirituală a întregii slujbe.

După oficierea Sfintei Liturghii, credincioșii au participat la o agapă frățească, desfășurată într-un cadru de bună rânduială și ospitalitate, la care a fost prezent și Preacucernicul Părinte Ionel Cuțuhan, Protopop al Protopopiatului Ceahlău. Preparatele culinare, pregătite cu grijă și devotament de domnul Alupului Nistor, bucătarul comunității, alături de membrele comitetului parohial, au respectat specificul zilei de vineri cu dezlegare la pește: ciorbă de perișoare de pește, pește la grătar cu mămăliguță și mujdei, sarmale de post, iar ca desert, prăjituri de post.

Manifestările religioase vor continua și în ziua următoare, prin săvârșirea Parastasului pentru cei adormiți, precum și a rugăciunilor de dezlegare, rostite la mormintele celor plecați în veșnicie.

În acest cadru binecuvântat, Maica Domnului – Ocrotitoarea Bisericii și a comunității grințieșene – a fost cinstită cu aleasă evlavie, iar credincioșii s-au reunit în rugăciune și recunoștință, cerând mijlocirea ei la Bunul Dumnezeu pentru pace, binecuvântare și mântuirea sufletelor.

Preot Gheorghiţă Anisiea

Articolul GRINȚIEȘUL ÎN STRAIE DE HRAM apare prima dată în Ecoul muntilor.

Un număr în care ne-a bucurat (ca întotdeauna de altfel!) doamna Iolanda Lupescu. Articole plăcute, erudite şi educative. La fel şi părintele Anisiea, redactor în toată puterea cuvântului pentru „Ecoul” nostru. Şi nota bene, tânăra noastră publicistă, Maya Bicăjanu, ne-a oferit în acest număr benzi desenate, o poveste şi un interviu excelent. Dar şi Teodora Topoliceanu, tot elevă, ne oferă un eseu dedicat lui Tonitza, care atrage atenţia. Nu lipsesc învăţătorii pensionari Ilie Alexandru şi Mihai Panţiru, profesorul Savin din Crăcăoani, bibliotecara Mariana Călinescu de la Bicaz, Despina Gheorghiu de la Borca. Desigur şi istoricul Emanuel Bălan de la Târgu Neamţ, cu un studiu despre spitalele nemţene din Marele Război. Profesoara Cristina Chirilă are două studii de specialist şi debutează la noi Ioana Chirilă, proaspătă absolventă de liceu. Şi să nu uităm pe doamna Lăcrămioara Pop de la Tulgheş, rapsodul nostru şi „tezaur uman viu”!

Nu lipsesc articolele de sport, invitaţiile la drumeţie, studiile şi articole de istorie, poezia, opinia, eseul, atitudinea.

O lectură plăcută vă dorim.

*pentru cei amintiţi am creat câte o trimitere la un link ce-i prezintă pe fiecare în parte în revista noastră şi e necesar doar un simplu click

Articolul Ecoul Munţilor la numărul 32! apare prima dată în Ecoul muntilor.

Etimologic, numele de Nicolae înseamnă „biruința poporului” sau „biruitor asupra poporului” – niki – laos (în lb. greacă), nume care s-a împlinit în viața marelui ierarh prin vocația sa deosebită de dăruire și milostivire către cei în nevoi. El a biruit poporul nu prin puterea pământească, ci prin puterea nesfârșită a iubirii și a sfințeniei sale pe care le-a dăruit tuturor celor ce l-au chemat și îl cheamă în ajutor.

Sfântul Nicolae a ştiut să arate dragoste faţă de Dumnezeu, apărând cu sfinţenie învăţătura ortodoxă şi arătând dragoste faţă de aproa­pele, miluind o mulţime de oameni, ca de pildă pe tatăl care avea trei fete sărace, pe coră­bi­e­rii aflaţi în tumultul mării învolburate şi pe locuitorii Mirelor Lichiei, cărora le-a fost nu numai păstor sufletesc, ci şi spriji­ni­tor în vreme de foamete, prin chemarea miraculoasă a corabiei încărcate cu grâne – simbol al Bisericii, ca tezaur al bu­nă­tă­ţilor celor făgăduite.

Sfântul Nicolae este socotit ocrotitorul multor bresle și meserii. El este apărătorul copiilor, al fecioarelor și văduvelor credincioase, al elevilor, patronul mirilor, al tinerilor căsătoriți, al săracilor și al tuturor celor care îl caută în rugăciune.

Urmând pildei vieţii Sfântului Nicolae şi a faptelor sale de milostenie, Parohia ,,Adormirea Maicii Domnului”-Grințieș în parteneriat cu Școala Gimnazială ,,Constantin Panțâru”-Grințieș l-au ajutat pe Moș Nicolae  în noaptea de 5 spre 6 decembrie, să aducă o mică bucurie tuturor elevilor Școlii Grințieș, astfel încât aceștia să găsească pe fiecare bancă în dimineața zilei de 6 decembrie  câte un mic dar.

Ne-am manifestat prin gestul acesta cinstirea față de Sfântul Nicolae, arătând că putem să facem și noi câte ceva, după puterea noastră, din cele multe câte sfântul a făcut pentru noi, dar ne-am dorit să fim modele și pentru elevi, să-i chemăm la bunătate și dărnicie prin exemplul nostru de dăruire.

Preot Gheorghiță Anisiea

Articolul PE URMELE SFÂNTULUI NICOLAE ÎN VATRA GRINȚIEȘULUI apare prima dată în Ecoul muntilor.

Sinaxarul din Mineiul pe luna octombrie ne spune că Sfântul Mucenic Dimitrie a trăit în timpul împăraților romani Diocleţian (284-305) şi Maximian (293-311), fiind originar din oraşul Tesalonic. El era un creştin evlavios şi un trăitor al Evangheliei lui Hristos. A fost conducătorul oraşului Tesalonic, funcţie acordată chiar de împăratul Diocleţian. Deşi tânăr, şi-a împlinit cu cinste această vrednicie pe care i-a încredinţat-o împăratul, fiind astfel apreciat şi iubit de toţi locuitorii oraşului. El propovăduia credinţa în Hristos şi a convertit mulţi păgâni la creştinism. Despre activitatea sa misionară a fost informat şi  Maximian, mare persecutor al creştinilor. Acesta a venit în Tesalonic după ce a ieșit victorios în războiul împotriva sciților și sarma­ților, după cum aflăm din Vieţile Sfinţilor.

După obiceiul Romei păgâne, un comandant de legiuni victorios trebuia să mulţumească zeilor pentru biruinţa obţinută. Maximian a ordonat să se facă acest ritual în toate cetăţile din teritoriul administrat de el, inclusiv în Tesalonicul condus de Sfântul Dimitrie. Ajuns în Tesalonic, i-a cerut guvernatorului Dimitrie să părăsească credinţa creştină. În faţa refuzului sfântului mucenic, Maximian a ordonat arestarea lui şi îndepărtarea din funcţia politică pe care o deţinea.

