Și apoi, dacă există documente care afirmă că se plutărea din vremea lui Ștefan cel Mare (1457 – 1504) pe Bistrița, înseamnă că erau plutași și din locurile acestea, singurii cunoscători ai locurilor primejdioase, stâncilor colțuroase, holburilor și capcanelor de tot felul ascunse sub apă.

În oștile domnitorului vor fi fost și plăieși de pe Valea Muntelui. Luminișurile, poienile, golurile alpine au atras dintotdeauna păstorii cu turmele lor, pornite din bălțile Prutului până în împărăția Rarăului și a Ceahlăului. Invaziile nenumărate ale hoardelor de tătari și ale altora se explică și prin numărul mare de vite pe care le puteau fura.

În locurile prielnice, ferite de vijeliile naturii și ascunse de ochiul lacom al migratorului, și-au întemeiat bordeie, colibe pentru ei și adăposturi simple pentru vitele lor. Din gură în gură s-a transmis și altora vestea despre minunata zonă a acestei văi, despre dealurile mănoase, despre pădurile fără sfârșit, cu vânat după pofta inimii, despre ape pline de pești, despre traiul liber și netulburat. Au tot venit din toate părțile, singuratici, mai întâi, apoi și-au adus familiile. Și-au întins stăpânirea pe toți munții. S-au făcut una cu pădurea necuprinsă când sosea știrea că hoardele de sălbatici se abăteau iarăși.

Fiind mereu năpăstuiți, greu încercați, trăind departe, în ascunzișurile codrilor, atunci când Dumnezeu a orânduit lumea, dând fiecărui neam un dar anume, muntenii, după o frumoasă legendă pusă de Mihail Sadoveanu pe prima pagină a romanului ”Baltagul”, s-au prezentat cei din urmă. Dumnezeu împărțise bunurile. La întrebarea sa de ce au întârziat, i-au răspuns că ei umblă cu oile și asinii. ”Umblăm domol, suim poteci oable și coborâm prăpăstii. Așa ostenim zi și noapte…Am dori stăpâniri largi, câmpuri cu holde și ape line. / Dragi îmi sunteți, dar n-am ce să vă fac. Rămâneți cu ce aveți. Nu vă mai pot da într-adaos decât o inimă ușoară, ca să vă bucurați cu al vostru. Să vă pară toate bune; să vie la voi cel cu cetera; și cel cu băutura; și s-aveți femei frumoase și iubețe”.¹

”Locuitorii aceștia de sub brad sunt niște făpturi de mirare. Iuți și nestatornici ca  apele, ca vremea; răbdători în suferință ca și-n ierni cumplite, fără griji în bucurii… plăcându-le dragostea și beția și datinile de la începutul lumii… mai cu seamă ei stau înaintea soarelui c-o inimă ca din el ruptă”.

De aceea legendele despre primele așezări vorbesc despre  locuri singuratice, pierdute în inima codrului, greu de ajuns la ele.

Variantele poveștii întemeierii satului Mădei amintesc despre călugărul Matei, care ar fi venit din Ardeal pe la 1500 și s-ar fi stabilit la izvoarele unui pârâu care-i poartă astăzi numele. Și-a ridicat o chilie și a nevoit în cele sfinte împreună cu câțiva tovarăși. Încet-încet, pe pârâul cu același nume a apărut sătucul Mădei.

Cum s-o fi numit așezarea la începutul începuturilor, nu se știe, dar un nume o fi avut, cu siguranță. Apele au avut întotdeauna un nume. Pietroasa – apa care curge pe o albie numai de piatră, Bistrița – apa care curge repede, Puciosul – apa sulfuroasă.

Treptat, poiana de pe malul Bistriței a fost curățată de plopi, răchite, arini și s-au construit primele case – bordeie, cu talpa pe cioatele copacilor tăiați.

După suprafețele de teren din vatra satului pe care le dețin urmașii întemeietorilor, se poate stabili, cu aproximativ, numele primilor locuitori: Avădanei, Rusu, Cârjă, Arsinte, Ghiurcă, Pîcu, Iftimuț, Bondar, Botezatu, Budăi, Cuțuhan, Pralea, Burlancea, Popescu, Săilă, Motoc.

Ieromonahul Ioanichie Bălan, în cartea ”Vetre de sihăstrie românească – sec. IV-XIX”-1982 afirmă că pustnicul Matei era cu metania la Mănăstirea Slatina, ctitorită de Alexandru Lăpușneanul. Se poate să fi venit din Ardeal, dar mult mai târziu.

În 1558, domnitorul donează mănăstirii Slatina, sfințită în 1561, moșiile Borca, Mădei, Sabasa și o parte din Farcașa. Toată Valea Bistriței, exceptând moșiile boierești, a fost închinată mănăstirilor. Domnitorul era sprijinit în întreaga activitate de biserică. Împreună au ridicat țara, au apărat credința ortodoxă. Munții Carpați au fost un hotar de netrecut pentru catolici și protestanți. Pe toată Valea Bistriței, de la Vatra Dornei la Piatra Neamț, existau până în secolul al XIX-lea, cinci mănăstiri voievodale, zece schituri, peste 15 mici sihăstrii și mai mult de treizeci de mitoace mănăstirești. Întreaga vale și toate poienile de pe ambele maluri ale Bistriței erau locuite aproape de călugări.(I. Balan) Când pământurile de pe Valea Bistriței au fost date Mănăstirii Slatina, pe aici erau oameni puțini, ce-i  drept, care aveau locuințe prin locuri tăinuite, retrase în poieni și pe dealuri.

