Născut în 1788 la Herța, într-o Moldovă aflată la răscruce de epoci, Asachi a crescut cu o sete de cunoaștere care l-a purtat prin cele mai importante centre intelectuale ale Europei. A studiat la Lemberg și Viena, acolo unde a intrat în contact cu ideile iluministe și cu viziuni progresiste asupra societății. A studiat la Facultatea de filosofie, litere și științe unde a aprofundat logica, matematica, istoria, fizica, metafizica, etica și arhitectura. Dar poate cel mai important: a înțeles că adevărata revoluție începe cu schimbarea mentalității, iar aceasta se face prin educație.

Totuși abandonează studiile universitare din cauza nepromovării unor examene, dar și pentru că nu mai primea atenția tatălui său, fiindcă acesta a fost rechemat de la Lemberg din cauza slujbei sale. Deși nu are diplome pentru cursurile sale superioare, tot este recunoscut ca persoana cu cele mai multe cunoștințe din Moldova de la începutul secolului al XIX-lea. Din cauză că se îmbolnăvește, acesta revine în Iași, dar pleacă la Viena în scurt timp.

Ca în orice roman cu poveste tragică, protagonistul nostru se îndrăgostește de fiica unui negustor bogat din Milano: Bianca Milesi. Bianca, o fată frumoasă, isteață și plină de talent îl farmecă pe tânărul Asachi, dar în zadar, fiindcă ea nu simte nimic față de el. Totuși acest scurt capitol din viața sa pare să-l ajute în a-i trezi iubirea față de țară și neam.

Acesta începe să scrie poezii patriotice precum celebra „La patrie”, în care poetul îndeamnă la cinstirea strămoșilor daci și romani și la păstrarea neclintită a meleagurilor natale, spunând cândva că „O naţie care a pierdut încrederea în sine, între toate altele este cea mai mizerabilă, pentru că a frânt bastonul pe care se putea răzima”. Tot el este cel care a fondat „Albina Românească”, acesta fiind primul ziar românesc din Moldova și a susținut și promovat cultura națională, înființând primele instituții modern de învățământ din Moldova.

Privind spre trecutul lui Gheorghe Asachi, ne dăm seama că unele valori nu îmbătrânesc: educația, limba și dragostea de țară rămân mereu aceleași. El nu ne-a lăsat doar operele sale, ci și o direcție, una în care cultura nu e un lux, ci o necesitate, iar în fond, identitatea noastră culturală este o poveste care continuă să se scrie.

Theodora Topoliceanu, clasa a IX-a, Colegiul Naţional „Gheorghe Asachi” Piatra Neamţ

Articolul Gheorghe Asachi – om al culturii românești apare prima dată în Ecoul muntilor.

Marco Bandini, un misionar catolic, străbate Moldova în timpul lui Vasile Lupu. Scrie şi despre „vestita vale a Hangului, adică a Ecoului, pe care Bistriţa, prăvălindu-se peste pietre şi stânci, o face să răsune de murmurul său şi de unde glasul cântecului vine repetat de nouă ori. În această vale desfătătoare şi atât de departe de forfoteala oamenilor sunt două mănăstiri basilitane. Se mai găsesc şi multe sihăstrii în ascunzişul codrilor”. Scrie despre călugări şi schimnici: „Nu mănâncă carne, raritate când mănâncă pâine, de obicei au câte o turtă nesărată din târâţă şi de mei abia pasat, o coc din cenuşă şi o mănâncă împreună cu fructe sălbatice, legume şi miere de albine. Ca îmbrăcăminte n-au decât o cămaşă de in. Tot restul hainelor este făcut din lână sau păr de animale, pe care le lucrează singuri. Locuiesc în chilii, colibe sau peşteri, n-au alt mobilier decât o icoană, rar câte o masă de lemn. Dorm la pământ pe o scândură goală sau pe lespezi şi pun sub cap o piatră în loc de pernă. Au faţa bărboasă, părul lung de le acoperă umerii şi hainele aspre. Sunt sănătoşi, voinici şi adesea trec de 100 de ani. Se ocupă cu albinăritul, cu grădinăria, cu semănăturile şi împletituri şi coşuri de nuiele”.

