Despărțire

Peste molozuri ca doi stei,

De piatră în cămașă albă,

Stau doi bătrâni, un moș și-o babă,

Și hoarna între ei.

Au desfăcut căsuța toată

Așa precum au și clădit-o

Cu mâna lor și au lipit-o

Bucată cu bucată.

Un camion cu lemn și scânduri

Stă gata de plecare-n drum

Doar ei să se mai urce-acum

Dar ei stau duși pe gânduri.

Șoferu-i cheamă amărât

Hai moșule, hai tușă dragă,

Chemarea-i însă fără vlagă

Îi stă un nod în gât.

Vin, zice moșul, iaca vin

Dar vezi, să pleci nu-i chiar ușor

Gândeam c-aicea am să mor!

Hai babă, că-i târziu!

Făcu trei pași, se-ntoarse-n dată

Și-și plimbă palma aspră tare

Ca într-o caldă alinare

Pe hoarna nestricată.

Apoi, clipind cam des din gene,

Păru deodată mânios,

Smunci de pălărie-n jos

Și-o trase pe sprâncene.

Bătrâna, își făcu o cruce,

Mai de-te să mai facă una

Dar se opri și iat-acuma

Pornește și se duce.

Trei degete îi stau mănunchi

La mâna dreaptă. Dar din poartă,

Se-ntoarse-n loc și-așa de-odată

Căzu-n genunchi.

Mai mult s-a prăbușit în brânci

Cu fruntea una cu țărâna,

Săltând-o doar să-ncapă mâna

Să-semne cruci.

Dar amintindu-și de ceva

Se-ndreaptă se-ndreaptă iar spre fosta ușă,

Din vatră ia niște cenușă

Și-o pune în basma.

Vârî basmaua-n sân și-apoi

Porni spre poartă-ngândurată

Și făr’ să mai întoarcă odată

Obrazul înapoi.

2 iulie 1959

Gheorghe Baltă

Transcrisă la 6 martie 1974 la Tarcău. Cazul este autentic cu bătrânii soți Vasile și Ioana Rogin.

Articolul Un învăţător poet la Buhalniţa: Gheorghe C. Baltă apare prima dată în Ecoul muntilor.

„Comuna Buhalnița  se află pe valea Bistriței și a afluenților săi Izvorul Alb și Secu. Înspre sud-vest satele comunei Buhalnița sunt străjuite de poalele culmilor Ceahlăului, bogate în păduri și pășuni, iar spre nord-est de o mulțime de dealuri înalte, bogate în pășuni și fânețe ca: Brădățelul, Netedu, Giurca, Baicului, Crucea ș.a. (…)

Comuna Buhalnița era formată din satele: Buhalnița, chiar de o parte și de alta a șoselei naționale, pe stânga râului Bistrița, Secu, pe dreapta Bistriței, Izvorul Alb cu cătunul Ruginești și Potoci, pe stânga Bistriței.

Numele de Buhalnița și-l trage de la vechea mănăstire Buhalnița, monument istoric, în jurul căreia s-au grupat așezările omenești. Mănăstirea Buhalnița, azi biserica parohială, a fost zidită de „Io, Miron Barnovschi Moghilă Voevod, cu mila lui Dumnezeu domn al Țării Moldovei, la 25 martie 1627… în partea apusului depărtat și întru deosebită pustie…”, cum glăsuiește hrisovul aflat în arhivele statului de la Iași.

Comuna Buhalnița avea după recensământul din 1934 un număr de peste 3300 suflete cu 654 capi de familie. Locuitorii acestor sate sunt români băștinași, parte trăitori aici, în munți (munteni), parte veniți din Ardeal, de prin împrejurimile Topliței (Cădere) sau prin Ciuc (Ciucanii). Au o înfățișare veselă chiar și în necazuri – sunt excelenți muncitori în pădure și plutărit (80%), buni oieri și meșteșugari (5%).

Starea materială în anii cu bogate exploatări forestiere și mai ales plutărit era înfloritoare. În acel timp își durau case frumoase, se îmbrăcau bine, petreceau bine. În anii proști, duceau lipsuri mai ales de alimente.