Călugării aveau nevoie de mână  de lucru pentru turmele de oi, pentru tăiat pădurile, pentru albinărit și pescuit, pentru făcut fânul. De aceea, erau bine primiți toți cei care ajungeau pe aici. Erau încurajați să se stabilească, să-și aducă familiile. Pentru început, se bucurau  de anumite scutiri, apoi încet-încet devin clăcași pe moșiile mănăstirești.

Mănăstirile administrau singure aceste moșii. Apoi au fost închinate cu toate bunurile Mitropoliei Moldovei și Sucevei, care le-a încredințat arendașilor. La început, arenda era nesemnificativă. Apoi a tot crescut, devenind înrobitoare.

După 1700, populația de pe Valea Bistriței crește prin venirea masivă a românilor de peste munți, a ”ungurenilor”, din motive religioase, fiind obligați să treacă la biserica romano-catolică (”Uniații” 1698). Dările erau tot mai împovărătoare, serviciul militar tot mai lung și tot mai dur. Războaiele erau permanente. Tinerii români ardeleni mureau pentru o cauză străină, în locuri departe de țară – Austria, Italia, Polonia, Galiția. Nedreptăți de tot felul îndurau generație de generație.

Istoricul Dinu C. Giurescu în ”Istoria ilustrată a românilor”, apărută la editura Sport-Turism în 1981 face afirmația că românii reprezentau 2/3 din populația Transilvaniei și, cu toate acestea, erau socotiți ”tolerați”. Cultul greco-ortodox era socotit o simplă sectă. În 1761, deci la aproape 100 de ani de la apariția uniaților, aceștia reprezentau 16,4% din populație, iar ortodocșii 83,6%.

Neacceptarea lepădării credinței ortodoxe a dus la reprimarea sângeroasă din 1762 condusă de generalul Bucow, care a distrus cu tunurile toate mănăstirile ortodoxe, împrăștiind călugării și călugărițele.

Sate întregi, cu preoți cu tot, au trecut munții și s-au răsfirat pe toate văile largi și primitoare. Se evidențiază apoi că românii transilvăneni s-au revărsat în toate direcțiile, mai ales spre sud și est de Carpați, întemeind zeci de sate de ”ungureni”. Un exemplu concludent: ”Între 1438 și 1570 au fost întemeiate în Polonia 243 de sate cu români transilvăneni, din aceleași cauze ale persecuției de tot felul. „Cine acceptă sau e făcut să-și lepede credința și limba rugăciunii, își schimbă cu ușurință și restul. Intră într-o altă zonă, într-un alt climat, în care apele curg din alte izvoare, cântecele au alte melodii, vorbele au alt înțeles.”(Antonie Plămădeală) În 1767 au trecut din Transilvania în Moldova și în Țara Românească 24.000 de familii.

De-abia în 1871, printr-un Decret Imperial de la Viena, li se permite românilor să-și facă biserici din piatră. Până atunci, toate erau din lemn, pentru a putea fi arse, ștergându-se astfel orice urmă de existență românească.

În zilele noastre, aproape 100 de locuitori ai satului au plecat în Europa de Vest, în Canada și în alte zone. Aproape 70 de case, mai vechi sau mai noi, nu sunt locuite.

Afluxul de populație spre zona noastră nu este numai din Transilvania, ci și dinspre zona Bucovinei sau sudul Moldovei. Numele de familie al noilor veniți probează originea lor – Bondar, Dorneanu, Bîrgăoanu, Bilboreanu, Botezatu, Boldijar, Cheșa, Ghiurcă, Ungureanu, Fedeleș-din Transilvania; Budăi, din Toplița, Popescu, din Vicovu de Sus, Săilă, din Valea Seacă, Bucovina, Arsinte, Cuțuhan, Iftimuț, Rusu, din Bucovina., Motoc din Mitocul Balan.

Unele nume de familie s-au format aici, reflectând realități apropiate: Cucoș, Găină, Gânsac, Lupu, Ursu, Bortă, Grămadă, Ciubotă, Ciolan, Buzdugan, Șpiț, Mujdei, Cioată, Roșu, Baciu, Craiu, Schiteanu (Schit), Cîrjă, Chiperi, Lăstun, Cucu, Drugă, Buhă, Budăi, Gălbează, Jiganie. Altele provin probabil de la numele mamei rămasă văduvă – Amăriuței, Aanei, Amariei, Avădanei, Avârvarei. Unele nume de familie au dispărut din diverse cauze – Agoi, Bonde, Hoge, Goia, Cârcă, Gându, Țârloiu, Buză, Strătula, Gogoluș, Coțofan, Butuc, Pentea (Monografie Petrescu Mihai, pag. 12). O observație se impune despre două dintre ele – Guguluț și Ciobâcă – Guguluț se păstrează în forma Guluț iar numele lui Ciobâcă este legat de o stâncă din împrejurimi numită Piatra lui Ciobâcă.

Ca un loc, un obiect să rămână în memoria colectivă sute de ani, trebuie să se fi întâmplat ceva cu totul neobișnuit care să fi cutremurat mintea și inima urmașilor. Pentru fiecare loc și nume se poate găsi sau născoci o legendă. Rămân pentru eternitate: Preluca lui Rareș, Groapa Olarului, Gârla lui Guluț, Piatra lui Ciobâcă, Piatra Râmii.