Gheorghe Asachi, două secole mai târziu, scria: „Singurătatea acestor locuri sălbatice totdeauna a înfăţoşat un azil persoanelor ce se hărăzesc a petrece o viaţă sahastrică. De aceea poalele Pionului şi coastele sale se văd presărate de mănăstiri, sihăstrii şi schituri locuite de monahi şi călugăriţe din care unii petrec tot anul prin vizunii, viptuindu-se numai cu poame şi ierburi”.

Nicolae Iorga ajunge „prin minunatul ţinut al munţilor împăduriţi trecem încet-încet la Hangu, la Buhalniţa, cu frumoasele case risipite (…) Mari pricepători ai frumuseţii, domnii cei vechi ai neamului nostru şi-au însemnat evlavia pe malurile Bistriţei. Ici şi colo pe înălţimi, acolo unde în alte ţări stau pânditoare castele de pradă, priveghiază aici lăcaşurile paşnice de rugăciune, pe care numai neînţelegătoarea vreme nouă le-a înstrăinat de la menirea lor”.

Constantin Turcu scria în 1943: „În jurul acestui munte, la poalele şi pe coastele sale – mai mult decât pe alţi munţi din juru-i – s-au strâns, de veacuri, ca un roiu de albine harnice, schimnicii, sihaştrii – pustnicii cei vestiţi care se hrăneau cu rădăcini, ierburi şi fructe şi locuiau prin peşterile şi pâraiele ce şi azi le poartă numele…”

Încheiem cu spusele părintelui Ioanichie Bălan despre „Ceahlău: „Aşezat ca o catedrală între pământ şi cer, dominând Carpaţii şi văile, Ceahlăul se desfăşoară de la sud spre nord, asemenea unei mese de altar. Este, desigur, unul dintre cele mai vechi jertfelnice ale strămoşilor noştri”…

Daniel DIEACONU

Articolul Neamţul: Ţinutul schiturilor şi mănăstirilor apare prima dată în Ecoul muntilor.

Revoluţionarii paşoptişti au fost pe aceste locuri în 1848, dar şi înainte, când se pregăteau mişcările de revoltă: Alecu Russo, Vasile Alecsandri, J.A. Vaillant, W. de Kotzebue. Alecu Russo, datorită funcţiei pe care o deţinea ca membru al tribunalului din Piatra-Neamţ din anul 1834, a avut posibilitatea de a fi aproape de muntele Ceahlău, de a cutreiera regiunea, de a cunoaşte folclorul locurilor. El scria într-o lucrare din 1840: “Rege între crestele munţilor care-i alcătuiesc o cingătoare ca o pază de cinste, Ceahlăul măreţ, care şi-a păstrat numele lui de botez dac, de abia cunoscut în unele colţuri neştiute ale geografiei moderne sub numele de muntele Pionului, îşi înalţă capul pleşuv către cer şi aruncă apoi cu dragoste bogăţiile bătrânelor coaste înverzite…”

Vasile Alecsandri a poposit de mai multe ori la poale de Ceahlău, în scop pur turistic, pentru pregătirea revoluţiei paşoptiste sau pe drum de pribegie după înfrângerea revoltei de la Iaşi din martie 1848. În 1843 şi 1844 publică notele de călătorie într-o lucrare intitulată “O primblare în munţi”, efectuată cu un tânăr “giudecător” (Alecu Russo). El îşi nota: “… Ceahlăul ni se arată în toată mărirea lui ca un urieş ce şi-ar fi întins capul pe deasupra munţilor ca să privească apusul soarelui. Umbrele se suiseră treptat, ascunzând în întuneric stâncile mari şi codrii sălbatici de pe coastele lui, şi numai Panaghia, stânca cea piramidală de pe creştetul său era încă luminată de razele aurite ale soarelui. Unul dintre noi privind Ceahlăul în minutul acela, îl aseamănă cu un urs negru, purtând pe cap un coif de aur”. Vasile Alecsandri n-a făcut doar descrieri în proză ale Ceahlăului, ci i-a aflat loc şi în poeziile sale cu caracter patriotic şi militant.

