A fost numit primar al comunei în anul 1986, luna februarie și a găsit o clădire veche, construită în perioada anilor 1948 – 1949 pe timpul SOVROMLEMNULUI (au fost primele societăți mixte româno-sovietice, formă mascată de jefuire a resurselor economice românești de către ruși). În această clădire a funcționat sectorul Galu al IFET Ceahlău, șef de sector fiind Mitica Huci, având ca ajutor pe Grigore Tănase din satul Topoliceni.

Clădirea se afla intr-o stare avansată de degradare cu găuri în pereți, fiind acoperite cu prelate. Văzând această stare a clădirii, a început să fac demersuri la județ  pentru a se construi o clădire nouă corespunzătoare  unei primării moderne în pas cu vremea, dar chiar de la primele demersuri i s-a spus că nu se poate aproba, să caute soluții. De reparat clădirea nu se punea problema, deoarece o parte din pereți erau carbonizaţi (clădirea era din lemn). Conducerea județului a propus mutarea sediului în clădirea unde a funcționat Coloana ITA de la Poiana Largului – Viaduct, dar această locație era total improprie din cauza distanței mari față de centrul comunei. Făcându-se un sondaj de opinie cu salariații primăriei și locuitori ai comunei, niciuna din aceste părți nu a fost de acord cu această locație. S-a propus o soluție provizorie la grădinița din spatele primăriei vechi, dar nu era ceva practic. Analizând în detaliu toate datele problemei puse în discuție, s-a ajuns la un consens: sediul primăriei să funcționeze în localul fostei primării a Comunei Galu (sat Galu). S-a găsit o soluție salvatoare de a se construi o clădire nouă. Fiind o fire inventivă și cu mult spirit gospodăresc, fără a avea măcar o aprobare de la județ, a demolat clădirea veche și imediat a demarat lucrările de săpare a fundației. În cont fiind doar fondurile care se dădeau anual pentru micile reparații la școlile din comună. S-a întocmit schița pentru noua primărie, prevăzută cu demisol, parter și etajul I. Lucrările au început cu trei meseriași de bază din comună, constructori de locuințe, dar și tâmplari: Neculai Geoană, Pantelimon Găină și Ion Bargaoanu din satul Savinesti, un fierar  betonist de excepție. Clădirea a fost construită fără nici un proiect sau aprobare de la județ, fără fonduri pentru materiale sau plata meseriaşilor. Nici acum nu și-a dat seama cum a putut face toate acestea fără bani, fără aprobare, a fost un act de mare curaj. După ce au început lucrările de turnare a betoanelor pentru temelie, s-a primit vizita unei comisii de la județ, formată din arhitectul șef Filimon, directorul Trustului de Construcții și directorul Băncii Naționale, care la modul cel mai serios au cerut autorizația de construcție și proiectul clădirii. Cum nu era decât o schiță cu dimensiunile clădirii, comisia a menționat că situația este extrem de gravă, lucrările trebuie oprite și să se dea o notă explicativă. Înainte de a pleca de pe șantier, comisia a vrut să constate dacă lucrările sunt de calitate. Au verificat armaturile, calitatea betoanelor și, după ce s-au convins că totul este în regulă, au spus că lucrările pot continua. Arhitectul șef a cerut schița construcției pentru a o da la un proiectant autorizat de la județ să facă un proiect autorizat. S-a verificat la contabilitatea primăriei cheltuielile făcute și s-a ajuns la concluzia că totul este în regulă din punct de vedere contabil. Lucrările au continuat, apelând la sponsori și voluntari. A fost nevoie de foarte multe materiale de construcții: cărămidă, fier beton, ciment, balast, nisip. Un mare ajutor a fost oferit de UFET Poiana Teiului, director fiind ing. Ionel Dumitrașcu. Directorul de la Mina Leşu Ursului a oferit o cifă pentru prepararea betonului. Conducerea ACH Poiana Teiului (director – ing. Gheorghe Barcă și ing. Dorin Dumitraş) au fost de un foarte mare ajutor cu mașini, utilaje și meseriași. Domnul ing. Iosif Hogea, director al UFET- ului Roznov a construit toată tâmplăria clădirii la un preț modic. Elevii de la Școala Galu cu clasele I-X) au efectuat multe ore de muncă voluntară. Sprijin a fost primit din partea Ocolului Silvic (ing. Vasile Pungă), a dnei viceprimar Elena Păvăleanu, Pavel Romică, contabil șef. Au mai fost primite fonduri de la unele localități care nu reușeau să cheltuiască sumele alocate pentru reparații. Când construcția era pe terminate, pe hol se bătea lambriul, a venit lovitura de stat (revoluția din decembrie 1989).