Încet-încet, prin danii numeroase și danii domnești, mănăstirile au intrat în stăpânirea unui sfert din suprafața țării. Multe din ele, cu tot inventarul lor, erau închinate Muntelui Sfânt. Din județul Neamț, erau închinate Mănăstirea Bistrița, Schitul Tazlău, Schitul Hangu, Schitul Buhalnița, Mănăstirea Secu. Pe 25 decembrie 1863 se votează Legea Secularizării averilor mănăstirești. ”Pe 26 august 1864 este promulgată Legea rurală. Au primit pământ 511 896 de familii, fiecare aproximativ 4 ha (3,985 ha).Prin secularizare, 25,26% din teritoriul țării este readus în proprietatea statului”.⁷

”Sătenii clăcași (pontași) sunt și rămân deplin proprietari pe locurile supuse posesiunii (stăpânirii) lor în întinderea ce se stabilește prin legile în ființă.”⁸

”…din satul Mădei au fost împroprietăriți în 1864 24 de fruntași, 25 de pălmași și 20 de codași, stăpânind în total 282 fălci.”

Împroprietăririle din 1864, 1879 au statornicit oamenii. O parte din moșie a fost dată locuitorilor, iar o parte a trecut în proprietatea statului. După venirea lui Carol I, statul le-a dăruit Coroanei, devenind Domeniul Coroanei (1884). În timpul regelui Ferdinand urmează o nouă Reformă Agrară (1922-1926). După al Doilea Război Mondial, are loc Reforma Agrară din 1945. Pentru cei din zonele de munte, se întocmesc tabele cu îndreptățiții la împroprietărire, în 1946, dar nu primesc terenuri decât în anul 2000 – cu titlul de punere în posesie, nu cu titlul de proprietate.

Gheorghe Bondar

Articolul Satul Mădei, istorie și istorii apare prima dată în Ecoul muntilor.

S-a născut la 10 februarie 1945 în Mădei, Borca, judeţul Neamț. A urmat cursurile şcolilor din Mădei şi Borca şi apoi a devenit absolvent al Facultății de Litere din cadrul Universității Bacău.

În perioada 1968-2008 (40 de ani) este profesor de limba și literatura română la Școala cu clasele I-VIII Mădei, școală ce poartă astăzi numele unui emerit învățător: Școala Gimnazială „Mihai Petrescu”.

Pentru activitatea sa deosebită, în anul 1985 primește titlul de „Profesor Evidențiat”, ca o recunoaștere binemeritată a profesorului și directorului Școlii Mădei. Profesorii de limba română gestionau și Jurnalul de carte al școlii şi profesorul Bondar se preocupă permanent de îmbogățirea bibliotecii școlare, mult mai importantă decât în aceste vremuri.

Este atras de publicistică şi coordonează revista „Aripi către soare”, premiată la concursuri județene și naționale şi se concentrează pe culegerea de folclor, fiind şi coordonatorul cercului de folclor și al cercului de lingvistică.

A predat limba latină la Mădei și la Liceul „Mihail Sadoveanu” din Borca şi a fost fascinat de literatura antică a poporului român, de piciorul metric al poeziei latine.

A fondat și gestionează Muzeul Etnografic „Strămoșii”, alături de soția sa, profesoara Ana Bondar, un reper al muzeisticii săteşti nemţene.

A debutat publicistic în presa judeţeană în „Monitorul de Neamț”, fiind, de altfel, corespondent local al acestui ziar, cu tiraje impresionante în perioada de după 1990.

Dragostea pentru satul natal, pentru lumea în care trăiește, se reflectă cel mai plenar în volumul „Pe plaiul lui Matei”, ce a apărut la Editura Crigarux în 2020 şi a fost reeditat în 2022. Volumul a primit o excelentă prefață de la preotul Nicolae Cojocaru, asemănătoare parcă cu scrierea lui Nicolae Iorga despre cartea lui G.T. Kirileanu dedicată Broştenilor, din care cităm: „Cartea, scormonind în pietrele, tainele și măruntaiele Cetății Mădeiului, este un răspuns la nevoia de neuitare a trecutului datorat prezentului”.

Urăm multă sănătate profesorului Gheorghe Bondar şi promitem să-l sărbătorim la 80 de ani aşa cum am făcut-o şi anul acesta (e drept, mai discret) la manifestarea numită „Părinte drag Justin” – 10 februarie, Farcaşa. Şi aşteptăm de la domnia sa, senior-redactor (la fel ca Dragomir Romanescu, Constantin Cojocaru sau Elena Aflorei) al revistei „Ecoul Munţilor”, încă multe articole, cu măsura şi bunul gust specific bătrânilor noştri intelectuali din munţii Neamţului.

Daniel Dieaconu

Articolul Personalitatea lunii: profesorul Gheorghe V. Bondar de la Mădei apare prima dată în Ecoul muntilor.

De pe Runcul Mădeiului, de pe Cărpiniș și de pe Muntele Secu poate fi admirat satul în toată măreția lui. Înspre nord, începe de la podul de peste Bistrița; în stânga se înalță versanții prăpăstioși ai măgurii Bâtca, pe care, cu greu, măceși și brazi necăjiți încearcă să trăiască și să oprească grohotișurile mereu curgătoare. Toamna, râpa întreagă capătă o culoare roșiatică de la fructele păduceilor. În fața Bâtcei se înalță tăcute și întunecate pădurile Lostiei și ale Șoldanului. Rareori scapă vântul printre cele două înălțimi. Suntem feriți astfel de vijeliile năprasnice ale locurilor deschise.

Spre răsărit, se revarsă pe toată întinderea satului, livezile însorite ale Cărpinișului. Acest vast platou este tăiat în două de Pârâul Puciosului, care se prăbușește numai pe praguri de piatră de la izvoare până ce se aruncă, cu bolovani cu tot, în albia Bistriței, încercând s-o sugrume, s-o împingă înspre sat. În zonă sunt izvoare cu apă pucioasă, de unde și numele.