Poetul i se adresează aşa cum o vor face peste ani şi Octavian Goga şi George Coşbuc ca unui munte ce străjuieşte nedrepte graniţe:

“Ceahlău, bătrân gigante al Munţilor Carpaţi!

Priveşte peste norii în juru-ţi adunaţi!

Ce zgomot, ce contraste pe laturile tale:

De-o parte veselie, de-o parte lungă jale!”

Să amintim şi prelucrarea unei legende a locului, numită Biserica risipită, care începe cu versurile:

“Sus pe muntele Ceahlău

Stă la pândă Duhul rău”.

Revoluţionarul şi omul de cultură  francez J.A. Vaillant a fost şi el pe Ceahlău în 1841 şi a rămas “cutremurat de frumuseţile naturii privită în toate zările”. J.A. Vaillant scria: “…în această stare, înţeleg perfect cum acest munte a fost sacru la daci, cum marele preot şi-a aflat aici un refugiu”. W. de Kotzebue, ginerele cneazului Gheorghe Cantacuzino, stăpânul de Hangu, a poposit deseori la poale de Ceahlău, la Palatul Cnejilor, împreună cu soţia sa, Aspasia. A efectuat, înainte de a se înrudi cu Cantacuzinii, o excursie pe Ceahlău, pornind de la Mănăstirea Slatina, peste Munţii Stânişoarei, prin Valea Bistriţei, împreună cu 40 de tovarăşi. El nota: “Îndată ce am ieşit din Hangu, se şi începe poala cea mai de jos a Ceahlăului, care ne zâmbea din nouri cu maiestate urarea de bună venire. Piedestalul lui nu este poncişet; fără nici o greutate ne-am suit pe înălţimile şi munţii mai mici din jurul lui; pe unele locuri am găsit fânaţuri de curând cosite şi păduri frumoase. Dar cu cât înaintam mai mult cu atât mai sălbatice deveneau locurile şi cu atât mai mare mai întinsă se înfăţişa ochilor priveliştea”. După un urcuş descris ca fiind destul de greu au ajuns şi pe Toaca: “ajungând în vârf, am strigat din inimă un obştesc ura! Şi de pe acest strămoş al Carpaţilor Moldovei, din ameţitoarea înălţime, ochii noştri se desfătau cu prisosinţă la măreţele scene ale naturii, care se făcea şi mai frumoasă, luminată fiind de soarele ce asfinţea”. În lucrarea “Din Moldova. Tablouri şi schiţe” din 1840 descrie o “Vânătoare în Moldova”, organizată de boierul Leon Cantacuzino şi care se desfăşoară pe muntele Grinţieşului.

Un alt călător pe aceste locuri a fost ieromonahul Partenie care şi-a notat impresiile în patru volume, amintind şi de muntele Ceahlău. “Am umblat mult prin munţii Carpaţi; dar mai presus de toţi munţii, stă ca un tată între fii săi, Slăvitul Sciaglu, cu vârful său pleşuv. Pe munte e foarte frig şi adesea vara este omăt”.