În cinstea victoriilor sale, Maximian a organizat ample jocuri publice, între care erau şi luptele de gladiatori. Maximian avea un luptător vandal, Lie, care avea o forţă extraordinară şi-i învingea în luptă pe toţi oponenţii săi. Aceştia erau mai ales creştinii, care trecuseră prin suferinţa închisorii pentru credinţa lor şi erau slăbiţi de caznele la care fuseseră supuşi. Toate acestea se făceau din ordinul împăratului, care se distra văzând cum sunt omorâţi creştinii de Lie, luptătorul său.

Vieţile Sfinţilor ne relatează că un tânăr creştin, Nestor, indignat de ce se întâmpla în arenă, dorind să lupte cu Lie, a mers la Sfântul Dimitrie în temniță și i-a povestit despre modul cum sunt ucişi creştinii de luptătorul vandal. Nestor cerea binecuvântare sfântului și rugăciune pentru a câştiga lupta cu Lie. Sfântul Dimitrie, însemnându-l cu semnul Sfintei Cruci, îl trimite la luptă, spunându-i: „Du-te și îl vei birui pe Lie mărturisindu-L pe Hristos”.

Cu binecuvântarea Sfântului Dimitrie, luptătorul creştin Nestor reuşeşte să-l învingă pe Lie, acesta pierzându-şi viaţa în urma acestei confruntări. Împăratul este informat că Nestor l-a biruit pe marele luptător vandal la îndemnul şi cu rugăciunea Sfântului Dimitrie şi a ordonat uciderea fostului guvernator al Tesalonicului. În ziua de 26 octombrie, Sfântul Dimitrie primeşte cununa muceniciei, fiind ucis de soldaţi cu mai multe suliţe pe când se ruga. A doua zi este martirizat la ordinul lui Maximian, prin decapitare, şi Nestor, biruitorul lui Lie.

Despre sfintele moaşte ale Mucenicului Dimitrie aflăm că au fost luate de creştini după moartea lui martirică şi îngropate cu cinste. Acestea au săvârşit nenumărate minuni, arătându-se a fi şi izvorâtoare de mir.

Dacă Sfântul Gheorghe este vestitorul primăverii, Sfântul Dumitru este ,,sfântul care înmiresmează toamna”. De altfel, Sfântul Dimitrie face pereche bună cu Sfântul Gheorghe. În rugăciunile de invocare ale Bisericii noastre ei sunt întotdeauna pomeniţi împreună, în capul cetei marilor mucenici. Amândoi au trăit în aceeaşi perioadă istorică (la sfârşitul veacului al III-lea şi începutul celui de-al IV-lea), amândoi au fost de foarte tineri căpetenii militare apreciate, amândoi s-au afirmat prin curaj şi mărturisire fără preget a credinţei lor, suportând martiriul în timpul aceleiaşi perioade de mare prigoană anticreştină, datorată împăraţilor (auguştilor) Diocleţian şi Maximian.

Tot pereche apar adesea reprezentaţi cei doi sfinţi şi în icoane. Pe pereţii bisericilor ei stau în fruntea cetei de Sfinţi militari, în registrul care le este destinat în absida dreaptă. În icoanele cu mai multe scene şi cu mai mulţi sfinţi sunt reprezentaţi în partea de jos, călare, în luptă cu vrăjmaşi mai degrabă spirituali. În cazul acesta, ei par să vină unul în întâmpinarea celuilalt, fiecare aducându-şi propria biruinţă întru Hristos, transformându-le într-una singură. Calul Sfântului Gheorghe este alb, iar cel al Sfântului Dimitrie roib. Dacă Sfântul Gheorghe învingea pe balaur, salvând pe fata de împărat, suliţa Sfântului Dimitrie străpunge o fiinţă umană.

În popor, ceea ce se începe la Sfântul Gheorghe se sfârşeşte toamna la Sfântul Dumitru, întru aşteptarea hibernală a unui nou început. Marea de flori de la Sfântul Gheorghe îşi revarsă roadele la Sfântul Dumitru. Dacă Sfântul Gheorghe aduce cu el gherghinele, Sfântul Dumitru vine revărsând valuri aprig colorate de dumitriţe. Totul miroase a toamnă, a focuri de veghe şi a poame brumate.

Pr. Anisiea Gheorghiță

Articolul SFÂNTUL MUCENIC DIMITRIE OSTAȘ AL LUI HRISTOS ȘI MARE APĂRĂTOR AL CREŞTINILOR apare prima dată în Ecoul muntilor.

Biserica este așezată în vatra satului, în mijlocul comunității, precum un chivot pe Sfânta Masă,  ca o mărturie de trăire a credinței și evlaviei oamenilor de aici, cinstitori de Dumnezeu și iubitori ai Împărătesei Cerurilor, Patroana și Ocrotitoarea acestor locuri, rupte parcă din Grădina Edenului.

Cinstitul locaș de rugăciune este străjuit la intrare de clopotnița zveltă și de Monumentul Eroilor comunei Grințieș.

În curtea bisericii care este construită în stil ștefanian (asemănându-se puțin și cu Mănăstirea Putna), cu fața spre codri, stă de strajă statuia Binecredinciosului Voievod Ștefan cel Mare și Sfânt (amplasată aici prin strădania Preacucernicului Părinte Protopop Ionel Cuțuhan, fost paroh). Menționăm că cea mai veche atestare documentară cu referire directă la o așezare din regiune, o găsim într-un hrisov a lui Ștefan cel Mare din 13 februarie 1458. Statuia ,,apărătorului credinței și patriei străbune” stă aici și  ca un semn al apărării credinței, o întărire a hotarelor Moldovei cu celelalte ținuturi, pe care voievodul le păzește de aici din marginea Moldovei, simbolizând prin șederea lui aici că și noi trebuie să ne luptăm pentru apărarea credinței strămoșești pe care Măria Sa a păzit-o cu sfințenie până la ultima suflare. În lateralul bisericii și în spatele ei, se află casa praznicală și casa mortuară (în curs de finalizare), totul unindu-se ca un ansamblu, aflate  sub acoperământul Preasfintei, devenind altar de rugăciune și izvor de binecuvântare gospodarilor noștri grințieșeni, cinstitori și iubitori ai casei lui Dumnezeu care își iau apa vieții din izvorul nesecat al acestei biserici.

Biserica ,,Adormirea Maicii Domnului” din Grințieș își are începuturile în secolul al XV-lea, când câțiva călugări greci s-au refugiat pe aceste meleaguri, după ce teritoriul Greciei a fost cucerit de Imperiul Otoman în 1456. Au început să pună bazele unei biserici aici, însă au trecut la cele veșnice, în urma unei epidemii de tifos sau ciumă. Aceste informații s-au păstrat în tradiția orală a locuitorilor. Câteva informații mai precise le aflăm mai târziu din pomelnicul ctitorilor: ,,acest sfânt locaș, în care se prăznuiește Adormirea Maicii Domnului a început a se clădi în anul 1846 și s-a terminat și sfințit în anul 1864, cu cheltuiala, truda locuitorilor și prin stăruința monahului Arsenie, dar și cu ajutorul arendașilor moșiei: Neculai Albu, Neculai Gridov și Panaite Brădescu, a căror vechil (administrator) Neculai Dărmănescu, a fost conducătorul lucrărilor și stăruitor până la terminare”.