Hotarul dinspre sud al satului este hotărât tot de Bistrița care, după o largă arcuire spre stânga, se strânge iarăși spre munte, Chiriacul de data aceasta, lăsând doar loc săpat în stâncă pentru șoseaua care face legătura cu Borca. De pe  Runc se vede cum Bistrița ține în brațe întreg satul.

Înspre vest, satul se încheie cu  albia Pârâul Mădeiului. Prin extindere, întreaga așezare a primit numele Mădei. Dincolo de pârâu sunt pădurile Chiriacului. Fiecare jgheab, pârâu, piatră mai mare are un nume cu aură legendară. Chiriacul este locul chiliei anahoretului Chiriac. Spre izvoare trecem pe lângă jgheabul lui Candrea, Straja, Arșița. Deasupra de ”chilii” este Groapa Miliței. De pe Smizi se văd Călimanii, Ceahlăul, Nigovanul, culmile Stânișoarei. Undeva, spre Cerbu, găsim Piatra Râmii. Coborâm pe plai, găsim cu greu, ascunsă și uitată, Piatra lui Ciobâcă sau Piatra Vânătă. Ciobâcă este un cognomen de proveniență ucraineană care înseamnă o barcă dintr-un copac scorburos sau cioplită dintr-un butuc. Cine știe ce s-a întâmplat acolo, cine a fost omul care a trăit sau a murit acolo? Numele Vasile Ciobâcă este menționat de către domnul învățător Mihai Petrescu în lucrarea Domniei Sale. În 1845 locuia în Mădei și Vasile Ciobâcă. Probabil un pescar venit dinspre părțile Ucrainei, care și-a întremat un adăpost deasupra Jgeabului Bătrân. Pe Runc, ne putem odihni într-un loc mai așezat – Groapa Olarului. E adevărat că întreaga zonă e numai din argilă și piatră și, poate, cândva, cineva a încercat să meșterească vase de lut. În urma ploilor torențiale, de pe Runc, coboară spre sat aluviuni argiloase.

Unele locuri din apropiere amintesc de evenimente deosebite. Dincolo de izvoarele Puciosului, într-o curmătură, pe Pietroasa, este Preluca lui Rareș ce amintește de peregrinarea domnitorului spre Transilvania, unde avea două cetăți.

Între Preluca lui Rareș și Pietrele Doamnei de pe Rarău, pe drumul ce străbătea odinioară culmile munților, se găsește Piatra Scrisă de pe Goia, fascinant document dăltuit în piatră, cu trei feluri de caractere, nedescifrate încă. Se vor eroda și se vor pierde, deoarece nimeni nu este preocupat de acest monument unic care, cine știe, ce taine ascunde…

De-a lungul satului, Bistrița, în două coturi ale sale, formează gârle largi. În partea de sus este Gârla lui Guluț iar în mijlocul satului- Gârla Câlții. Amândouă erau vestite prin topitoriile de in și de cânepă de pe vremuri. Odinioară, pe fiecare ogor, într-un colț, se cultivau in și cânepă. În aceeași lucrare a domnului Petrescu, sunt menționați doi frați, fii lui Vasile Guguluț (Guluț).

În Ajunul Bobotezei, când preotul umbla cu agheasma, fiecare gospodină oferea acestuia și un fuior de cânepă. Astăzi, cele două gârle s-au acoperit cu rumeguș, au fost îngrădite. Peștii și broaștele din ghiolurile cu apă călduță au dispărut.

După ce și Poiana satului a fost ocupată de case, construite inițial pe talpa copacilor tăiați, s-au trasat și patru ulițe de la drumul de la coastă spre Bistrița: ulița Școlii – a lui Arsinte, ulița Gârlei, ulița Puciosului – a lui Cioată, ulița Cerărenilor – a Popii – acolo fiind și casa parohială. Vechiul cătun de pe Pârâul Mădeiului este străbătut de o uliță ce merge până spre Pârâul Arșiței.

Despre șosea nu se poate vorbi încă. Nică a lui Ștefan Apetrei a venit la școala din Broșteni pe drumul ce cobora prin fundul Farcașei- Sabasa – Pârâul Cârjei-unde era hanul cel mare de la drum. A coborât la Puciosul-a trecut prin dosul Bâtcei-Pietroasa-Cotârgași-Broșteni. Nu a întâlnit în cale nici un pod. Drumul prin Mădei s-a deschis târziu. Șoseaua Piatra Neamț-Broșteni s-a construit în 1893. Broșteniul făcea parte din Domeniul Coroanei și trebuia numaidecât drum.

Plutașii aveau drumurile lor peste munți, drumuri cunoscute de generații. Drumul lor se chema „drum fără pulbere” și îl făceau pe jos.

Spre izvoarele Pârâului Arșiței, în locul numit „La Chilii” strălucește în soare un altar de piatră albă, situat deasupra locului unde a fost chilia lui Matei și a ucenicilor săi. De acolo avea o privire largă asupra cătunului ce se înfiripa pe dâmbul bisericii în anul 1710.

În fiecare gospodărie erau vite. Sătenii aveau livezi pretutindeni; în Arșița Macovei, Arșița Rea, Smizi, Cerbu, pe Podiș, Puciosu, Măgurice, Pietroasa. Toate erau îngrădite și toți aveau adevărate gospodării pentru vară și chiar pentru iernat vitele. În prezent, aproape toate acestea au dispărut; puțini tineri mai cresc animale iar fânațele rămân necosite. În 1940, în Mădei, erau 35 de fântâni. În Pârâul Cârjei, pe podireie, erau două fântâni la Constantin Bondar (bunicul meu) și la Dumitru Mujdei, de 35 de metri adâncime fiecare…

Gheorghe Bondar

Articolul Despre satul meu, Mădei, cu drag apare prima dată în Ecoul muntilor.