De mare însemnătate sunt şi desenele realizate de unii dintre călătorii pe Ceahlău şi amintim pe M.A. Walker, Schiavoni, M. Bouquet. Ultimul a urcat pe Ceahlău în 1840, era un grafician francez cu renume în ţara sa şi a realizat două desene: “Sur le Tchack Leo. La plus haute tete de Carpates Moldaves” şi “La Panaghia, sommet des Carpathes Moldaves”. Alţi turişti pe munte la jumătatea secolului al XIX-lea au fost Johan Michael Salzer din Mediaş, în 1860, şi englezul Leslie Stephen, alpinist, însoţit de compatriotul său Bryce, în anul 1866, care au efectuat  ascensiuni pe traseele cele mai dificile ale muntelui. Mary Adelaide Walker, o englezoaică care ajunge în Moldova la 1884, scrie despre popasul la Durău, unde „un câine impunător cât un Saint-Bernard ne-a ieşit în întâmpinare, ne cercetează, îşi dă seama că suntem inofensivi, ne conduce la uşa uneia dintre case cu cerdac, unde un părinte venerabil şi în mod vizibil mirat ne iese în cale urându-ne bun sosit, în mod prietenos şi calm. Părintele ne avertizează că nu are posibilităţi corespunzătoare de găzduire, mănăstirea cu cei 20 de călugări fiind săracă. Dar aceştia ne-au oferit tot ce aveau mai bun, doar pâine nu se poate procura, ci numai mămăligă, lapte, brânză şi câteva ouă”. Remarca faptul că se  construia din lemn de pin o casă pentru oaspeţi cu patru camere. Sprijin important pentru turismul pe munte au adus cnejii Cantacuzini. Nu trebuie să ne mire faptul ştiind ce oaspeţi de seamă au primit ei la palatul lor, importanţi oameni de cultură, însufleţiţi de idealurile romantice ale epocii. Iată ce ne spune stareţul Varahil Lateş despre cneji: „Au îndreptat cărarea mai întâi către schitul Durău (1833-1835), apoi către vârful muntelui ca să înlesnească excursia pe Ceahlău, care înainte era foarte grea şi periculoasă; aşa încât azi bărbaţi şi femei pot sui pe cai sau pe jos fără nici un pericol pe cărarea refăcută de cneji”. Poteca pastorală de pe pârâul lui Martin s-a lărgit în 1835, “când au fost scoşi călugări de la Durău să lărgească şi poteca pe pârâul lui Martin şi Jghiabul lui Vodă”. Primele poteci turistice s-au făcut în perioada 1833- 1835, şi desigur, au fost folosite unele poteci preexistente practicării turismului cu piciorul sau călare. În 1876, subprefectul Plăşii Muntele, Vasile Măcărescu, lărgeşte cărarea de la Durău la Fântânele.

Nicu Gane (1838-1918), originar din Fălticeni, a fost un bun cunoscător al Văii Bistriţei şi al Ceahlăului, peregrinările personajelor din nuvelele sale ajungând şi pe aceste locuri. În nuvela “Câinele bălan”, din 1876, scrie: “…iată colo mai în depărtare şi Ceahlăul, împăratul Carpaţilor, cu Mănăstirea Durăul pe coaste şi cu Panaghia pe frunte, despicând falnic albastrul cerului”. În “Duduca Bălaşa” face o altă descriere a Ceahlăului: “…De nalt ce era muntele acela s-ar fi zis că creasta lui aurită atinge bolta cerului şi că toţi ceilalţi se umilesc înaintea lui: era bătrânul Ceahlău, stăpânul furtunilor, care de mii de ani vede în toate serile cel din urmă asfinţitul soarelui”.

Calistrat Hogaş a fost un mare iubitor al muntelui. A funcţionat o lungă perioadă de timp la Liceul “Petru Rareş” din Piatra-Neamţ. Mânat de dorinţa de călătorie, dragostea de munte şi de cunoaştere, străbate Neamţul şi munţii săi, realizând deosebite descrieri din care nu putea lipsi Ceahlăul: “…Panaghia Ceahlăului, ca o săgeată de aur, spintecă deşerturile albastre şi fără de fund ale cerului”, iar privind de pe Munţii Stânişoarei, de pe cealaltă parte a Bistriţei, scria: “Pe stânga, Ceahlăul, cu nenumăratele lui turnuri de stânci, săpate pe adâncul cerului, se înalţă în aer ca un fantastic castel de aur zidit de mâna fermecată a vreunui vrăjitor din poveşti”.