Toate persoanele care s-au implicat în construcția primăriei merită toată stima și considerația noastră. Facem propunerea ca să primească titlul de cetățean onoare ai comunei Poiana Teiului: Constantin Blănaru – ctitor, primar în perioada februarie 1986-decembrie 1989; Neculai Geană, Pantelimon Găină, Ioan Bârgăoanu, Vasile Pungă, Elena Păvaleanu, Pavel Romică, Gheorghe Barcă, Ionel Dumitrașcu.

Paul SCRIPCARU

Articolul Un scurt istoric al primăriei din Poiana Teiului apare prima dată în Ecoul muntilor.

„De la Farcașa, șoseaua națională intră în comuna Galu, comună mare cu patru sate înșirate pe ambele maluri ale Bistriței. Comuna este formată din satele: Galu, pe malul stâng al Bistriței, Dreptu, Săvinești și Topoliceni, toate trei pe malul drept al râului. În afară de aceste sate se mai află și alte așezări mai mici (cătune) care țin de satele mai populate. Astfel, de Topoliceni ține și cătunul Roșeni, Pârâul Fagului ține de Săvinești, iar Frumosu ține de Dreptu. Reședința comunei se află la Galu. Întrucât din satul Galu ne lipsesc datele, ne vom ocupa de celelalte sate.

În Galu știm că se afla în 1890 o școală cu 134 de elevi, o biserică și patru olării. La școala din Galu a funcționat multă vreme D. Alexandrescu, învățător definitiv, un cunoscut cooperator. Între 1931-1935 funcționau soții Elisabeta și Pavel Pristavu, titulari, acesta fiind transferat în 1932 de la Călugăreni.

Satul Topoliceni

Satul și-a luat numele de la primul descălecător, anume Topoliceanu, venit – după cum se spune – din Ardeal prin secolul al XVII-lea. Sunt și azi multe familii cu acest nume, urmași ai întemeietorului satului. De Topoliceni ține și cătunul Roșeni, denumit după un oarecare Roșu de la care se trag mai multe familii cu acest nume. Ambele așezări aveau în 1934 un număr de 88 capi de familie cu aproape 450 de suflete.

Topoliceni împreună cu anexa lui, sunt așezate pe malul drept al Bistriței la poalele unor culmi păduroase ce fac parte din munții Vârstatu, Măluștețu, Pârvu și Cornu. Împrejurimile satului sunt pitorești, cu păduri de brad și poieni frumoase pe care pasc vara turme mari de oi, cu izvoare din care ies pârâiașe limpezi și răcoritoare, locuri mult cercetate de vizitatori și turiști în căutare de frumuseți naturale.

Locuitorii sunt neaoș români, cea mai mare parte veniți din Ardeal, fie din cauza persecuțiilor, fie în căutare de pășuni bune pentru turmele lor. Ca înfățișare sunt mândri, vioi și viguroși. Păstrează cu sfințenie portul național moștenit de la străbuni, lucrat de mâinile harnice ale femeilor și cojocarilor. Folosesc și niște chimire late, înflorate în care își păstrează banii și obiectele de primă necesitate (briceag, ceas, scăpărătoare de aprins luleaua sau țigara). Femeile se îmbracă foarte curat folosind cele tinere paltoane, în loc de sumane. Cusăturile sunt o adevărată artă, între fete fiind o adevărată întrecere în această privință.

Limba este curat moldovenească, folosind foarte puține străinisme. păstrează și practica obiceiurilor strămoșești la nunți, nașteri și mai ales la Anul Nou.

Ocupația locuitorilor este cea specifică regiunii: cresc vite, în special oi, lucrează la scosul lemnelor din păduri, ori în fabricile de cherestea de pe Valea Bistriței, merg cu plutele. Puțini sunt mesteșugari, se face și puțină agricultură, dar nu au terenuri de cultură. Satul fiind pe moșia satului, nu s-au făcut împroprietăriri la 1864 și nici după accea. Gospodăriile lor, deși în cea mai mare parte au fost distruse în timpul războiului, s-au refăcut încetul cu încetul și sunt bine organizate. Nivelul cultural al sătenilor era ceva mai scăzut, procentul analfabeților fiind de 35-40% (1933-1934). Mai ales bătrânii și femeile n-au învățat carte în trecut. Acum toți își dau copii la școală. Cele două sate nu au biserică. Credincioșii mergeau la biserica din Galu, de care sunt mai bine legate prin comunicațiile ce s-au făcut.