De pe Runcul Mădeiului, de pe Cărpiniș și de pe Muntele Secu poate fi admirat satul în toată măreția lui. Înspre nord, începe de la podul de peste Bistrița; în stânga se înalță versanții prăpăstioși ai măgurii Bâtca, pe care, cu greu, măceși și brazi necăjiți încearcă să trăiască și să oprească grohotișurile mereu curgătoare. Toamna, râpa întreagă capătă o culoare roșiatică de la fructele păduceilor. În fața Bâtcei se înalță tăcute și întunecate pădurile Lostiei și ale Șoldanului. Rareori scapă vântul printre cele două înălțimi. Suntem feriți astfel de vijeliile năprasnice ale locurilor deschise.

Spre răsărit, se revarsă pe toată întinderea satului, livezile însorite ale Cărpinișului. Acest vast platou este tăiat în două de Pârâul Puciosului, care se prăbușește numai pe praguri de piatră de la izvoare până ce se aruncă, cu bolovani cu tot, în albia Bistriței, încercând s-o sugrume, s-o împingă înspre sat. În zonă sunt izvoare cu apă pucioasă, de unde și numele.

Hotarul dinspre sud al satului este hotărât tot de Bistrița care, după o largă arcuire spre stânga, se strânge iarăși spre munte, Chiriacul de data aceasta, lăsând doar loc săpat în stâncă pentru șoseaua care face legătura cu Borca. De pe  Runc se vede cum Bistrița ține în brațe întreg satul.

Înspre vest, satul se încheie cu  albia Pârâul Mădeiului. Prin extindere, întreaga așezare a primit numele Mădei. Dincolo de pârâu sunt pădurile Chiriacului. Fiecare jgheab, pârâu, piatră mai mare are un nume cu aură legendară. Chiriacul este locul chiliei anahoretului Chiriac. Spre izvoare trecem pe lângă jgheabul lui Candrea, Straja, Arșița. Deasupra de ”chilii” este Groapa Miliței. De pe Smizi se văd Călimanii, Ceahlăul, Nigovanul, culmile Stânișoarei. Undeva, spre Cerbu, găsim Piatra Râmii. Coborâm pe plai, găsim cu greu, ascunsă și uitată, Piatra lui Ciobâcă sau Piatra Vânătă. Ciobâcă este un cognomen de proveniență ucraineană care înseamnă o barcă dintr-un copac scorburos sau cioplită dintr-un butuc. Cine știe ce s-a întâmplat acolo, cine a fost omul care a trăit sau a murit acolo? Numele Vasile Ciobâcă este menționat de către domnul învățător Mihai Petrescu în lucrarea Domniei Sale. În 1845 locuia în Mădei și Vasile Ciobâcă. Probabil un pescar venit dinspre părțile Ucrainei, care și-a întremat un adăpost deasupra Jgeabului Bătrân. Pe Runc, ne putem odihni într-un loc mai așezat – Groapa Olarului. E adevărat că întreaga zonă e numai din argilă și piatră și, poate, cândva, cineva a încercat să meșterească vase de lut. În urma ploilor torențiale, de pe Runc, coboară spre sat aluviuni argiloase.

Unele locuri din apropiere amintesc de evenimente deosebite. Dincolo de izvoarele Puciosului, într-o curmătură, pe Pietroasa, este Preluca lui Rareș ce amintește de peregrinarea domnitorului spre Transilvania, unde avea două cetăți.

Între Preluca lui Rareș și Pietrele Doamnei de pe Rarău, pe drumul ce străbătea odinioară culmile munților, se găsește Piatra Scrisă de pe Goia, fascinant document dăltuit în piatră, cu trei feluri de caractere, nedescifrate încă. Se vor eroda și se vor pierde, deoarece nimeni nu este preocupat de acest monument unic care, cine știe, ce taine ascunde…

De-a lungul satului, Bistrița, în două coturi ale sale, formează gârle largi. În partea de sus este Gârla lui Guluț iar în mijlocul satului- Gârla Câlții. Amândouă erau vestite prin topitoriile de in și de cânepă de pe vremuri. Odinioară, pe fiecare ogor, într-un colț, se cultivau in și cânepă. În aceeași lucrare a domnului Petrescu, sunt menționați doi frați, fii lui Vasile Guguluț (Guluț).

În Ajunul Bobotezei, când preotul umbla cu agheasma, fiecare gospodină oferea acestuia și un fuior de cânepă. Astăzi, cele două gârle s-au acoperit cu rumeguș, au fost îngrădite. Peștii și broaștele din ghiolurile cu apă călduță au dispărut.

După ce și Poiana satului a fost ocupată de case, construite inițial pe talpa copacilor tăiați, s-au trasat și patru ulițe de la drumul de la coastă spre Bistrița: ulița Școlii – a lui Arsinte, ulița Gârlei, ulița Puciosului – a lui Cioată, ulița Cerărenilor – a Popii – acolo fiind și casa parohială. Vechiul cătun de pe Pârâul Mădeiului este străbătut de o uliță ce merge până spre Pârâul Arșiței.