Materialul integral în Mesagerul de Neamț aici.

(Prof. Daniel DIEACONU)

Articolul Călători de seamă la muntele Ceahlău (II) / De la Asachi la Hogaș apare prima dată în Ecoul muntilor.

Este muntele legendelor (noi am reuşit să culegem şi să publicăm peste 60 de poveşti ale Ceahlăului, nici un munte nu are o astfel de bogată mitologie) şi, mai mult, este muntele etnogenezei, al Dochiei şi al lui Traian. Este muntele lui Dumnezeu, aşa cum ne spune o veche legendă aflată la Grinţieşu-Mare, pe el „a pus mâna Sa Dumnezeu şi l-a blagoslovit”.

Despre Dochia, prinţesa dacilor, a scris Gheorghe Asachi, versificând legende ale locurilor. Despre Serafima, sfânta de la Ceahlău, a scris acelaşi Asachi, despre un bătrân sihastru a scris Mihai Eminescu, în scrierile veacurilor al XIX-lea şi al XX-lea apar referiri la pustnicii Ghedeon, Vucol, Ioasaf, Gherman, la Mariana, Mavra sau Casiana şi urmele vieţuirii lor întru nevoinţă şi singurătate au fost căutate de Constantin Matasă sau Gheorghe Iacomi.

Mihail Kogălniceanu scrie la 1840, la scurt timp după ce Asachi a publicat balada „Dochia şi Traian”: „În scriitorii vechi, noi vedem că dacii, ca şi toate popoarele antichităţii, iubia de preferinţă vârfurile munţilor celor mai înalţi spre închinarea zeităţilor lor. Aşa, care loc ar fi fost mai potrivit dacilor decât Pionul, muntele cel mai înalt al patriei lor?!”.

În 2014, în cadrul unui proiect „Ranger Junior în Parcul Naţional Ceahlău”, cu spriinul administraţiei parcului, am realizat 12 panouri tematice cuprinzând 12 legende, în română şi engleză, cu foto şi desene: un traseu tematic – „Stâncile cu legende”. La Centrul de Vizitare de la Izvorul Muntelui o activitate interactivă are la bază legendele muntelui, cele prezentate şi în cele 12 panouri. Poveştile pot fi ascultate, la fel, în limbile română şi engleză.

Am alăturat acestor cuvinte coperta unei cărţi pentru frumuseţea desenelor realizate de Dimitrie Iavorschi, el, alături de regretatul Traian Stanciu, ilustrând cărţile noastre de legende încă din 2007.

„Ceahlăul, un munte de legendă” (aşa cum s-a numit filmul cu care grupul „Floare de colţ” din Grinţieş a câştigat concursul dedicat ariilor protejate văzute de copii) este deja un brand al turismului cultural şi s-au făcut paşi importanţi pentru punerea lui în valoare, dar eforturile trebuie continuate. De autorităţi, de reprezentanţii societăţii civile, de reprezentanţii clerului, de întreprinzătorii în turism, de toţi cei ce iubesc muntele. Noţiunea de voluntariat este cam ambiguă la noi, poate sechelă a „muncii patriotice” de pe vremuri, dar este necesar. Căci aura de sfiinţenie, bogata mitologie, minunile naturale ale muntelui pot transforma Ceahlăul într-una dintre cele mai mari atracţii turistice româneşti. Şi noi, cei din jurul muntelui, putem fi printre cei ce ar avea economic, dar nu numai, de câştigat.

Daniel DIEACONU

Articolul În jurul Ceahlăului, „Muntele lui Dumnezeu” apare prima dată în Ecoul muntilor.

Așa apare și în viziunea eminesciană:

„Pe-un jilț tăiat în stâncă stă țapăn, palid, drept,

Cu cîrja lui în mână, preotul ce păgân;

De-un veac el șede astfel- de moarte-uitat, bătrân,

În plete-i crește mușchiul și mușchi pe al lui sân,

Barba-n pământ i-ajunge și genele la piept…”

Se pare că portretul își are corespondent în realitate, în anul 1838 călugărul octogenar Dormidon l-ar fi călăuzit pe călătorul nostru iubitor de Ceahlău pe potecile Muntelui Sfânt, fiind, de altfel, amintit și în notele sale de călătorie.