Tot din pomelnicul ctitorilor aflăm și numele primilor preoți slujitori: Preotul Grigore (din Largu-1864), Preotul Neculai (din Onești-Bacău), Preotul Grigore Gheorghiu (1865-1873) -un preot modest, care se îmbrăca în opinci și costum popular, lucrând cu boii la exploatarea forestieră de pe Grințieșu Mare. Fiul său, Gheorghe Gheorghiu a fost primar al comunei Bistricioara la începutul secolului XX.

 A urmat Preotul Gheorghe Baltă, hirotonit la 22 mai 1874. Acesta a fost preotul parohiei până în anul 1904 și a avut 12 copii. I-a urmat părintele Alexandru Romanescu (1904-1944), originar din Buhuși, care a fost căsătorit cu Virginia Baltă (fiica părintelui Baltă) și împreună au avut șapte copii.

În timpul războaielor din 1916-1918 și 1944, biserica a fost jefuită. Se păstrează în patrimoniul bisericii o Sfântă Cruce pictată, care are pe spate următoarea inscripție, făcută de Părintele Alexandru Romanescu: ,,Această Sfântă Cruce a fost tăiată din lemn împreună cu chipul Domnului apoi pictată de cătră preotul Econom Stavrofor Alexandru Romanescu ca semn de mulțumire lui Dumnezeu că a rămas sărac dar sănătos împreună cu soția sa Virginia și copii lor în urma războiului din 1916-1918, în care timp satul nostru a fost evacuat, iar oamenii au stat ca refugiați [..] și în sfârșit cu voia și ajutorul lui Dumnezeu am veni înapoi în parohia Grințieș la 11 martie 1918, ca să nu rămână fără mângâiere scumpii noștri enoriași și sub stăpânire străină. Bunul și milostivul Dumnezeu să ne aibă în sfânta Sa pază. Doamne al puterilor, fii cu noi, că pe altul afară de Tine, ajutor întru necazuri, nu avem. Doamne al puterilor, miluieşte-ne pe noi (Astăzi 18 aprilie 1918, econom Alexandru Romanescu)”.

Părintele Alexandru Romanescu păstorit Grințieșul 39 de ani,fiind un îndrumător autoritar al vieții locuitorilor, implicat în viața politică a comunității cu orientarea sa liberală.

A fost succedat de părintele Vasile Maftei (1944), care a slujit ca preot paroh 41 de ani, până în 1983.  A rămas în amintirea locuitorilor din Grințieș ca fiind un păstor blând, migălos, ce se împărțea fiecăruia după necesitate, pentru fiecare avea înțelegere și gingăşie, cuvânt și faptă mângâietoare. Era unic, înțelept, calm și mereu neobosit în slujba oamenilor. Din timpul păstoririi sale, se păstrează un inventar (1967), unde este înregistrat la lista nr. III un clopot pe care se găsește următoarea inscripție: ,,acest clopot s-a turnat de Fridric Hinț, clopotar din Brașov, în aducerea aminte D. Comisului Nicolae Gridov, posesorul moșiei Vechilul Bistricioarei D. Piter Nicolae Dărmănescu, stăruitorul facerii bisericii, anul 1858 u”.

După Părintele Maftei, a urmat părintele Ioan Ilie (1983-1992), care și-a împlinit cu dăruire deplină slujirea preoțească, a fost foarte apreciat de toți enoriaşii și a rămas viu în amintirea tuturor, prin faptele sale mărețe de zidire spirituală și materială.

S-a născut pe 1 septembrie 1956 în localitatea Poiana Teiului, judeţul Neamţ. A absolvit cursurile Seminarului Teologic Liceal Ortodox de la Mănăstirea Neamţ între anii 1972-1977 şi cele ale Institutului Teologic din Bucureşti între anii 1978-1982. A fost un an pedagog la Seminarul Neamț, apoi un an ghid la Mănăstirea Bistrița. S-a căsătorit cu Dna Maria Petronela Pancu din localitatea Hangu și împreună au avut doi copii. A fost hirotonit preot în anul 1983 pe seama parohiei Grinţieş, unde a activat până în 1992, când a fost numit paroh la Biserica ,,Sfinţii Trei Ierarhi” din Piatra Neamţ. Aici a desfășurat o bogată activitate pastorală, liturgică, culturală, socială și didactică. A fost directorul Școlii Postliceale Teologico-Sanitare ,,Sfânta Cuvioasă Teodora de la Sihla” (1995-2002). A fost atent la suferința ,,fraților mai mici ai lui Hristos”, pentru care a înfiinţat Cantina socială ,,Sfânta Filofteia”, sfinţită de Înaltpreasfinţitul Părinte Teofan, Arhiepiscopul Iaşilor şi Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, pe 15 martie 2009.

Sfârșitul vieții sale pământești a fost marcat de o scurtă, dar grea suferință creștinește îndurată, cu răbdare și cu nădejde în milostivirea lui Dumnezeu. A trecut la cele veșnice la data de 22 februarie 2011 și este înmormântat lângă Biserica ,,Adormirea Maicii Domnului”  Grințieș.

În timpul păstoririi sale s-a mai adăugat vechiului locaș pridvorul, s-au deschis lucrările de pictură, au fost realizate lucrările de modificare  a structurii bisericii, precum și lucrările de pictură a altarului.

A urmat la păstorite Părintele Sebastian Bența. Între anii 1993-1995, în timpul păstoririi PC sale, s-au  continuat lucrările de pictură în toată biserica și s-a construit casa praznicală. La  data de 29 septembrie 1995, biserica a fost resfințită de către Preasfințitul Calinic Botoșăneanul, episcop vicar al Arhiepiscopiei Iașilor.

Ample lucrări de restaurare a bisericii s-au făcut în timpul păstorii PC Pr. Protopop Ionel Cuțuhan. Astfel, între anii 2013-2017s-au executat la biserică lucrări de consolidare prin subzidire betonată a fundației bisericii și a temeliei. S-au făcut lucrări de supraînălțare și consolidare prin piloni din beton a pereților exteriori. De asemenea a fost construită șarpantă nouă și învelitoare din tablă de cupru și au fost confecționate crucile din inox care au fost așezate pe acoperișul bisericii. Între anii 2018-2019 au fost executate lucrări de placare cu piatră și finisaje la pereții exteriori. A fost realizată catapeteasma din lemn de stejar, precum și icoanele la noua catapeteasmă.

Biserica a fost resfințită la 28 iulie 2019 de către Înaltpreasfințitul Părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei.