Despre șosea nu se poate vorbi încă. Nică a lui Ștefan Apetrei a venit la școala din Broșteni pe drumul ce cobora prin fundul Farcașei- Sabasa – Pârâul Cârjei-unde era hanul cel mare de la drum. A coborât la Puciosul-a trecut prin dosul Bâtcei-Pietroasa-Cotârgași-Broșteni. Nu a întâlnit în cale nici un pod. Drumul prin Mădei s-a deschis târziu. Șoseaua Piatra Neamț-Broșteni s-a construit în 1893. Broșteniul făcea parte din Domeniul Coroanei și trebuia numaidecât drum.

Plutașii aveau drumurile lor peste munți, drumuri cunoscute de generații. Drumul lor se chema „drum fără pulbere” și îl făceau pe jos.

Spre izvoarele Pârâului Arșiței, în locul numit „La Chilii” strălucește în soare un altar de piatră albă, situat deasupra locului unde a fost chilia lui Matei și a ucenicilor săi. De acolo avea o privire largă asupra cătunului ce se înfiripa pe dâmbul bisericii în anul 1710.

În fiecare gospodărie erau vite. Sătenii aveau livezi pretutindeni; în Arșița Macovei, Arșița Rea, Smizi, Cerbu, pe Podiș, Puciosu, Măgurice, Pietroasa. Toate erau îngrădite și toți aveau adevărate gospodării pentru vară și chiar pentru iernat vitele. În prezent, aproape toate acestea au dispărut; puțini tineri mai cresc animale iar fânațele rămân necosite. În 1940, în Mădei, erau 35 de fântâni. În Pârâul Cârjei, pe podireie, erau două fântâni la Constantin Bondar (bunicul meu) și la Dumitru Mujdei, de 35 de metri adâncime fiecare…

Gheorghe Bondar

Articolul Despre satul meu, Mădei, cu drag apare prima dată în Ecoul muntilor.

Au fost asemenea oameni, încât numele lor trebuie rostit cu pioșenie. Spre binele întregii comunități, un alt sfânt al învățământului din aceste locuri este domnul Vasile Codrescu care se străduiește enorm și înființează liceul de la Borca (1953). Absolvenții duc faima liceului în toate centrele universitare din țară. Așa se face că foarte mulți copii din Mădei ajung cărturari deosebiți și vestiți.

Găsesc că este locul potrivit de a însera în aceste pagini, cu voia autoarei, poezia ”A fost odată”.

Au fost odată niște copii

Unii desculți,

Alții cu opinci,

Iar cei mai mulți cu papuci de suman.

S-a zvonit că o școală s-ar fi zidit

Între munți

Și au plecat.

Au plecat de la case

Ce n-aveau ce le pune pe masă.

Cu pluta

Sau pe jos au plecat

Alții călare pe cal au plecat.

Adunatu-s-au toți

La început de an

Și minune mare

Școala i-a prefăcut

În ingineri, în profesori

În doctorii cei

Ce-au sădit

Gândit

Construit

O întreagă lume visată de ei.

În școală rămasu-le-au

Chipul și dorul

Sufletul și gândul

Ce vine în zborul

Anilor tineri ce toate le fac

Socotiți firesc

Pe-al vremii abac.

(Ana Bondar, Pelerin – Editura Crigarux, 2019)

Gheorghe Bondar

Articolul Apostolii din sate apare prima dată în Ecoul muntilor.

Credința este faptul de a crede în adevărul unui lucru, încredințare, convingere, faptul de a fi credincios, convingerea despre existența unui zeu, Dumnezeu.

Ciobanul din vârful muntelui a urmărit din ce parte vin vânturile aducătoare din vremuri grele, ceața ce stă încremenită în văile adânci, cum zboară păsările, cum se poartă oile. Au fost atenți la direcția fumului ce iese din stână, dar și la fundul cazanului pe care arde funinginea.

Au observat și au tras concluzii. Cei care fac fânul trebuie să știe precis când e vreme bună și când plouă. Nu aveau la dispoziție buletinele meteo și prognozele pe săptămâni sau luni. De aceea, aveau și ei o multitudine de observații – răsăritul sau apusul soarelui, negurile, zborul rândunelelor, culoarea Lunii. Apelau la solomonari să oprească vremurile.

Mamele aveau grijă să le insufle copiilor o sumedenie de învățăminte despre igiena personală, să se păzească de cele rele, să crească frumos, să aibă cei șapte ani de acasă, să nu nesocotească sfaturile celor mai mari. Pentru momente triste, există o sumedenie de credințe și superstiții care fac mai ușoară despărțirea de cei dragi, datoria pe care o avem pentru cei decedați. Aflăm că viața întreagă de la naștere până la moarte este coordonată de un șir nesfârșit de superstiții și credințe. Dacă le respectăm mesajul, vom fi feriți de întâmplări nefericite, vom trăi liniștiți în colectivitate, nu om trăi sentimentul vinovăției față de cei decedați.

*Cine face fântână va avea apă pe lumea cealaltă.

*Cine spurcă fântânile face mare păcat.

*Apa și locul unei fântâni sunt sfinte.

*Cine moare în Săptămâna Luminată merge direct în Rai.

*Fiecare om are o stea.

*Când moare omul, cade și steaua lui.

*Dacă omul a fost nefericit, se spune „Vai de steaua lui”.

*Dacă la o stână este un cioban care ia mana, toată brânza de la acea stână sau cea făcută de el se umple de viermi.

*La casa mortului se pun într-un geam întredeschis, apă și zahăr pentru sufletul celui decedat care vine noaptea să-și potolească setea.

*Lumânarea aprinsă la capul mortului e lumina după care merge sufletul spre lumea cealaltă.

*Ai casei trebuie să aibă mare grijă ca nu cumva să se stingă.

*Ștergarele care se duc mortului sunt dezlegările de care atâta nevoie.