George Panu a fost un cărturar enciclopedic, o figură interesantă, poate controversată, dar, din punctul de vedere al cercetării noastre, un apropiat al Ceahlăului şi Durăului, cu rol important în devenirea sa turistică. George Panu, „Conu Guţă”, cum era numit de localnici, colinda judeţul cu „docarul lui Buzavric”, cărăuşul bogaţilor. În Răpciuni venea la început la evreul Steuerman şi se împrietenise cu stareţul Teofan de la Durău, amiciţia dintre cei doi aducând însemnate foloase mănăstirii. Printre preferaţii lui George Panu se afla şi tânărul Caragiale, care era revizor şcolar în judeţul Neamţ în perioada 1880-1881. El se afla deseori printre oaspeţii lui Panu, fie la Răpciuni, fie apoi la Durău. D. Hogea îşi amintea o vizită făcută cu I.L. Caragiale la Durău la vila lui Panu, când acesta l-a certat pe scriitor că nu-şi onorase promisiunea de a scrie „O istorie a românilor” pentru care primise o sumă mare de bani de la Spiru Haret la cererea lui G. Panu. Caragiale a stat în perioada 1897-1908 mare parte a vacanţelor la Piatra Neamţ, la C.Z. Isăcescu sau la Nicu Albu. De fiecare dată când îl vizita pe Panu îi spunea că deja e redactată, lucra la unele retuşuri, dar lucrarea n-a văzut lumina tiparului…

Cristina CHIRILĂ

Articolul Umbra serafimilor pe Ceahlău apare prima dată în Ecoul muntilor.

Toponimia muntelui şi a locurilor din jurul său arată prezenţa sihaştrilor şi călugărilor din timpuri vechi şi este înregistrată de documente încă din secolul al XV-lea. Este greu de ştiut însă, când au venit primii sihaştri pe aceste locuri şi care a fost originea lor. S-a spus că ar fi fost nişte ciobani din împrejurimi, dar mai lesne putem crede că ei au fost călugări autohtoni întorşi de la Muntele Athos sau călugări din marile mănăstiri ale Moldovei. Hărţile vechi, dar şi cele actuale, prezintă numeroase toponime cu rezonanţă monastică. Amintim: Piciorul Sahastrului, Groapa Sihaştrilor, Peştera lui Ghedeon, La Chilii, Peştera lui Vucol, Chilia lui Iosaf, Pârâul Călugărului, Piciorul Serafimei, Obcina Chiliei, Peştera lui Gherman, Piatra Altarului, Pârâul lui Martin ş.a. Al doilea vârf al Ceahlăului poartă numele de Toaca, fiind locul de unde sihaştrii muntelui erau chemaţi la rugăciune, iar Panaghia este o stâncă închinată Preasfintei Fecioare, aşa cum este una şi pe muntele Athos. Părintele Ioanichie Bălan, în cercetarea „vetrelor de sihăstrie românească”, spunea despre „Ceahlău, acest munte sacru al românilor”: „Aşezat ca o catedrală între pământ şi cer, dominând Carpaţii şi văile, Ceahlăul se desfăşoară de la sud spre nord, asemenea unei mese de altar. Este, desigur, unul dintre cele mai vechi jertfelnice ale strămoşilor noştri”. Şi Constantin Turcu, un fiu al locului, scria în 1943: „…în jurul acestui munte, la poalele şi pe coastele sale – mai mult decât pe alţi munţi din juru-i – s-au strâns, de veacuri, ca un roiu de albine harnice, schimnicii, sihaştrii – pustnicii cei vestiţi care se hrăneau cu rădăcini, ierburi şi fructe şi locuiau prin peşterile şi pâraiele ce şi azi le poartă numele…”