Din luna august 2022, parohia este păstorită de Pr. Anisiea Gheorghiță.

Ne străduim ca în continuare să păstrăm biserica în ,,haină aurită și preaînfrumusețată” și să o împodobim și mai mult prin noi veșminte, obiecte de cult etc. De asemenea, ne dorim ca în viitor să finalizăm proiectele de la casa parohială și capela mortuară.

Cu ocazia hramului bisericii noastre, vom săvârși în ajunul praznicului slujba vecerniei unită cu litia și Prohodul Maicii Domnului. Pe data de 15 august în ziua praznicului vom săvârși utrenia, Acatistul Adormirii Maicii Domnului și Sfânta Liturghie în sobor, urmată de o agapă frățească, pregătită cu multă dragoste de bucătarul comunei noastre Alupului Nistor. A doua zi, pe 16 august, vom săvârși rânduiala parastasului pentru cei adormiți cu rugăciuni de dezlegare la mormintele lor.

Vă așteptăm cu drag la hramul bisericii, de praznicul Adormirii Maicii Domnului, numit și „Paștile verii” și ori de câte ori sunteți în trecere și doriți să pășiți în Biserica Împărătesei Cerurilor. Maica Domnului vă așteaptă și vă primește cu dragoste, ascultă gândurile fiecăruia și împlinește năzuințele tuturor!

Pr. Gheorghiță Anisiea

Articolul BISERICA ,,ADORMIREA MAICII DOMNULUI” BISERICA ÎMPĂRĂTESEI ȘI MĂRGĂRITARUL CEL MAI DE PREȚ DIN POIANA GRINȚIEȘULUI apare prima dată în Ecoul muntilor.

Cele dintâi referinţe documentare cu privire la CuvioşiiRafailşi Partenie le aflǎm în ,,Viaţa şi petrecerea svinţilor”, în prefaţa căruia, autorul – mitropolitul Dosoftei – vorbește despre temeiurile cinstirii Sfinților în Biserica Ortodoxă Română. De aici aflăm că mitropolitul Dosoftei însuși s-a închinat la moaștele Sfântului Rafail și a cunoscut viața și altor cuvioşi părinți, printre care se numără Sfântul Partenie și Sfântul Ioan de la Râșca. Din textul mitropolitului Dosoftei, reiese că Rafail de la Agapia era unul din sfinții români cinstiți în mod deosebit și avea sfinte moaște așezate în biserică spre închinare ce au fost sărutate de însuși mitropolitul țării, aceasta însemnând că el se bucura de un renume de mare sfințenie. Cuviosul Rafail era cinstit ca sfânt din timpul vieții, aşa încât ucenicii care i-au cunoscut viața, au simțit nevoia să-l dezgroape și găsindu-i trupul nestricat, l-au aşezat la loc de închinăciune, închegându-se astfel în acea vreme o formă de cult obștesc. El a fost și stareț al obștii sale, întrucât în Sinodic și pomelnicele vechi este numit Fericiul Stareț Rafail. Nu aflăm nici o dată exactă ce ne-ar putea dezvălui perioada în care a trăit, dar în mod cvasiunanim se consideră că el a trăit înaintea mitropolitului Dosoftei, probabil prin veacul al XV lea.

În Erminia picturii altarului mănăstirii Agapia Veche, aprobată după devizul Comisiunii Monumentelor Istorice în 1953, scrie: ,,Mai jos, un spațiu rezervat pentru vii și morți, ctitorii mănăstirii sfântului locaș al Agapiei Vechi. Și mai rămâne loc de scris tocmai la urmă, cei din urmă ierarhi care vor fi de la Dumnezeu orânduiți a sluji.În memoria neuitată și prăznuiți de biserica noastră sunt cei trei ierarhi: Rafail, Partenie și Ioan de la Râșca”. Pictorul identifică ca ierarhi, sfinții ocrotitori ai Mănăstirii, pomeniți de secole încoace, recomandând pictarea chipului lor în Sfântul Altar.

Despre Cuviosul Partenie, aflăm dintr-o învoială pentru hotarul schitului din 1592, unde  apare un Partenie alături de starețul Eufrosin de la Agapia din Deal. Acesta a semnat ca martor, alături de stareţ, pentru hotar; era ca atare, o persoană credibilă și cinstită în schit.

Pe un Apostol copiat de Constantin, un diacon din Ghindăoani pentru Partenie de la Agapia, există menţiunea unei dispute asupra cărții, generată de faptul că Partenie care o comandase în 1646 a murit în 1657, înainte de a se sfârși copierea cărții, iar copistul nu voia s-o termine neștiind de cine va fi plătită. Această carte ajunge totuşi la Agapia, întrucât un ucenic al lui Partenie, Gavriil, ulterior egumen la Agapia din Deal, știa de arvuna plătită de Partenie și prin judecată în fața mitropolitului Ghedeon, impune copistului terminarea cărții în schimbul achitării diferenței de bani.

Partenie apare și în lista egumenilor Agapiei din Deal, întocmită de arhiereul Narcis Crețulescu, după însemnări din mânăstire, trimisă lui Nicolae Dărângă și verificată de acesta după propriile surse găsite în documentele mănăstirii Agapia din Vale. Lista arhiereului Narcis Crețulescu, numită lista egumenilor începe cu Sfinții care s-au nevoit, între care numără pe Rafail și Partenie și continuă cu egumenii.

Credincioșii din zona Agapiei au mare evlavie la sfinții Rafail și Partenie și la alți sfinți ale căror nume sunt cunoscute fie din toponimie, fie din documente, dar numele celor mai mulţi au rămas învăluite în taine știute doar de Dumnezeu. În gropnița care exista cândva aici se aflau osemintele multor cuvioși și se pare că în jurul bisericii a fost cimitirul părinţilor. Trupurile celor mai mulți sfinți sunt ascunse însă în sihăstriile și poienile în care s-au nevoit, sfârșindu-și viața pământească în Livada Părinților, în Poiana lui Eufrosin sau în Muntele Scaunele. Și osemintele Sfinților Rafail și Partenie au fost ascunse în munții din împrejurimi, din cauza năvălirii turcilor și ele sunt și astăzi neștiute de nimeni.

De asemenea, profesorul I. D. Ștefănescu, cu autoritatea necontestată, afirmă că există o tradițe stăruitoare a cultului lor, care motiva pelerinajul anual la Agapia și că au existat pietre funerare pe care erau inscripționate numele lor.

Aspecte legendare inedite. În toamna anului 1952, s-a văzut în munte, deasupra Agapiei Vechi, în miez de noapte, un foc ce se înălța până la cer. Maicile din Agapia din Vale au urcat prin pădure spre schit și ajungând acolo au aflat în întunericul de nepătruns al nopții o liniște adâncă, netulburată de nimic120. A fost un semn minunat prin care s-a arătat prin voia lui Dumnezeu că sfințenia locului este sporită de prezența sfinților cuvioși, prin sfintele lor moaște ce sunt ascunse aici. Altădată, două maici care ieşeau de la slujba Utreniei au văzut un semn de foc, ca o lumânare. Unei maici i s-au arătat într-o noapte două sfeşnice arzând pe locul unde se știa, din tradiție că ar fi moaștele unor sfinți.