*Prosoapele puse pe drumul pe unde este dus decedatul sunt punțile peste care trebuie să treacă sufletul.

*Pentru rezolvarea unor dureri, dorințe, pentru pedepsirea celui ce te-a furat, ți-a făcut rău, se postește 12 vineri, post negru, în tăcere sau în 7 zile de marți pentru relele făcute de cineva. Cel vinovat moare dacă nu își cere iertare. Poate fi pus cineva să postească contra cost.

*Să nu dormi cu fața în sus, cu mâinile pe piept, că tragi a moarte.

*Să faci semnul crucii cu usturoi pe uși, geamuri, grajduri în seara Sf. Andrei pentru a alunga strigoii.

*Unii oameni numără de câte ori cântă cucul primăvara pentru a afla câți ani mai au de trăit.

*Când n-ai noroc la copii – primii ți-au murit de mici, pe noul venit pe lume îl dai pe geam, cu alt nume, unui vecin ce are mai mulți copii sănătoși, să crească la familia aceea, ca moartea să nu-l găsească.

*Decedatul trebui spălat, îmbrăcat cu haine curate, frumoase. Nimeni nu se poate prezenta în fața lui Dumnezeu și a îngerilor neîngrijit.

*La cununie, la Isaiia dănțuiește, mireasa să calce ca din greșeală un picior al mirelui și astfel se va face ascultată în casă.

*Dacă plouă în ziua nunții, mireasa va plânge mult în viața ei.

*Să nu vorbești pe cei morți de rău că le iei păcatele.

*Când un copac nu face fructe să-l jugănești sau să te duci la el la Bobotează foarte hotărât să-l tai iar ai case să te oprească. Va rodi în primăvară.

*Fata care cade pe gheață în ziua de Bobotează se mărită în anul acela.

*După moartea cuiva se va duce timp de 40 de zile, câte un vas cu apă, ca să aibă sufletul ce bea pe lumea cealaltă.

*Pământul nu primește în el șerpii care au mușcat în vara aceea. Cei găsiți afară după Ziua Crucii trebuie omorâți obligatoriu.

Gheorghe BONDAR

Articolul Tradiţii ancestrale: SUPERSTIȚII. CREDINȚE. SEMNE apare prima dată în Ecoul muntilor.

Numai Leana mărgărint,

Tot la rând, la rând, la rând

C-a luat căprița vânt

Și țăpucii nu-și dau rând

Și mi-o bate la pământ

La pământ și la podea

Să sară zama din ea

Să-i rămâie oasele

Să le roadă babele!

Ș-am zis foaie foi de tei

Asta-i capra din Mădei

Numai coada-i costă-un leu.

Lițișoară baraboi

Și-nainte și-napoi

C-așa joacă pe la noi

Lițișoară foi de linte

Ia dă-i drumu înainte

Că-napoi ai fost mai iute

Lițișoară busuioc

Treci căpriță la mijloc

Cu țăpucii bot la bot

Și mai fă un hodorog

Și bate podelele

Să sară mărgelele

Unde joacă căprița

Se hurducă Bistrița

Unde joacă țăpucu

Se hurducă pământu

Lițișoară ca nalba

Căpriță, frumoasa mea,

La stânga și la dreapta

C-așa joacă la Borca

C-așa joacă la Vaslui

Moșneagul cu baba lui

Tu căpriță cu mărgele

Pune capu la podele

Și te pleacă și mai tare

Că nimic nu te doare

Dacă te-a durea ceva

Răspund eu de pielea ta

Tu căpriță cu hurmuz

Ia ridică capu sus

Să vezi țapii un s-o dus

Ține-i bine lângă tine

Să joace cum se cuvine!

Căpriță frumoasa mea

Înc-o dată la dreapta

Și-apoi iar la stânga

Mulțumesc și-mi pare bine

C-a venit Sfântu Vasile

C-a venit și Anul Nou

Ș-am înnebunit și eu

Lițișoară solz de pește

Capra noastră se gătește

Hopuri, hopuri, hopurele

La mulți ani cu viorele

Hopuri, hopuri, hopurate,

La mulți ani cu sănătate!

Foaie verde lemn sucit

Capra noastră s-o gătit!

(Text cules pe când eram student și este prezentat în 1964 la prima ediție a Teatrului Folcloric din județele Bacău și Neamț).

Gheorghe BONDAR

Articolul CAPRA DIN MĂDEI apare prima dată în Ecoul muntilor.

Gheorghe Bondar s-a născut la 10 februarie 1945 în comuna Borca, județul Neamț. A absolvit Facultatea de Filologie din cadrul Universității Bacău, promoția 1967. A fost profesor și director la Școlile Mădei și Liceul ”Mihail Sadoveanu” Borca. 40 de ani a răspuns onorific de biblioteca școlii, sporindu-i fondul de carte. Alături de soție, Ana Bondar s-a ocupat de Muzeul etnografic „Strămoșii”. A publicat articole și în „Monitorul de Neamț”.

Cuvântul înainte scris de preotul N. Cojocaru este plin de pilde și de multe semne de întrebare pe care noi și mai ales voi tinerii ar trebui să vi le puneți. Am să citez un singur fragment, care face cât o predică. „Am așteptat să-mi vină sufletul din urmă… Voi alergați în grabă spre nicăieri. Timpul pare să nu vă ajungă. Dar asta duce la stress, stress-ul la nevroză, iar nevroza la depresie, boala lumii de azi. Iar depresia e boala lipsei de sens. Nu puteți fugi de voi înșivă. Trecutul vine după voi. Și sufletul…”

Geografic, Mădeiul e așezat „într-una din cele mai frumoase poieni de pe Valea Bistriței, în dreapta râului. La o sută de kilometri de Piatra Neamț și la aceeași distanță de Suceava. De veți ajunge aici, veți dori să vă întoarceți!”