Gheorghe Iacomi afla de la bătrânii călugări de la Mănăstirea Durău (FOTO), în anul 1952, despre viața sihaștrilor de odinioară: „În afară de ciobani, care-şi încropeau stânile în goluri de munte, mai vieţuiau aici şi sihaştri – prin codri, unde-şi găseau o scorbură, o peşterucă, ori făceau o curătură şi ridicau un adăpost; o chiliuţă cu o temelie de lespezi, cu pereţii din lemn rotund şi acoperiş din coaja copacilor şi cetină. Dar nu le lipseau o carte, mătăniile şi o iconiţă. Îşi făceau toate uneltele trebuitoare din lemn, deschideau cărări spre izvoare, umblau pădurile după hrană: melci, ierburi, poame – ce le dădeau pădurea!”.

Când au apărut primii sihaştri pe aceste meleaguri nu ştim şi cred că nu vom şti niciodată şi acelaşi lucru putem spune şi despre primele sihăstrii, căci tradiţiile nu sunt sprijinite întotdeauna de hrisoave sau însemnări, dar nu putem nici să le ignorăm, căci la începutul Evului Mediu informaţiile scrise erau puţine, iar construcţiile se făceau din lemn şi astfel se puteau risipi de-a lungul veacurilor. Omul muntelui a dat naştere la o mulţime de poveşti şi legende, dar tradiţiile despre întemeierea lăcaşurilor monastice vechi întotdeauna conţin o fărâmă de adevăr istoric. Se spune că prima sihăstrie a Ceahlăului a fost ridicată de legendarul Dragoş-Vodă, în apropierea locului unde a scăpat într-o peşteră soţia sa urmărită de tătari. O altă sihăstrie, la care mărturiile documentare lipsesc, dar existenţa ei este sprijinită de o bogată tradiţie, este Sihăstria Călugăreni, ctitorie a lui Petru Rareş, în a doua sa domnie, ca semn de recunoştinţă pentru ajutorul dat de călugări în pribegia sa din anul 1538.

Un alt lăcaş monastic al regiunii a fost Mănăstirea Poienile, construită spre sfârşitul veacului al XVI-lea de către familia Movileştilor, Gheorghe mitropolitul şi Ieremia şi Simion, domni ai Moldovei. Un hrisov dat de Ieremia Movilă în anul 1599 confirmă existenţa acestei mănăstiri, amintită şi de tradiţia locului: „Am miluit şi am întărit cu un loc anume Poienile sub muntele Ceahlău, unde este nou-ziditul Sfântul Schit numit, pe care am început a-l zidi cu ajutorul lui Dumnezeu, întru cinstea şi lauda a Preasfintei şi nedespărţitei Treimi şi întru lauda şi numele Cinstitului Acatist al Preasfintei noastre de Dumnezeu Născătoare şi Pururea Fecioară Maria”.

O mănăstire care a avut o mult mai lungă existenţă a fost Mănăstirea Hangu, care s-a numit apoi Buhalniţa (FOTO). Este ctitoria lui Miron Barnovschi-Movilă din anii 1626-1629. Un document din 25 martie 1627 arată că voievodul a ridicat această mănăstire „la rugăciunea călugărilor într-un loc de mare pustie, care se cheamă Hangul, în partea apusului depărtat”. Într-un hrisov din 7 ianuarie 1629, se arată că „am început a zidi de iznoavă, din temelie, sfânta mănăstire a rugătorilor noştri ce se numeşte Hangul”.

La începutul veacului al XVII-lea a fost ridicată şi Sihăstria Ceahlăului sau Schitul Sahastrului. Despre începuturile sale nu se ştie mare lucru, dar sfârşitul său a rămas viu în memoria populară, căci schitul a fost distrus de o avalanşă în noaptea de Înviere a anului 1704 şi a scăpat doar un călugăr şi cu Evanghelia. Schitul Cerebuc a fost construit în poiana cu acest nume de către călugării de la Mănăstirea Pionul, în jurul anului 1710 şi a existat până aproape de secolul al XX-lea. Şi începuturile sale sunt învăluite în legendă.