Școala

Primul post de învățător a fost înființat abia pe la 1 septembrie 1923la un număr de 37 elevi în clasele I-II. În acest post a funcționat Aglaia Popescu, învățătoare suplinitoare. Până în 1923, copiii de aici urmau la școala din Galu sau Poiana Teiului. Pe 1 septembrie 1925 a fost numită Reasilvia Andronic, învățătoare titulară, o harnică dăscăliță care a muncit singură, cu multă tragere de inimă, la ridicarea școlii și a celor două sate. Pe 1 septembrie 1926 s-a înființat și postul II în care au fost numiți învățători suplinitori până în 1928, când s-a transferat Vasile Achiriloaie, învățător titular, care împreună cu Reasilvia Andronic cu care s-a căsătorit, activau intens pe ogorul acestei școli. În anul școlar 1934-1935, școala avea 85 de elevi înscriși din care frecventau 74 în clasele I-IV.

Până în 1930 au funcționat și clasele V-VII, școala dând absolvenți cu șapte clase. Pe lângă școală se afla un atelier de tâmplărie condus de directorul școlii, V. Achiriloaiei, o bibliotecă, o casă de economie.

Cursurile s-au ținut în diferite case închiriate, iar în ultimul timp se construia un local propriu la care lucra însuși directorul Achiriloaei. Din acest sat s-au ridicat câțiva intelectuali, absolvenți ai școlii din Galu unde au învățat. Date culese de V. Achiriloaei

Satul Săvinești

Legenda satului sună cam așa: „Acum patrusutecincizeci și mai bine de ani, pe locurile unde astăzi este așezat satul Săvinești, de o parte și de alta a Bistriței, erau poieni frumoase din care se pornea o pădure de mesteceni, care se împreuna cu cea de brad. Codrul era flăcău și Bistrița fată mare, ursul se plimba alene, fără să fie supărat de om, iar căprioara își oglindea chipul în apa limpede ce șerpuia la vale.

În vremurile acelea s-a așezat cu târla pe plaiurile de pe malul Bistriței un român cu numele Savin, fost plăieș la Cetatea Neamțului, cu timpul baciul și-a durat casă pe dreapta Bistriței, neamul său înmulțindu-se din an în an. Pe lângă aceștia au mai venit și alți păstori din Ardeal, cu turmele lor de oi, care și-au întocmit și ei așezări, formându-se un sat căruia i s-a zis satul lui Savin și mai târziu Săvinești”. Într-adevăr, sunt și azi familii care dovedesc obârșia lor transilvană (Ungureanu, Husaru ș.a.). Pe malul stâng al Bistriței, în fund, pe valea unui pârâiaș – Pârâul Fagului – pe vremuri a fost un schit de călugărițe cărui urme au dispărut cu totul, păstrându-se doar amintirea. Pe această vale se zice că ar fi locuit un om cu numele de Albu Țifui care de fapt, era negru ca tăciunele și de o statură uriașă.

Se mai văd și azi urmele unui cimitir vechi, iar până nu demult mai dăinuie mesteacănul care servea drept clopotniță pentru schit.

Prin împrejurimi se află și alte locuri care amintesc de trecutul acestor așezări, ori de frumoasele locuri ale naturii. Astfel este „Vârful de Mare”, poartă acest nume pentru că este cel mai înalt, „Preluca Broscăriei”, numit așa pentru că în vârful dealului era un tău (mlaștină) cu multe broaște, „Vârful lui Tudom”, unde a fost ucis un ungur care, luat la rost, a răspuns „nem tu dom”, apoi „Arșița Catanei”, „Bocanii” ș.a. În 1935, satul Săvinești împreună cu Pârâul Fagului aveau 500 de suflete.

Locuitorii sunt oameni veseli, chipeși, ospitalieri și harnici. Ocupația de căpetenie este plutăritul, lucratul lemnului și creșterea vitelor pe care le îngrijesc bine. Din cauza lipsei de terenuri de cultură, se face puțină agricultură. La îndemnul învățătorilor s-au apucat de pomicultură pe o scară întinsă, regiunea fiind favorabilă merilor. puțini din ei fac și agricultură. fiind Oameni chibzuiți, și-au organizat gospodării frumușele.