În ce privește starea culturală, se găsesc în raport direct cu cea economică: în anii buni și școlile erau pline de copii, în cei răi, frecvența scădea. În general. Sătenii din aceste sate sunt bucuroși de a învăța carte și lucruri noi, de aceea se abonau la gazete sau foi culturale, luau parte la ședințele organizate de dascăli sau la serbările școlare.

Despre port nu se poate spune decât cuvinte de laudă: atât bărbații, cât și femeile îmbracă costume naționale de toată frumusețea, lucrate în cea mai mare parte în casă. Catrințele bătute în beteală sunt o adevărată artă de industrie casnică, iar bundele înflorate purtate de flăcăi, stârnesc admirația vizitatorilor care trec, întâmplător, prin aceste sate în zile de sărbătoare.

Limba este curat moldovenească, decât că aici se folosește acel „ce” în loc de „te” (punce – punte, beceală – beteală etc.). Oamenii sunt credincioși, ferindu-se de secte străine. Obiceiurile ce se practică la nunți, botezuri, Anul Nou, sunt aceleași de peste tot pe valea Bistriței.  Comuna a fost vizitată, în trecut, de personalități de seamă, ca Spiru Haret, C. Meissner, S. Mehedinți, Ion Simionescu și alții. Astăzi așezarea satelor s-a schimbat. Ele s-au retras pe malul lacului de acumulare, fiind străjuite pe partea cealaltă a lacului de înălțimile Ceahlăului.

Școala din Buhalnița a fost înființată la 15 februarie 1865, primul dascăl fiind diaconul Ion Boucescu, care, mai târziu a fost răspopit și surghiunit. Școala a devenit oficială în 1868. Urmau la școală 14 elevi din care 7 erau din familia Cădere și Bistriceanu. Școala avea trei clase, așa că cei ce voiau să capete un  atestat”, trebuiau să mai urmeze doi ani la o școală de stat din Piatra Neamț. Dintre absolvenții acestei școli, doi au devenit învățători Gheorghe și Pantelimon Cădere, fiind absolvenți ai școlii Normale Trei Ierarhi din Iași. Începând din anul 1874, școala din Buhalnița este condusă de un învățător cu pregătire, Gheorghe Cădere. Până la acesta, cursurile s-au predat de suplinitori fără pregătire, de regulă preoți de la mănăstirea Buhalnița. Gheorghe Cădere a servit în învățământ la această școală timp de 30 de ani, până în 1904 și chiar și după aceea. Când nu se găseau cadre didactice la școlile din Buhalnița se făcea apel la „moș Cădere”. În afară de acest vrednic dascăl, la această școală au mai funcționat: C. Baltă, ginerele lui Gh. Cădere, fiii lui C. Baltă și Ortansa Baltă, soția lui Gh. Baltă, toți titulari. În 1934-1935, școala avea 146 elevi înscriși din care frecventau 120 în clasele I-IV, la cele trei posturi care funcționau. În 1874, la o inspecție făcută de revizorul școlilor de atunci, V. Dogaru, se consemnează prezența a patru elevi din 49 înscriși. Așa frecvență mai zic și eu!

Școala din Buhalnița și-a creat, în decursul timpului, o frumoasă reputație. Zeci de absolvenți ai acestei școli au urmat la școli superioare. Dintre ei, doi au devenit profesori universitari (Dimitrie și Victor Cădere), un medic (N. Cădere), doi ingineri, doi avocați, doi preoți, 10 învățători, etc.

Primul local de școală a fost un corp de case ale mănăstirii Buhalnița, mutându-se când în vechea trapeză, când la arhondaric. În 1901, cu cheltuiala comunei s-a ridicat un local propriu cu două săli de clasă și cancelarie, folosindu-se mult material, zidăria din dărâmarea unor clădiri ale mănăstirii. Între preoții care au slujit la biserica parohială (fosta mănăstire Buhalnița) se numără preotul Chiril Chirilescu și apoi preotul Gheorghe Țifescu ce funcționa și în 1935.

Școala oficială din satul Secu a luat ființă în anul 1890 cu 36 de elevi înscriși, primul învățător fiind I. Provinceanu titular, de fel de prin Dobrogea (1890-1892). Au urmat după aceea suplinitori, ia de la 15 septembrie 1898 până la 31 decembrie 1931 a funcționat neîntrerupt V. Nistor, învățător titular, care la acea dată s-a pensionat. În timpul lui V. Nistor au mai funcționat în celelalte posturi Aurelia C. Vasiliu, Ecaterina Georgescu, Balașa Popa-Burcă, Lucreția Mihăilescu, toate învățătoare titulare.