Primul important călător străin care ajunge în ţinutul Neamţului şi vizitează mănăstirile sale a fost Marco Bandini, un misionar catolic, care străbate Moldova în timpul lui Vasile Lupu. În cunoscutul său Codex Bandinus din 1648, scrie şi despre „vestita vale a Hangului, adică a Ecoului, pe care Bistriţa, prăvălindu-se peste pietre şi stânci, o face să răsune de murmurul său şi de unde glasul cântecului vine repetat de nouă ori. În această vale desfătătoare şi atât de departe de forfoteala oamenilor sunt două mănăstiri basilitane. Se mai găsesc şi multe sihăstrii în ascunzişul codrilor”. Cele două mănăstiri de pe valea Hangului la 1648 sunt Mănăstirea Pionul şi Mănăstirea Hangu, iar sihăstriile pot fi Schitul Durău, Schitul Poienile, Schitul Cerebuc ş.a. Tot lui Bandini îi datorăm şi o descriere a vieţii călugărilor şi schimnicilor, din cele ce le-a văzut sau auzit în călătoria sa în ţinutul Neamţului: „Nu mănâncă carne, raritate când mănâncă pâine, de obicei au câte o turtă nesărată din târâţă şi de mei abia pasat, o coc din cenuşă şi o mănâncă împreună cu fructe sălbatice, legume şi miere de albine. Ca îmbrăcăminte n-au decât o cămaşă de in. Tot restul hainelor este făcut din lână sau păr de animale, pe care le lucrează singuri. Locuiesc în chilii, colibe sau peşteri, n-au alt mobilier decât o icoană, rar câte o masă de lemn. Dorm la pământ pe o scândură goală sau pe lespezi şi pun sub cap o piatră în loc de pernă. Au faţa bărboasă, părul lung de le acoperă umerii şi hainele aspre. Sunt sănătoşi, voinici şi adesea trec de 100 de ani. Se ocupă cu albinăritul, cu grădinăria, cu semănăturile şi împletituri şi coşuri de nuiele”.

Gheorghe Asachi ajunge la poale de Ceahlău, peste aproape două secole şi imaginea văzută şi descrisă de el pare aceeaşi cu cea pe care o prezentase Bandini: „Singurătatea acestor locuri sălbatice totdeauna a înfăţoşat un azil persoanelor ce se hărăzesc a petrece o viaţă sahastrică. De aceea poalele Pionului şi coastele sale se văd presărate de mănăstiri, sihăstrii şi schituri locuite de monahi şi călugăriţe din care unii petrec tot anul prin vizunii, viptuindu-se numai cu poame şi ierburi. Cele mai însemnate dintre aceste aşezăminte sunt schiturile Hangul sau Pionul, Durăul, Cerebucul”.

La începutul veacului al XX-lea, Nicolae Iorga străbătea ţara să vadă şi să cerceteze „sate şi mănăstiri din România”. Ajunge la mănăstirile Bistriţa, Pângăraţi, Bisericani şi apoi „prin minunatul ţinut al munţilor împăduriţi trecem încet-încet la Hangu, la Buhalniţa, cu frumoasele case risipite (…) Mari pricepători ai frumuseţii, domnii cei vechi ai neamului nostru şi-au însemnat evlavia pe malurile Bistriţei. Ici şi colo pe înălţimi, acolo unde în alte ţări stau pânditoare castele de pradă, priveghiază aici lăcaşurile paşnice de rugăciune, pe care numai neînţelegătoarea vreme nouă le-a înstrăinat de la menirea lor”, spune el.

Materialul integral poate fi citit în Mesagerul de Neamț.

Prof. dr. Daniel DIEACONU

Articolul Sihaştri şi călugări la muntele Ceahlău apare prima dată în Ecoul muntilor.