Pe 4 iulie 1954, stadionul „Wankdorf” din Berna (Elveția) găzduia finala celei de a cincea Cupe mondiale. Protagoniste aveau să fie Ungaria și Germania Federală. Maghiarii aveau, în acea vreme, o echipă mare, cu jucători magnifici. Alături de Ferenc Puskás, evoluau atunci în tricourile roșu și verde fotbaliști precum Bozsik, Czibor, Hidegkuti, Kocsis…

Cum, cu două săptămâni mai devreme, pe 20 iunie, într-o partidă din grupa a doua a turneului final, Ungaria spulberase Germania Federală cu scorul de 8:3, vecinii noștri erau văzuți ca favoriți de toată lumea, argumentul suprem fiind, evident, valoarea ieșită din comun a echipei.

În acea zi, a finalei, în orașul Bistrița, un român, nea Ştefan, mare fan al formației maghiare, a a dat de veste în târg, spre cumplita disperare a nevestei, că pune la bătaie porcul din ogradă, unul mare precum echipa lui Puskás, pregătind o masă pe cinste, în cazul că echipa lui favorită va câştiga finala cu vest-germanii. Şi cum o masă trebuie şi stropită, respectivul a declarat că va destupa şi un poloboc cu o sută de litri vin „puterea ursului”.

Astfel s-a făcut că la nea Ștefan în ogradă, în acea seară, s-au strâns aproape o sută de microbişti ocupaseră toate locurile disponibile, aşteptând cu sufletul la gură începerea pasionantei întreceri.

Cum pe atunci românii nu aveau televizoare – prima emisie a televiziunii române, una de probă, urma să aibă loc abia peste un an, la 21 august 1955 –  meciul urma să fie urmărit prin intermediul transmisiei de la radio. Toate urechile erau ciulite spre aparat. Ungaria a început în trombă finala, Puskás ducând repede scorul la 2:0, marcând în minutele 6 și 8.

Mare bucurie pe capul omului nostru! Sigur pe ceea ce avea să urmeze – doar „verzii” îi mai învinseseră la acel mondial pe nemți! – după opt minute de la începerea finalei, nea Ștefan a decretat închiderea aparatului și declanșarea ospățului!

Tigăile au început să sfârâie, s-a dat cep butoiului cu vin, s-au adus pâinea şi murăturile şi-a început o petrecere de pomină. Toţi au băut şi au mâncat pe socoteala lui nea Ştefan…

Dimineață, pe la trei, după ce butoiul fusese golit până la ultima picătură, mândreţea de porc digerată până la ultima costiţă, iar ultimul invitat a plecat spre casa sa, gazda s-a dus, de asemenea, la culcare.

Peste câteva ceasuri, trezindu-se singur, căci nevasta, după o ceartă zdravănă din ajun, plecase la părinţi cu ferma intenţie de a nu mai reveni niciodată în casa „zărghitului”, omul a oftat îngândurat şi s-a apucat să facă ordine. Ajunge și la aparatul de radio, pe care îl deschide. În clipa aceea scapă mătura din mână şi cade pe scaun, parcă lovit în moalele capului. Vocea unui comentatorului sportiv anunţa: „Ieri, la Berna, echipa vest-germană a cucerit Cupa mondială, câștigând cu 3:2 finala, după ce fusese condusă de formaţia Ungariei în minutul opt cu 2:0!”

– Cum ai spus ? strigă nea Ştefan, năucit.

Şi cum crainicul nu avu politeţea să-i răspundă, nea Ştefan năvăli în strada principală a urbei, cu părul vâlvoi, căutând confirmarea nemaipomenitei ştiri. Nu trebui să caute prea mult, căci un microbist care tocmai trecea pe acolo îi spuse adevărul gol-goluţ: „Aşa e, nea Ştefane… Au bătut vest-germanii până la urmă! A egalat la 2 Rahn, în minutul 18, după ce Morlok a dat gol în minutul 10. Apoi, în minutul 84, același Rahn le-a adus primul titlu mondial nemților.”

– Aoleuuu! Se văită omul, în culmea deznădejdii. Am tăiat porcul degeaba! Mi-aţi băut şi vinul şi m-a părăsit şi nevasta!

S-a întors, buimac, a încuiat casa, şi-a scos şareta din şopron şi s-a pornit după nevastă, s-o implore să-l ierte și să se întoarcă acasă. Când să iasă din curte, a mai privit o dată spre coteţul porcului. Gol… Mai gol decât cele trei goluri ale nemților. Și-a șoptit în barbă: „Încă o victimă sacrificată, inutil, pe altarul fotbalului!”

Toată viața sa, cât a mai trăit, nea Ştefan, nelipsit de la meciurile echipei locale, Gloria Bistriţa, a căutat răspuns la întrebarea: cum a putut echipa maghiară să piardă finala în Campionatul mondial de la Berna, în 1954, după ce conducea cu 2:0 în minutul opt? Răspuns pe care nu l-a aflat niciodată…

Valentin ANDREI

Articolul Fotbalul, poveste veche: OSPĂȚ ARDELENESC ÎN CINSTEA UNEI ILUZORII CAMPIOANE MONDIALE apare prima dată în Ecoul muntilor.

Autori: Lidia Maksymowicz, Paolo Rodari

Categorie: Ficțiune istorică

Vârsta recomandata: 14+

Editura: Bookzone

Număr de pagini: 160

Anul publicarii: 2022

Sinopsis: Germania, 1947. Germania îi capturează pe evrei și îi duce în lagărele de concentrare. Lidia, la vârsta de 3 ani, este luată de către germani și folosită pentru experimentele crude ale lui Josef Mengele.

Lidia Maksymowicz a fost, doar atât cât i-a îngăduit destinul său, Luda Boczarowa, o fetiță cu ochi albaștri expresivi, iubită și îngrijită de părinți și bunici. Însă, la vârsta de 3 ani, a devenit pentru torționarii săi din cumplitul Pavilion al copiilor de la Auschwitz-Birkenau, doar un simplu număr: 70072. Timp de un an, biata Luda a fost nevoită să îndure singurătatea, foamea, frigul, frica permanentă si durerile cumplite cauzate de experimentele înfricoșătoare la care o supunea însuși Josef Mengele, poreclit de prizonierii lagărelor, „Îngerul Morții”.

Însă, în ciuda chinurilor cumplite, Luda a supraviețuit pentru a-și face cunoscută povestea şi pentru a-și căuta mama, care a fost transferată în alt lagăr, înainte de eliberare. În prezent, confesiunea Lidiei despre suferință si speranță, a devenit un avertisment care încearcă să sublinieze drama unui copil, pus față în față cu moartea şi cruzimile din lagăr.

  „Când, pe 26 mai 2021, m-am oprit pentru scurt timp să o salut pe Lidia, în curtea San Damaso, am simțit impulsul de a-i săruta brațul pe care i-a fost tatuat numărul 70072 în lagărul de la Auschwitz-Birkenau. A fost un simplu gest de reconciliere, pentru ca memoria trecutului să fie păstrată vie, să putem învăța din paginile negre ale istoriei, să nu se mai repete, să nu mai facem niciodată aceste greșeli.”  Papa Francisc

Recenzie: Eu sunt 70072 este o lectură ce te face să reflectezi la cât de norocos ești că trăiești în prezent și că te poți bucura de toate condițiile, față de cei care au trecut prin ororile lagărului.

Nota: 5/5

Maya Mihaela BICĂJANU – clasa a VI-a

Articolul DE LA CEI MICI CARE CITESC: EU SUNT 70072 apare prima dată în Ecoul muntilor.