  Cursurile s-au ținut în case închiriate, până în 1900, când s-a construit un local propriu care, în 1934, era într-o stare de plâns, încât nu se mai puteau ține cursuri în el mai ales pe timp ploios. Aproape nici nu se mai putea renova, încât trebuia să de facă toate diligențele pentru construirea unui nou local. (…)

Circumscripția școlară Izvorul Alb se compune din satele Izvorul Alb și Ruginești. Școala aluat ființă pe 1 octombrie 1907, cu 51 elevi înscriși, primul învățător fiind Gr. Grigorescu, titular, care a funcționat până în 1910, când a fost transferat la Hangu.

Înainte de 1907, copiii din aceste sate urmau la școala din Buhalnița. După Gr. Grigorescu au funcționat: Haralamb Nistor, N. Grințescu, Maria Gheorghieș, iar de la 1 septembrie 1927 funcționau soții Eugenia și Gheorghe Gheorghieș, ambii învățători titulari care organizaseră școala în bune condiții.

În 1934-1935 erau înscriși 116 elevi din care frecventau 112 elevi la cele trei posturi existente. Dintre absolvenții școlii menționăm pe doctorul Emil Grințescu, plecat în Franța, preotul I. Vasiliu, magistrat T. Grințescu ș. a. Tot din acest sat s-a ridicat Gh. I. Papuc care a deschis o casă de mode bărbătești la Paris. (…)

La Izvorul Alb se aflau două biserici: una veche, mică, construită pe podiș în anul 1774 din lemnul scos din pădurea ce se afla pe acel platou, și o biserică din piatră a cărei construcție a durat 20 de ani, fiind terminată în 1911. Avea o pictură frumoasă. Preoții care au slujit aici au fost preotul Toader, preotul Chiril Chirilescu și actualul paroh de la Secu, Simion Ungureanu.

În unicul și izolatul sat Potoci (izolat până la facerea barajului) școala s-a înființat în 1921, pentru 49 de elevi înscriși din care frecventau 37. Primul învățător a fost T. Nestoru, absolvent al gimnaziului. Până în 1921, puținii elevi de aici erau duși la școlile din Buhalnița sau Cârnu- Bicaz, trecând podul peste Bistrița. Puțini copii plecau din Potoci să învețe carte, de  aceea numărul neștiutorilor în acest sat era foarte mare (70-75%).

Au mai funcționat la această școală: Gh. Trifan, I. Rățoi, S. Alistar, Rotaru ș.a. Niciunul nu se putea stabili în Potoci din lipsă de locuință și de alimente. Singura atracție către acest sat era măreața priveliște dinspre sud-vest, unde falnicul Ceahlău își înalță splendidele lui culmi și cetăți de stânci, iar în vale, Bistrița, ca un șarpe lucitor, își ducesa apele volburoase pe valurile cărora pluteau sumedenie de plute. Acum Ceahlăul își oglindește măreția în apele limpezi ale lacului Bicaz. În anul școlar 1933-1934 frecventau 42 de elevi din 44 înscriși, școala având un post în care era încadrat Virgil Postulache, învățător ajutor. Cursurile se țineau într-o casă închiriată cu totul necorespunzătoare.

Date culese de Gh. Baltă și Gh. Gheorghieș”

A prezentat Roxana Gabor-Tănase

Articolul Scrieri vechi despre COMUNA BUHALNIȚA apare prima dată în Ecoul muntilor.