Starea culturală, la vremea aceea era, destul de ridicată, doar 10% nu știau carte. Atât bărbații cât și femeile, păstrează portul național aproape neschimbat față de trecut, mândrindu-se cu el în zile de sărbătoare. Limba, credința și obiceiurile sunt de asemeni neștirbite.

Școala

Începuturi de școală se găsesc de pe la 1856, când un dascăl de biserică Vasile Agafiței, poreclit și Joanță, a deschis la el acasă o școală unde se învăța carte bisericească. Veneau să învețe 5-6 băieți mărișori de 10-14 ani. Unul din foștii elevi ai lui Joanță- moș Dumitru Chiper- trăia în 1935 în vârstă de 87 ani și mai citea la biserică cu glas dulce și „de la inimă”, cum spune el.

Școala oficială abia în 1926 s-a înființat, venind cu post cu tot de la Galu soții Vasile și Ana Scripcaru, învățători titulari. Până la această dată, copiii din Săvinești urmau la școala din Galu, condusă de D. Alexandrescu, învățător definitiv. Școala din Săvinești s-a deschis cu 67 elevi în clasele I-VII. Învățătorul Vasile Scripcaru primi sarcini de conducere în învățământ, ca unul ce s-a distins prin activitate și pregătire profesională, conducerea școlii, în 1932, a luat-o Ioan I. C. Popescu, învățător titular, care împreună cu soția sa Zoe I. Popescu, învățătoare titulară, au continuat munca începută de soții Scripcaru.

În 1934-1935, numărul elevilor înscriși era de 89 de elevi din care frecventau 83 în toate clasele. Aceasta, datorită energiei directorului care a ținut din scurt și frecvența la clasele V-VII. Școala avea și o bibliotecă cercetată de școlari și adulți. În primii ani de la deschiderea acestei școli, s-au ținut și cursuri de adulți cu 10-15 cetățeni dornici de a învăța carte.

Școala nu avea local propriu până în 1935, funcționând în case închiriate dar bine întreținute.

Dintre fiii acestui sat, care au urmat la școala din Galu, s-a remarcat un țăran deștept, harnic și cu spirit de inițiativă, Vasile P. Scripcaru. Acesta a contribuit în mare măsură la ridicarea economică a comunei Galu și chiar la clădirea a două localuri de școală ( a fost multă vreme primar al comunei). Datorită stăruinței lui, cu concursul și al altor cetățeni din comună, între care învățătorul D. Alexandrescu, s-au creat în comună patru societăți cooperatiste:

1. Societatea de cumpărare „Bistrița” pentru arendare cârciumi;
2. Cooperativa de exploatare a lemnului „Bradul”,
3. Cooperativa de consum „Măgura”;
4. Obștea de arendare a moșiilor „Piatra Cornului”.

Aceste societăți cooperatiste, împreună cu banca populară, opera învățătorului D. Alexandrescu, au scos „sărăcia din casă”, cum se spune, ridicând în mod simțitor starea economică a satelor și locuitorilor din comuna Galu. Ele au funcționat – cu mici întreruperi- până în 1933, când, din cauza crizei economice, unele din ele și-au sistat operațiile. Date culese de .I. I. C. Popescu

Satul Dreptu

Satul Dreptu este așezat tot pe malul drept al Bistriței și pe ambele maluri ale pârâului Dreptu, de la care și-a luat numele. De acest sat ține și cătunul Frumosu, ambele formând o circumscripție școlară. În fund, spre izvorul pârâului Dreptu, se înalță muntele Grințieșul, unul din cele mai frumoase șiruri din această parte, cu piscuri înalte și stâncoase.

În 1934, cele două sate aveau o populație de 700 de suflete cu 160 capi de familie. Bătrânii spun că oamenii de aici ar fi venit din Transilvania ca să scape de persecuțiile la care erau supuși. Vorbesc o limbă curat moldovenească, portul se menține ca peste tot de-a lungul văii Bistrița, adică un port național frumos, atrăgător.

Starea economică era slabă, neavând pământuri de cultură și vite puține. Ocupația principală era plutăritul, creșterea pomilor fructiferi și lucrul în pădure, dar nu găseau întotdeauna de lucru. Femeile lucrează în casă pânzeturi și așternuturi de lână.