În 1930, pe când schitul era în nevoie mare iar biserica sta să se prăbuşească, obștea s- a împuținat mult și schitul era în primejdie de pustiire, părintelui Vichentie Mălău, duhovnic și slujitor la Mănăstirea Agapia, i s-au arătat doi sfinți care i-au poruncit să ridice o biserică nouă, asigurându-l de ocrotirea lor și făgăduindu-i că acest locaș de rugăciune nu se va risipi în veac.

În 1940, în timpul egumenei Olimpiada, într-una din zilele în care a slujit Părintele Nicodim Măndiță, după terminarea Sfintei Liturghii a ieșit din Sfântul Altar, dar s-a oprit cu privirea îndreptată spre Răsărit în tăcere desăvârșită vreme de câteva ceasuri până la vecernie, când a rostit doar: ,,Aici sunt sfinții”. Povestesc de asemenea, maicile bătrâne că în noaptea de Înviere se auzeau cântări îngerești în acest loc sfânt. Acestea sunt doar o parte din arătările și semnele prin care sfinții nevoitori și ocrotitori ai Agapiei și-au făcut simțită prezența ca mărturie, că întotdeauna ocrotesc locul unde s-au sfințit și ca o garanție că vor ajuta mereu schitul.

Acestea sunt dovezi care întăresc afirmația lui Cantemir, care preciza că pădurile Neamțului, foiau de sihaștri.

O tradiţie care nu este menționată nicăieri, dar care s-a păstrat în Schitul Agapia Veche este respectată și astăzi de maicile de aici. Această tradiție impune ca în schit să nu se țină cocoş. Așadar puținele maici care au în mica lor curte câteva găini, nu țin cocoș și aceasta pentru a nu tulbura liniștea locului, căci se știe că, cocoșul are obiceiul de a cânta la orele cele mai matinale ale dimineții.

Tot maicile din Agapia Veche relatează o altă legendă foarte impresionantă. Se spune că de mult, în vremea Sfinților Rafail și Partenie, niște broaște care se găseau prin mlaștinile din împrejurimile Agapiei făceau gălăgie și deranjau rugăciunea cuvioșilor sihaștri. De aceea ei au blestemat broaștele să nu mai cânte niciodată. Și de atunci, în Agapia Veche și în împrejurimile ei, cu toate că sunt numeroase mlaștini, ochiuri de apă sau pârâuri, nu se aud niciodată broaștele cântând.

Comoară de tradiție și loc de reculegere, Schitul Agapia Veche a păstrat astfel pe lângă solemnitatea slujbei și arta rugăciunilor cântate, rânduieli și tradiții vechi de sute de ani.

Preot Gheorghiță Anisiea

Articolul SFINŢII CUVIOȘI RAFAIL ŞI PARTENIE (21 iulie) – SIHAŞTRII MUNŢILOR AGAPIEI apare prima dată în Ecoul muntilor.

În primele veacuri, până la domnia lui, Biserica a îndurat persecuţii grele din partea împăraţilor romani păgâni, însă prin publicarea edictului de toleranţă religioasă de la Milano (Milan, Mediolanum) din luna ianuarie anul 313, împăratul Constantin a asigurat Bisericii deplina libertate în tot Imperiul Roman. Biserica a intrat astfel, într-o perioadă de înflorire, progres şi propăşire, în „secolul ei de aur”.

Despre evoluţia religioasă a împăratului Constantin, se știu puține informații, dar odată declarat adept al creştinismului, el a progresat mereu pe această cale, începând cu lupta dintre el şi Maxenţiu de la Pons Milvius (Podul Vulturului), lângă Roma, din 28 octombrie 312, până la botezul lui din luna mai anul 337.

După istoricii creştini Eusebiu şi Lactanţiu, în ajunul luptei cu Maxentiu, Constantin a văzut pe cer ziua, în amiaza mare, o cruce luminoasă deasupra soarelui cu inscripţia ,,In hoc signo vinces” = ,,Prin acest semn vei învinge”. Noaptea, în timpul somnului, i s-a arătat Mântuitorul Iisus Hristos cu semnul crucii pe care-l văzuse ziua pe cer, cerându-i să-l pună pe steagurile soldaţilor şi ostaşilor săi, spre a-i servi drept semn protector în lupte. Acesta este monograma lui Iisus Hristos – XP – pe care Constantin l-a pus pe un steag numit labarum. Eusebiu de Cezareea ne spune că:„Împăratul, tulburat de viziunea aceasta şi nemaisocotind cu cale să se închine altui Dumnezeu, decât celui care i se arătase, a chemat la sine pe preoţii deţinători ai învăţaturii lui, întrebându-i ce fel de Dumnezeu este acela şi care ar putea fi tâlcul arătării semnului văzut de el. Ei au răspuns că acela este Dumnezeu Fiul, Unul Născut al Singurului Dumnezeu şi ca simbolul văzut al nemuririi, însemnul triumfal al biruinţei, pe care El a avut-o asupra morţii, într-o vreme când sălăşluia în trecut pe pământ… Drept aceea a şi cerut să cerceteze Sfintele Scripturi, iar din preoţii lui Dumnezeu şi-a făcut sieşi sfetnici, adăugând că Dumnezeul cel văzut de el se cerea slujit cu toată osârdia”.Că împăratul Constantin a fost convins de apariţia minunată a Sfintei Cruci ne-o confirmă faptul că pe arcul de triumf al acestuia, care se păstrează până astăzi la Roma, el afirmă că a câstigat victoria asupra lui Maxenţiu: „instinctu divinitatis” = „prin inspiraţie divină”. La câteva luni de la victoria asupra lui Maxentiu, Constantin, împreună cu Liciniu, devenit prin căsătoria cu una din surorile sale, cumnatul său, publică edictul de la Milan din luna ianuarie anul 313, prin care se acordă libertate religioasă deplină creştinismului, care devine religio licita = religie permisă în Imperiu. Totodată, se anulau toate hotărârile anterioare, luate împotriva creştinilor şi se retrocedau Bisericii lăcaşurile de cult şi posesiunile confiscate de împărăţii precedenţi.