„Comuna Bistricioara este prima comună care, de la Dorna încoace, nu este pe valea Bistriţei, e pe valea Bistricioarei, afluentul principal al Bistriţei. Se întinde chiar de la gura Bistricioarei, pană la graniţa veche, adică până aproape de Tulgheş, judeţul Ciuc.Prin această comună mai curge în afară de Bistricioara şi pârâul Grinţieşul Mare care izvorăşte din culmile muntelui Grinţieş. Întreaga această vale este mărginită de şiruri de munţi înalţi, pe stânga Bistricioarei aflându-se masivul Grinţieşului, iar pe dreapta, culmile Ceahlăului. Înspre sud, la hotarul judeţului Ciuc, se înşiră alte culmi muntoase ce fac parte din munţii Giurgeului. Comuna este formată din patru sate: Bistricioara, chiar la gura pârâului Bistricioara, Grinţieşul Mic mai spre sud, Grinţieşul Mare, pe valea pârâului cu acelaşi nume şi Poiana Grinţieş, aproape de vechea graniţă. Şoseaua ce străbate aceste sate e o şosea naţională bine întreţinută, ce leagă cu şoseaua Piatra-Broşteni şi merge la Borsec prin Tulgheş.

Pe valea pârâului Grinţieşul Mare se pare că se află cea mai veche aşezare, de prin 1710-1720, când, din cauza luptelor între turci şi ruşi, mulţi din locuitorii de pe valea Prutului şi Siretului, unde se desfăşurau luptele, au plecat în bejenie spre munţii Bistriţei, rămânând definitiv prin părţile acestea. Pe lângă aceşti bejenari au venit şi alţi locuitori din părţile Dornei, în căutare de păşuni bune pentru vitele lor, acolo fiind secetă mulţi ani de-a rândul. Aceştia au înfiinţat Grinţieşul Mic, denumire luată de la masivul Grinţieş, care face parte din munţii Bistriţei şi care domină toţi munţii de la vest de Bistricioara. Pe muntele Grinţieş s-au dat lupte crâncene între ruşi şi armatele austro-ungare, în Primul Război Mondial. Se mai găsesc şi azi urmele tranşeelor şi gropilor de obuze.

        Prin împrejurimile comunei Bistricioara se găsesc şi izvoare cu ape minerale. Populaţia totală a comunei era în 1934 de 2.300 de suflete. Locuitorii de pe valea Bistricioarei au aceeaşi înfăţişare ca şi cei de pe valea Bistriţei. Sunt oameni chipeşi, sănătoşi, ospitalieri.

Ocupaţia de căpetenie este exploatarea lemnului din pădurile ce-i înconjoară, plutăritul, folosind chiar pârâul Bistricioara, pentru transportul plutelor, în anumite epoci prin aşa numitele haituri, un fel de lacuri de acumulare în anumite puncte de pe vale, care, dându-le drumul, împing plutele gata întocmite pe maluri până în apele Bistriţei, de unde o iau la vale spre Bicaz.

O parte din locuitori se ocupă cu creşterea vitelor, în special oi, de la care scot lâna şi renumitul caş de Moldova.

Dat fiind că terenurile de cultură sunt puţine, agricultura se află pe un plan mai coborât. Femeile lucrează în casă ţesături de lână şi bumbac şi fac costume naţionale de toata frumuseţea, cu care flăcăii şi fetele se mândresc în zilele de sărbătoare, la hore şi alte manifestări colective. Starea economică este bunişoară.

În ce priveşte starea culturală nu prea sunt de laudă, peste 30% erau analfabeţi în 1935. Aceasta şi din cauza că şcolile n-au avut decât  câte un post în care nu toate erau bine încadrate, dar şi din pricina tradiţiei de a nu-şi da copii – în special fetele – la şcoală. În ultimul timp, la  Grinţieşul  Mare, lucrurile se mai îndreptaseră.

Limba n-a suferit influenţe străine, doar că folosesc sunetul „ce’’ în loc de „te” (du-ce, în loc de du-te, Cacinca = Catinca). Credinţa se păstrează bine, iar obiceiurile sunt aceleaşi, ca peste tot pe valea Bistriţei.

Bisericile din comuna Bistricioara sunt după vechimea satului. Cea mai veche este din Grinţieşul Mare, clădită din lemn în anul 1793 prin stăruinţa preotului Grigore, după cum spune pomelnicul ctitoricesc că „osteneală mai multă decât toţi a dat la clădirea bisericii”. Icoanele au fost zugrăvite în stil bizantin de către „Teodosie Zugravul”, în 1793. După preotul Grigore a urmat preotul Floarea, apoi fiii acestuia – Vasile Teodor – şi după acesta fiul său Ioan.

