Mai ții minte cu câtă emoție așteptai să se adune toți de pe la temele de vacanță sau de la muncile câmpului ca să începeți noianul de năzbâtii? Câtă veselie și pace era la începutul jocului! Apoi, fragilul echilibru dispărea. Cineva era nemulțumit pentru că se simțea nedreptățit : fie nu primea suficiente pase, fie nu i se lua în considerare răspunsul sau fusese „turnat” de altcineva. Până la ceartă nu mai era decât un pas, iar până la insultă o linie fină, insesizabilă. Și cum te puteai apărai atunci când erai insultat sau atacat verbal? Dacă erai educat să nu dai cu pumnul, îți rămânea o singură „lovitură” de grație, celebra replică „Cine zice, ăla e!”. Încă este de actualitate, copiii continuă să se apere folosind-o. Dar oare câți dintre noi ne-am gândit la fondul din spatele formei? Câți am ajuns la concluzia că este reală și, în plus, demonstrată științific?

Realitatea 3D sau ceea ce percepem în mod conștient sau inconștient în fiecare moment al vieții noastre nu este decât o oglindire a propriului eu.

Vedem în jurul nostru ceea ce noi înșine suntem. Când vedem frumosul și binele în jurul nostru, asta suntem și atragem. Nu întâmplător se spune că suntem ceea ce gândim. Dacă în sufletul nostru se duc „lupte” de care suntem mai mult sau mai puțin conștienți, în viața nostră apar situații conflictuale și dezechilibre de tot felul. O inimă pictată în culori sumbre va atrage alte inimi asemănătoare. Și noi, adulții, uzăm de esența replicii „Cine zice, ăla e!”, dar sub o altă formă: etichetăm, catalogăm și jurizăm oameni și fapte. La nervi ne răzbunăm insultând. E cel mai la îndemână să ne revărsăm frustrările afirmând despre cel care ne-a dezechilibrat că e incompetent, urât sau josnic. Oare nu cumva etichetele negative sunt, de fapt, propriile noastre etichete?! Nu cumva suntem ceea ce spunem?!

Carmen Maria ŢEPEŞ

Articolul Eseurile revistei: Gânduri răzleţe. Mai știi?! apare prima dată în Ecoul muntilor.

De ce ar trebui să (ne) iubim greșelile? Pentru că doar din ele vom învăța cu adevărat, cu condiția să le conștientizăm și să le acceptăm. Contestata greșeală ar trebui reconsiderată și ridicată la rang de lecție prețioasă.Ți-e frică să greșești? Ți-e frică de evoluție și sinuosul drum spre cea mai bună versiune a ta! De-a lungul anilor petrecuți în spatele și în fața catedrei, am remarcat în rândul elevilor și nu numai, frica viscerală de a greși. Această frică este adânc sădită din fragedă pruncie: să faci lucruri greșit și să spui lucruri care contravin așteptărilor înseamnă oprobriu și, implicit, afectarea imaginii în societate. Și cum să crești când frica te vrea mic și lipsit de putere? Când „Andreea” sau „Ionuț” preferă să stea tăcuți decât să dea un răspuns greșit, insist să spună orice. Așa am garanția că sunt prezenți la discuție, iar un răspuns greșit va genera explicații până când lacuna va dispărea. Și în afara sălii de clasă lucrurile stau la fel. Poți să dai mii de sfaturi, unele se vor fixa nenatural, iar altele se vor pierde în neant. În schimb, poți să fii cel mai bun ,,profesor” prin puterea exemplului. Sau poți admite că a greși e natural și necesar.

Ai greșit, ai învățat ceva, de cele mai multe ori să nu repeți acea experiență. Așadar, haideți să ne „iubim” greșelile și să fim mai blânzi cu noi înșine pentru că doar așa putem fi mai îngăduitori și iubitori cu cei din jur! Să ne iertăm ca să putem ierta!

Carmen Maria ȚEPEȘ

Articolul Eseurile revistei: Gânduri răzlețe. Viața este un șir nesfârșit de lecții apare prima dată în Ecoul muntilor.