Edictul de la Milan are o importanţă epocală prin hotărârile, consecinţele şi urmările lui. Din religie nepermisă şi persecutată, creştinismul devine religie permisă, ba chiar favorizată, cum arată actele ulterioare ale împăratului Constantin cel Mare. Din nefericire, Valeriu Liciniu (308-324), la început pe deplin asociat la politica religioasă a împăratului Constantin, s-a depărtat de aceasta, devenind din anul 316 reprezentantul declarat al păgânismului în Orient, unde erau mulţi creştini, şi a început persecutarea lor între anii 320-323. În urma înfrângerii suferite de Liciniu în bătălia cu Constantin din 18 septembrie 324, la Chrysopolis, lângă Calcedon, pe coasta apuseană a Asiei Mici, în faţa Constantinopolului şi a unor uneltiri împotriva lui Constantin, Liciniu este condamnat la moarte şi executat la Tesalonic în anul 324. Constantin rămâne singurul împărat al vastului Imperiu Roman, până la moartea sa în 22 mai anul 337. Rămas singurul stăpânitor, Constantin cel Mare adoptă faţă de creştinism o atitudine binevoitoare, fără a jigni însă păgânismul greco-roman, care are numeroase şi puternice rădăcini. Împăratul însuşi păstrează,în aproape tot timpul domniei sale, demnitatea supremă păgână de Pontifex Maximus şi nu se leapădă de păgânism decât prin botezul săvârşit cu câteva zile înainte de moarte, în luna mai anul 337.

În luarea de măsuri favorabile Bisericii, Constantin cel Mare procedează treptat şi cu mult tact. Politica lui religioasă este caracterizată mai ales prin câteva fapte de importanţă majoră: actul de libertate religioasă de la Milano, din luna ianuarie anul 313, alegerea unei noi reşedinţe imperiale şi convocarea Sinodului I ecumenic de la Niceea din anul 325. Imediat după edictul din anul 313, împăratul scuteşte pe clericii creştini de obligaţia grea şi costisitoare a funcţiunilor municipale. Scuteşte Biserica de dări, drept de care nu se bucurau templele păgâne, şi îi returnează tot ceea ce îi fusese confiscat, acordându-i şi dreptul de a primi legate şi donaţii. Totodată, el acordă ca ajutor episcopilor sume importante din tezaurul statului, pentru ridicarea de biserici şi întreţinerea clerului. El acordă Bisericii dreptul de eliberare a sclavilor şi conferă episcopilor dreptul să judece pe cei ce n-ar voi să fie judecaţi după legile statului. Constantin cel Mare a intervenit şi în dreptul penal, pe care a încercat să-l umanizeze, înlăturând din legile penale dispoziţii şi pedepse potrivnice spiritului creştin, ca răstignirea, zdrobirea picioarelor, arderea cu fierul roşu ş.a. S-a îmbunătăţit tratamentul din închisori. S-au adus restricţii luptelor de gladiatori şi s-au trimis condamnaţii la mine, în loc de lupte. S-a modificat, în spirit creştin, legislaţia referitoare la căsătorie, la părinţii fără copii, s-a îngreunat divorţul, s-a pedepsit adulterul şi violul, s-a interzis aruncarea copiilor şi vinderea lor, prin ajutoare date părinţilor săraci. S-au luat măsuri de protecţie şi ajutor pentru săraci, orfani, văduve şi bolnavi. Prin legea din anul 321, Constantin cel Mare generalizează duminica ca zi de odihnă în Imperiu. Încă din anul 317, împăratul Constantin cel Mare începe să bată şi monede cu monograma lui Iisus Hristos. În funcţiile înalte, el numeşte de preferinţă creştini, dar păstrează şi păgâni, cărora le interzice însă să aducă jertfe.

Cultul împăratului îşi pierde sensul religios, păstrând mai mult semnificaţia lui politică: cinstirea autorităţii împăratului ca exponent al puterii Imperiului Roman; templele dedicate lui devin localuri publice, fără statui şi fără jertfe. În unele locuri, unde creştinii sunt majoritari, templele păgâne sunt transformate în biserici sau închise. Împăratul şi membrii familiei sale – mama sa, Elena, soţia sa, Fausta, sora sa, Anastasia, fiica sa, Constantina, dăruiesc episcopilor ajutoare pentru a repara bisericile sau pentru a construi altele noi. La Ierusalim, în Antiohia, Tyr, Nicomidia, Roma şi Constantinopol se ridică biserici măreţe. La Constantinopol, el înalţă catedrala Sfinţii Apostoli, care devine necropola împăraţilor bizantini. În cadrul unor festivităţi măreţe, se sfinţeşte la 14 septembrie anul 335, catedrala Sfântului Mormânt, ridicată prin râvna şi pe cheltuiala Împăratului Constantin cel Mare. Cultul creştin şi pelerinajul la Locurile Sfinte iau o mare dezvoltare. Mama împăratului, Sfânta Elena, descoperă la Ierusalim lemnul Sfintei Cruci pe care a fost răstignit Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

Voinţa lui Constantin cel Mare de a susţine creştinismul s-a văzut şi din alegerea unei noi capitale pe ţărmurile încântătoare ale Bosforului. Încă din timpul lui Diocleţian (284-305), Roma nu mai era capitala unică a Imperiului Roman, căci acesta o mutase la Nicomidia, în Asia Mică. Roma a rămas un oraş păgân, în care templele, monumentele, Senatul Roman, aristocraţia aminteau şi păstrau vechea religie păgână. Constantin cel Mare se hotărăşte să părăsească Roma păgână, spre marea nemulţumire a episcopilor Romei şi să întemeieze un nou oraş ca reşedinţă imperială. Acesta a fost Bizanţul, pe Bosfor, care a primit numele de Constantinopol = oraşul lui Constantin, început în anul 324 şi inaugurat la 11 mai anul 330. Constantin cel Mare a făcut din Bizanţ capitala unui Imperiu creştin, care trebuia să arate aceasta prin bisericile, monumentele şi atmosfera sa. Mutarea capitalei la Constantinopol a avut urmări şi consecinţe importante în istoria Imperiului Roman şi a Bisericii. Prin această mutare s-au pus temeliile Imperiului Roman de Răsărit care a durat până la 29 mai anul 1453, când Constantinopolul a fost cucerit de turci, sub conducerea lui Mahomed al II-lea Cuceritorul (1451-1481). În Constantinopol, numit „Roma cea nouă”, se ridică un oraş cu mare viitor politic şi bisericesc. Episcopii de Constantinopol devin egali în rang de cinste cu episcopii Romei, prin canonul al 3-lea al Sinodului al II-lea ecumenic de la Constantinopol, din anul 381, şi canonul 28 al Sinodului IV ecumenic de la Calcedon din anul 451.

Convocarea Sinodului I ecumenic de la Niceea din 325 constituie unul dintre meritele deosebite ale Împăratului Constantin cel Mare. Văzând tulburarea crescândă, provocată de erezia lui Arie din Alexandria, Constantin se decide să-i convoace pe episcopii Imperiului într-un sinod general sau ecumenic, pentru a defini împreună adevărurile de credinţă şi a asigura unitatea creştinismului. Ca om de stat experimentat, Constantin cel Mare şi-a dat seama că unitatea creştinismului, pacea şi liniştea Bisericii, constituie elementul de viaţă şi de rezistenţă al Imperiului Roman universal. În locul pluralităţii zeilor păgâni, era de preferat existenţa unei singure credinţe în Imperiu, cea creştină, căci ea asigura şi unitatea lui politică. Este interesant de constatat că Împăratul Constantin însuşi, cu toate că nu primise încă botezul, deschide sinodul ecumenic printr-o cuvântare adresată episcopilor, asigurându-i că el se consideră „împreună slujitor cu ei”. Cu alt prilej, după mărturia lui Eusebiu de Cezareea, el afirmă că se consideră episcop pus de Dumnezeu pentru treburile din afară (ale Bisericii).