Din 1904 păstorea preotul Alexandru Romanescu, care slujea şi la biserica din Poiana Grinţieş. Această biserică este construită din cărămidă, în 1822, fiind mai mare decât cea din Grinţieşul Mare. În satul Bistricioara se aflau două biserici: una veche, din lemn, şi alta de zid clădită de enoriaşi la stăruinţa preotului C. Alexandrescu şi arhimandritului Glicherie Grinţescu, fiu de ţăran din acest sat.

Toate cele patru sate din comuna Bistricioara au şcoli. Cea mai veche şcoală oficială este cea din Grinţieşu Mic, înfiinţată în 1865 pentru toate satele. Primul învăţător a fost Săvescu, suplinitor. La început urmau la şcoală între 15–25 de elevi. După învăţătorul Săvescu a urmat I. Andriescu, Chiriac Roşescu, Gheorghe Gavrileţianu, Adela Nicolau, iar din 1902, Ion Trofin, învăţător definitiv.

În 1934-1935, şcoala avea înscrişi 60 elevi din care frecventau 35. Un fapt important, şcoala n-avea nici o matricolă, doar câteva cataloage fără note.

Localul şcolii era propriu, de zid, clădit în 1890 şi refăcut în 1912. Avea o sală şi locuinţă pentru director. Şcoala din Bistricioara a fost înfiinţată în 1875, pentru un număr de 14-20 elevi mai mărişori. Primul învăţător a fost preotul Gheorghe Baltă, urmat de Sebastian Andriescu şi Pantelimon Cădere. Între 1905-1914 a funcţionat Gheorghe Andronic, învăţător titular, trecut în învăţământul urban la Târgu Neamţ.

După acesta au funcţionat mai mulţi învăţători, care, deşi titulari, nu s-au stabilit aici, între care M. Gavrilescu, Eugen Grinţescu ş.a. Din 1923 funcţionau fără întrerupere soţii Virginia Focşa, titulară şi Constantin Focşa, titularizat mai târziu. Acesta din urmă a avut un sfârşit tragic, consecinţă a bolii de care suferea (epilepsie). În 1934-1935 erau înscrişi 82 de elevi din care frecventau regulat 74, în clasele I-IV.

La început cursurile s-au ţinut prin case închiriate ca „vai de lume”. În 1895-1896 s-a clădit actualul local cu o  singură  sală de clasă şi locuinţă pentru director. Clădirea era din cărămidă, clădită cu cheltuiala arhimandritului Moglan, de la mănăstirea Neamţ, probabil un fiu al acestui sat.

Şcoala din Grinţieşul Mare a luat fiinţă în 1926, la stăruinţele sătenilor, fiind nemulţumiţi de învăţătorul I. Trofin de la Grinţieşul Mic, unde îşi trimiteau copiii. Din lipsă de titulari – plecaţi să-şi facă stagiul militar, cursurile au fost ţinute de preotul Alexandru Romanescu. Erau înscrişi 44 de elevi din care frecventau 37. A urmat C. Romanescu, învăţător titular transferat la Dreptu, iar din 1931 funcţiona Neculai Aniţulesei, învăţător titular, un dascăl conştiincios.Şcoala avea înscrişi în 1934-1935 un număr de 47 de elevi iar frecvenţi 44.

La început cursurile s-au ţinut în case închiriate, până în 1932, când s-a construit un local propriu.

La Poiana Grinţieş se afla o şcoală cu un post, titular fiind Eugen Grinţescu. Şcoala avea local propriu cu o sală şi locuinţă pentru învăţător, aşezat într-o frumoasă poziţie, ultima şcoală din judeţ spre hotarul în drum spre Ardeal.

Din această comună s-au ridicat câţiva intelectuali, între care învăţătorii C. Romanescu, C. Simionescu, Elvira Alexandrescu, Virginia Focşa, inginer Emil Romanescu ş.a.

În comuna Bistricioara funcţionau câteva instituţii cooperatiste, printre care o bancă populară, cooperativa de consum „Poiana Grinţieş” şi o cooperativă de exploatare a pădurilor, „Tovărăşia veteranilor”, acestea două din urmă fiind conduse de gospodari vrednici din comună.”

Daniel Dieaconu

Articolul O MĂRTURIE DESPRE GRINŢIEŞ DIN PERIOADA INTERBELICĂ apare prima dată în Ecoul muntilor.