Despre localnici ce să mai zicem? Sunt dintre cei pomeniţi de Mihail Sadoveanu: „Locuitorii aceștia de sub brad sunt niște făpturi de mirare. Iuți și nestatornici ca apele, ca vremea; răbdători în suferință ca și-n ierni cumplite, fără griji în bucurii… plăcându-le dragostea și beția și datinile de la începutul lumii…  mai cu seamă ei stau înaintea soarelui c-o lumină ca din el ruptă”.

          Legendele spun că pe la 1500 un anumit călugăr, Matei, ar fi venit din Ardeal și s-a stabilit la izvoarele unui pârâu care astăzi îi poartă numele. Treptat poiana de pe malul Bistriței a fost curățată de plopi, răchite, arini și s-au construit primele case  – bordeie, cu talpa pe cioatele copacilor tăiați.

După 1700 populația de pe Valea Bistriței crește prin venirea masivă a românilor de peste munți, a ungurenilor! Citind cartea veți afla etimologia numelui și vă veți putea căuta strămoșii!

După așezare oamenii au profitat de ce le-a oferit Dumnezeu: „lemne de casă, lemne de foc, vânat, izvoare cu apă limpede, poieni cu pajiști, ascunzători în vremuri grele, casă pentru haiduci”.

Ocupațiile străvechi au fost creșterea vitelor și munca la pădure. A urmat plutăritul pe Bistrița. O dată cu deschiderea complexelor miniere de la Barnar și Crucea mulți localnici și-au schimbat meseria devenind mineri, mecanici, electricieni, instalatori, pirotehniști, șoferi de autobuze, atrași de salariile mai mari și de alte facilități.

În localitate existau la un moment dat 18 fierăstraie (gatere) ce tăiau lemn pentru SOVROMLEMN, 18 mori, pive, iar munții erau înțesați de stâne. Cu mic cu mare se muncea pentru o masă îndestulată. „Omul care nu avea o casă de copii era socotit un om de nimic”.

În sat erau și câteva crâșme, unde în zilele de sărbătoare oamenii se îndestulau cu vin adus de la Focșani cu căruțele, iar muzicanții Zupavel și Lența și Țâlică Ciocan aveau grijă să întrețină atmosfera. Nu lipseau nici fierarii, pentru că erau cai, constructorii de case și fântâni, tâmplarii, dulgherii precum și cojocarii.

În capitolul „Sihăstria lui Matei, Daniil și Chiriac” autorul menționează că acești trei călugări cu metania la Mănăstirea Slatina s-au retras pe Valea Bistriței pe la începutul secolului al XVII-lea stabilindu-se pe aceste locuri. Legat de călugărul Matei a rămas locul „La Chilii” pe care orice mădeian îl știe. Aceștia au avut ucenici ce au ajutat pe românii veniți din Ardeal sau au trecut dincolo pentru a propovădui religia ortodoxă. În sat exista o biserică din lemn care a ars. Se spune că era singura biserică de pe Valea Bistriței dintre Călugăreni și Crucea. În 1864 s-a zidit din piatră biserica existentă, lucrările fiind conduse de un boier-administrator Condurache. Dacă veți trece pragul acestei clădiri de cult veți găsi Una Cazanie din 1768, pe coperta căreia este scris numele lui Alexandru Scarlat Ghica, Una Evanghelie, pe coperta căreia este scris numele Mariei Tereza, Una Cazanie, din 1801, din vremea lui Al. Constantin Moruzi, Mare Voevod.

Un prim-ninistru a dăruit pe la 1865 unui preot ilustru un ceas de aur pentru „darul vorbirii, înțelepciunii și aplecării spre cele sfinte. Acel preot adunase pe lângă biserica din Mădei, într-o chilie vreo 10-15 învățăcei. Alexandru Baloș (Alecu) cel ce a înființat una dintre primele școli din țară la Broșteni în 1840.Trebuie pomenit și numele primului învățător, Nicolai Nanu, „vestit pentru priceperea și dăruirea lui”.

Au urmat reformele lui Cuza. Primul învățător cu adevărat la Mădei a fost preotul Simion Cârjă, fiind apreciat în mod deosebit de Mihail Kogălniceanu, prim-ministru în acea vreme. Se păstrează sigiliul școlii din 1880 pe care scrie: „Școala Rurală a Comunei Mădeiu, Plasa Muntelui – România, Județul Suceava, 1880”. Au urmat învățători și profesori cu mare har, cu dragoste de localitate ce sunt pomeniți în lucrare. De la bătrâni a adunat autorul texte folclorice, strigături, doine, balade, descântece, obiceiuri peste care s-ar fi adunat praful pentru totdeauna.

Capitolul V este închinat Bistriței, cea care a făcut posibilă viețuirea pe malul ei a multor români, iar următorul vorbește și pomenește, cu respect, pe cei care și-au lăsat gospodăriile și traiul tihnit pentru a da obolul de jertfă țării.

Lucrarea domnului profesor Bondar nu este doar o monografie, căci este scrisă cu atâta dragoste față de ținuturile natale, cu un autentic talent literar, încât e ușor să o parcurgi, având impresia că te afli cu adevărat „Pe plaiul lui Matei”.

Ilie ALEXANDRU

Articolul Pe plaiul lui Matei – Mădei – Locuri oameni, fapte apare prima dată în Ecoul muntilor.