Îmbolnăvindu-se grav, împăratul Constantin cel Mare se botează în vila sa de la Ancyrona, la marginea Nicomidiei, de episcopul semiarian Eusebiu de Nicomidia şi alţi clerici, cu câteva zile înainte de Rusalii, în luna mai anul 337. Moare la scurt timp după aceea, la 22 mai anul 337 în Duminica Rusaliilor, fiind îngropat cu mare fast în Biserica Sfinţii Apostoli din Constantinopol, ctitoria sa. Pentru meritele sale deosebite şi mai ales pentru marile servicii aduse creştinismului, după lunga perioadă de persecuţii, Biserica îl cinsteşte în chip deosebit, trecându-l în rândul Sfinţilor şi numindu-l Cel întocmai cu Apostolii. Chiar înmormântarea lui în Biserica Sfinţilor Apostoli, ctitorită de el, în Constantinopol, într-un sarcofag înconjurat de alte 12, unde erau sfintele moaşte ale Sfinţilor Apostoli ai Domnului nostru Iisus Hristos, întăreşte această cinstire a lui întocmai cu Apostolii pe care o regăsim enunţată şi în calendar în ziua lui de prăznuire 21 mai, când îl slăvim prin cuvintele imnografiei liturgice: „Chipul Crucii Tale pe cer văzându-l şi ca Pavel chemarea nu de la oameni luând, cel între împăraţi Apostolul Tău, Doamne, împărăteasca cetate în mâinile Tale o a pus. Pe care păzeşte-o totdeauna în pace, pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, Unule Iubitorule de oameni”.

Politica lui religioasă, în general, a fost urmată de fiii şi succesorii lui, cu excepţia împăratului Iulian Apostatul (361-363), nepotul său, care a reintrodus pentru scurt timp păgânismul ca religie favorizată în Imperiul Roman, persecutând creştinismul. Spre sfârşitul secolului al IV-lea, sub împăratul Teodosie cel Mare (379-395), creştinismul devine din religie tolerată – religio licita, religie de stat, iar Ortodoxia devine confesiunea oficială a Imperiului. Din timpul lui Teodosie cel Mare, Imperiul Roman devine imperiu creştin.

Pr. Anisiea Gheorghiță

Articolul SFÂNTUL ÎMPĂRAT CONSTANTIN CEL MARE, APĂRĂTOR AL CREDINȚEI CREȘTINE apare prima dată în Ecoul muntilor.

Potrivit rânduielilor liturgice, nu se poate săvârşi Sfânta Liturghie dacă nu sunt lumânări aprinse. Aceasta înseamnă că lumânarea nu este un simplu obiect de decor, ci îndeplineşte un rol important în viaţa creştină. Înainte de toate, lumânarea aprinsă iradiază lumină, luminează, ceea ce trimite cu gândul la Dumnezeu Însuşi, despre care Sfânta Scriptură ne spune că este lumină (1 Ioan 1,5). Apoi, lumânarea care arde este „vie“: flacăra este într-o continuă mişcare, iar ceara se consumă încet, încet. Este simbolul jertfei, care presupune ardere pentru Dumnezeu şi pentru semeni, dăruire de sine. Lumânarea ne aminteşte, astfel, că viaţa noastră trebuie să fie o jertfă, că a înainta pe calea mântuirii înseamnă, de fapt, asumarea jertfei. În acelaşi timp, semn al jertfei curate pe care omul o aduce lui Dumnezeu, lumânarea însăşi trebuie să fie curată. Se cuvine ca lui Dumnezeu să-I oferim nu atât ceea ce este mai scump, cât ceea ce este mai valoros, de cea mai bună calitate, ca răspuns faţă de bunătăţile pe care El le revarsă permanent asupra noastră. De aceea, ar fi bine ca omul să nu folosească orice fel de lumânare, ci numai pe cea din ceară de albine. Aceasta nu întâmplător, deoarece albina rămâne pururea fecioară, iar ceara produsă de ea reprezintă materia cea mai pură. Este un lucru intuit şi de credincioşi care se străduiesc ca, cel puţin de Paşti, să aibă lumânări din ceară curată.

2 În noaptea de Înviere, credincioşii care merg la biserică se îngrijesc să vină cu lumânări pentru „a lua lumină“, după întreita chemare a preotului „Veniţi de luaţi lumină!“ Astfel, în noaptea Învierii, toate lumânările aprinse din biserică, pe care creştinii le ţin în mâini pe toată durata slujbei, sunt, de fapt, o singură lumină. Această lumină este dusă apoi de fiecare, la casa sa. Mulţi creştini păstrează restul de lumânare rămasă nearsă din noaptea Învierii şi o aprind în cursul anului în timp de furtună sau în cazul în care au un mare necaz în casă. Mielul pascal Tradiţia moştenită din moşi strămăşi în ţara noastră este ca masa din zilele Paştilor să conţină preparate din carne de miel, încât aproape nu poate fi gândită această sărbătoare separată de mielul sacrificat cu acest prilej. Dacă, astăzi, sacrificarea mielului de către creştini nu mai este un act de cult, în timpul Vechiului Testament aceasta reprezenta actul central al Paştelui iudaic. Înaintea trecerii prin Marea Roşie, deci a eliberării din robia egipteană a poporului evreu, Dumnezeu a instituit, prin Moise, sărbătoarea Paştilor. În ziua de 14 nissan (aprilie), fiecare familie iudaică a sacrificat un miel pe care l-a mâncat fript pe foc, cu azimă (pâine nedospită) şi ierburi amare. Cu sângele mielului au fost unse uşile caselor, astfel încât, atunci când moartea a lovit pe cei întâi născuţi ai egiptenilor, copiii evreilor au scăpat cu viaţă. Astfel, pentru poporul evreu, Paştile şi tăierea mielului pascal însemnau amintirea salvării minunate din robia egipteană şi începutul unei vieţi în libertate. Mielul trebuia să fie de un an şi integru, să nu aibă nici o meteahnă. De ce a fost ales acest animal şi nu altul? Pentru că mielul, prin chipul lui, exprimă blândeţea şi nevinovăţia. În Noul Testament, Hristos foloseşte deseori, în parabolele Sale, mielul sau oaia pentru a-i desemna pe cei drepţi – în opoziţie cu caprele, chipul celor răi. Imaginea mielului este folosită, apoi, de către profeţii Vechiului Testament pentru a-L descrie pe Mesia, pe Mântuitorul Hristos. De exemplu, Isaia, vorbind despre Patima Lui spune: „ca un miel spre junghiere s-a adus…“ (Is. 53, 7). Hristos este „Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii“ (Ioan 1, 29). Prin Jertfa Sa cea de bunăvoie, a scos pe om din robia păcatului şi a morţii, deschizând din nou calea spre unirea cu Dumnezeu. Având în Iisus Hristos adevărata jertfă, creştinii nu mai sunt nevoiţi să jertfească miei sau alte animale. Tot ceea ce au de făcut este să se străduiască să devină părtaşi Jertfei lui Hristos, păstrată şi descoperită în dumnezeiasca Liturghie. Aşadar, pentru creştini, mielul de Paşti nu are o semnificaţie religioasă. Sacrificarea şi consumarea acestuia în zilele Învierii Domnului trimit însă cu gândul la minunea trecerii poporului evreu prin Marea Roşie şi pot constitui un prilej de meditaţie la Hristos, Mielul lui Dumnezeu.