Din punct de vedere cultural, locuitorii din Dreptu erau știutori de carte în proporție de 70-75%. Numai bătrânii și o parte din femei nu trecuseră pe la școală. Credința și obiceiurile sunt bine păstrate. Războiul a lăsat destule urme de distrugere, dar totul s-a refăcut prin munca și hărnicia oamenilor.

În Dreptu se află o biserică veche, din lemn, clădită în 1844 prin contribuție publică. În 1923 s-a început construirea unui alt lăcaș de închinăciune, din zid, care încă nu se terminase. Cel mai vechi preot de aici a fost V. Țifescu, după care a urmat fiul său Gh. Țifescu.

În 1935 slujea preotul Petru Gavril.

Școala. Primele începuturi de școală s-au deslușit- după spusa bătrânilor- cam pe la 1850. Cei câțiva „elevi”, învățau buchile pe o bucovnă la acel dascăl Joanță pomenit la Săvinești, și care făcea serviciul de morar, la moara de pe pârâul Dreptu. Acolo își instalase Joanță școala: înăuntrul morii și în plină duruială, căci moara mergea zi și noapte. După cât se știe, acesta învățase și el puțină carte bisericească la mănăstirea Neamț, căci satul Dreptu se afla pe moșia mănăstirii. Mai târziu copiii din Dreptu și Frumosu mergeau la școala din Galu, unde se află școala de stat. În 1900 s-a înființat un post de învățător în satul Frumosu în care funcționa ca învățător suplinitor Anibal Teodorescu- „domnul Animal” cum îi spuneau oamenii în neștiința lor. Urmau 20-25 de copii din cele două sate. Cursurile se țineau într-o odaie din casa Ioanei Sturzu, apoi într-o fostă cârciumă. După primul război mondial, școala a fost mutată la Dreptu, funcționând în diferite case necorespunzătoare, până în 1920, când regretatul director V. Țifescu a reușit să construiască un local propriu cu o sală de clasă. Frecvența elevilor era slabă și cu întreruperi din pricina lipsei de învățători, de local, mobilier și întreținere. La  această școală, după Anibal Teodorescu, au funcționat D. Coroamă, absolvent de liceu, suplinitor, care, devenind ofițer, a ajuns până la gradul de general. Dintre titulari: Pantelimon Hurjui, Gavril Danielescu, I. Arsinte, T. Ursu și Vasile Țifescu care s-a stins din viață în 1931. În 1931-1934 funcționau două posturi ocupate de C. Romanescu și Maria Țifescu, învățători titulari.

Despre C. Romanescu voi reaminti câteva lucruri frumoase. Fiind nu numai un bun dascăl în școală, dar și un priceput meșter și un neîntrecut vânător, și-a organizat la școala lui un interesant muzeu zoologic. Cunoaște tot așa de bine meșteșugul împăierii păsărilor și animalelor. Muzeu său cuprindea întreaga faună a pădurilor noastre de munte. Exemplare rare de urși, râși, căprioare, cocoși de munte, etc. umpleau până la refuz o sală rezervată muzeului, unicul, de altfel în tot județul. Muzeul era vizitat de excursioniști, trecători, oameni de specialitate ș.a. Dar C. Romanescu era și un bun meșter tâmplar. Cu mâna lui a făcut toată tâmplăria la noile adăugiri la local. Nu de puține ori, trecând prin fața școlii- care era drumul principal îl găseai la lucru, ajutat de elevii lui și de 2-3 săteni. Singur și-a construit stupi sistematici pentru prisaca lui. Puțini dascăli au realizat, pe teren practic, ceea ce a realizat C. Romanescu.

Din satele Dreptu și Frumosu au ieșit câțiva intelectuali din familiile preotului Gavril, Ungureanu ș.a. Cei mai mulți au rămas să continue meseria părinților lor. Date culese de C. Romanescu”.

A consemnat Roxana GABOR-TĂNASE

Articolul Comuna Galu – în scrieri interbelice ale învăţătorilor apare prima dată în Ecoul muntilor.

Cu sprijinul părintelui paroh, Teodor Ghiba și cu ajutorul unor persoane implicate din parohie, tabăra păstrează tradiția anuală de a aduna în jurul bisericii tinerii comunei, cu scopul de a le oferi pentru câteva zile contextul în care să fie beneficiarii unor activități complexe precum: ateliere de jurnalism, educație financiară, bune maniere, brățări, chitară jocuri olimpice, dansuri, vânătoare de comori și foc de tabără.