3 Ouăle roşii Ouăle roşii nu lipsesc de Paşti de pe masa creştinilor, dar nici din biserică, unde sunt aduse pentru a fi binecuvântate la sfârşitul slujbei de Înviere. În perioada pascală, creştinii ciocnesc ouă roşii, rostind unii către alţii: „Hristos a înviat!“, „Adevărat a înviat!“ Originea colorării ouălor se pierde în negura epocii precreştine, din timpul când anul nou se serba la echinocţiul de primăvară. Ele erau date în dar, ca simbol al echilibrului, creaţiei şi fertilităţii. Obiceiul colorării ouălor s-a transmis creştinilor, fiind păstrat până în zilele noastre. Oul roşu simbolizează Învierea Domnului. După cum puiul de găină sparge coaja oului şi iese la viaţă, aşa şi Hristos, sfărâmând porţile iadului, a ieşit din mormânt devenind începătură a învierii oamenilor, garanţia învierii tuturor. Tradiţia a păstrat mai multe legende care leagă ouăle roşii de Patimile şi Învierea Domnului. Una dintre ele spune că pietrele cu care l-au bătut evreii pe Hristos, lovindu-se de El, s-au transformat în ouă roşii. Potrivit unei alte legende, după ce a fost răstignit Mântuitorul, cărturarii şi fariseii au făcut un ospăţ de bucurie. În timp ce mâncau, unul dintre ei a spus în batjocură: „când va învia cocoşul acesta pe care îl mâncăm, iar ouăle acestea fierte vor deveni roşii, atunci va învia şi Iisus“. Nu a terminat însă bine de rostit aceste cuvinte că ouăle au devenit roşii, iar cocoşul a început să bată din aripi. O altă legendă ne relatează că, atunci când a fost răstignit Domnul Hristos, Maica Domnului s-a dus cu un coș de ouă la soldaţi şi i-a rugat să nu-L mai chinuiască. Soldaţii însă mai rău L-au batjocorit. Atunci Maica Domnului a pus coşul sub Crucea Răstignirii şi a început să plângă. Sângele Domnului a curs peste ele: unele s-au înroşit complet, altele au fost doar stropite… De atunci se fac ouă vopsite şi ouă încondeiate. Pasca Pasca este un cozonac special care se coace de către gospodinele creştine numai o dată pe an, de Sfintele Paşti. Ea are formă rotundă, amintind de coroana lui Hristos, sau dreptunghiulară, asemănătoare mormântului în care a fost aşezat. La mijloc are imprimată o cruce, iar pe margini, este împodobită cu aluat împletit. Cercetătorul Constantin Tomescu, fiu de mocan din Mărginimea Sibiului a concluzionat în câteva rânduri faptul că pe unde au trecut păstorii români au lăsat în urma lor practica de a face pască şi plăcinte. Aşadar, putem afirma că pasca de Învierea Domnului a fost plămădită din credinţa poporului român. O au şi alte popoare, dar sub alte forme – care duc mai mult spre colac sau spre simpla turtă. Doar la noi, la români, pasca este bogată şi cu dărnicie boierească făcută, chiar dacă este frământată în cel mai umil bordei. Pregătită în ajun de Înviere, pasca și-a găsit loc la biserică. În coşuri sau prosoape înflorate, fiecare familie îşi aduce ofranda de pască la Liturghia din noaptea sfântă. La sfârşit, părintele citeşte „Rugăciunea la binecuvântarea brânzei şi a ouălor, în Sfânta şi Luminata Duminică a Paştilor”. aşa cum ne-o prezintă Liturghierul. „Păzeşte-ne întru bunătatea Ta, ca gustând să ne umplem de darurile Tale, cele date nouă cu prisosinţă”, sunt o parte dintre cuvintele ce binecuvântează pasca. De multe ori, credincioşii o împart celor prezenţi la slujba Învierii, acestea fiind primele bucate gustate după anaforă, înainte de a ne înfrupta din celelalte bunătăţi pregătite.

În toată Moldova, în Maramureş şi în zona de nord a Munteniei nu se gustă din bucatele de Paşti, până ce nu se aduce pasca binecuvântată de la biserică. Importanţa pe care strămoşii noştri au acordat-o păştii a făcut ca ea să intre şi în cultul celor adormiţi. Regulile liturgice au stabilit faptul că, în perioada dintre Învierea Domnului şi Înălţarea Sa, locul colivei de grâu şi al colacului este luat de pască şi de ouă roşii. Astfel, răspundem şi la întrebarea legată de perioada în care putem mânca pască – 40 de zile de la Înviere, adică inclusiv ziua Înălţării o sărbătorim cu pască. Pasca este o mărturisire a credinţei noastre în Înviere. Nu este un moft sau doar o tradiţie între alte multe tradiţii, este un dar al poporului român, care a ştiut să unească cele două mari preocupări: pământul şi creşterea animalelor. De fapt, pasca este un prinos de mulţumire adus lui Dumnezeu pentru ploaie, pentru soare, pentru mâinile sănătoase, pentru sufletele celor adormiţi. De aceea are şi semnul Sfintei Cruci. Așadar, pasca nu trebuie să dispară din meniul mesei pascale. Mai mult, nu trebuie să dispară din sufletul românului, din bisericile noastre, din preocupările gospodinelor noastre, deşi există cofetării şi magazine specializate. Este bună şi cea cumpărată. Dar este altceva când îţi jertfeşti timpul, priceperea, odihna, unghiile, pentru a frământa pasca. Este mai mult decât o tradiţie. A devenit binecuvântată, pentru că ne leagă de Dumnezeu şi de istoria poporului nostru.

Pr. Anisiea Gheorghiță

Articolul SEMNIFICAȚIA SIMBOLURILOR PASCALE apare prima dată în Ecoul muntilor.

O bună şi folositoare lectură vă dorim!

Articolul Ecoul Munților nr. 17! apare prima dată în Ecoul muntilor.