Ediția din acest a taberei a numărat 102 participanți cu vârste cuprinse între 5 și 15 ani.

Unul dintre cele mai așteptate și apreciate momente ale taberei este vânătoarea de comori, activitate la care participanții trebuie să treacă de mai multe probe pentru a găsi comoara lucrând în echipă și antrenând abilități precum: comunicarea, rezolvarea de ghicitori, grija față de colegi și parcurgerea eficientă a instrucțiunilor primite.

Tabăra a debutat cu îndemnul  părintelui paroh Teodor care i-a sfătuit pe participanți să fie activi și implicați, bucurându-se de prezența voluntarilor de la Iași care este una benefică pentru ei: „Voluntarii au venit în mijlocul nostru în aceste zile nu pentru a vă face vouă pe plac, ci pentru a-I face pe plac lui Dumnezeu, iar prin aceasta vă veți bucura și voi”.

La rândul lor, voluntarii s-au străduit să își îndeplinească cât mai bine rolul, acela de a fi un model pentru copiii și tinerii din sat, iar pe parcursul celor 3 zile au încercat să le insufle valori precum: credință, nădejde, bucurie, bunătate, responsabilitate și educație de calitate. Pe lângă aceștia, de mare ajutor au fost și tinerii din sat implicați în tot ceea ce a presupus organizarea activităților din aceste zile.

Raluca, aflată la prima experiență de voluntariat mărturisește că „Fiind o activitate la care am participat în premieră ca voluntar, aș putea să spun că am trăit emoții pe care le întâlnești doar în tabere. Mi-am spus că voi mai participa cu siguranță și că voi încerca să organziez o tabără chiar și în satul meu.”

Părinții s-au arătat încântați de astfel de experiențe pentru copiii lor, pe care i-au luat de la activități obosiți, dar foarte încântați de ceea ce au făcut și cu o mulțime de povești de spus celor apropiați.

Se cuvine să aducem alese mulțumiri pentru înfăptuirea taberei Înaltpreasfințitului Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, tinerilor voluntari din Iași (membri ai echipei Tineri către tineri care realizeazză săptămânal emisiuni difuzate pe Radio Trinitas), voluntarilor din satul Galu, doamnelor bucătărese, celor care s-au îngrijit de copiii cu vârste mici, doamnei asistente care ne-a prezentat atelierul de prim-ajutor, tuturor celor care ne-au furnizat cele necesare pentru buna desfășurare a taberei și nu în ultimul rând, participanților și părinților acestora pentru deschiderea și bucuria de a fi părtași la ediția din acest an a Taberei din pridvorul satului Galu.

La bună revedere!

Pr. Teodor GHIBA

Articolul „Tabăra din Pridvorul Satului” … la Galu apare prima dată în Ecoul muntilor.

Mi-l amintesc pe Grigore Chiorbeja însoțit de Gheorghe Tîrșa, venind la căderea întunericului, aducând fiecare lemne de foc, pentru noi, doi copii și o mamă, rămași fără nici un sprijin, fără nici un venit, fără rude și fără ocrotirea tatălui, deținut politic în acea vreme. Alături de acest ajutor, aveau cu ei, mereu , o încurajare, un cuvânt de nădejde.

Amândoi au păstrat în inima lor porunca iubirii și au ajutat familia rămasă în nevoi, înfruntând pericolul de a fi ei înșiși acuzați de colaborare cu „dușmanii poporului”. Gândul meu se îndreaptă cu recunoștință atât pentru ei, cât și pentru toți cei ce au cunoscut acest fapt și nu au făcut rău.

La adăpostul întunericului despicau lemne și le așezau pentru ca noi să avem căldură; amândoi consătenii mei își câștigau pâinea muncind la pădure, în frig și cu efort, și mai aveau îndeajuns de multă dragoste pentru a continua și noaptea munca lor, ajutându-ne pe noi. Cunoscând pe cei ce vindeau lemne de foc, alegeau pe cele mai bune și ni le aduceau pentru a îndulci puțin traiul nostru. Soțiile dumnealor ne-au arătat bunătate, trimițându-ne și lapte, deoarece vaca noastră murise.

Pe Valentina Chiorbeja mi-o amintesc drept o foarte bună comerciantă, reușind să ne bucure copilăria cu grozavele bomboane, lămâi și portocale, niște minunății, pe care le aducea spre vânzare la magazinul din apropierea școlii.

Ana Tîrșa era neîntrecută în meșteșugul țesutului catrințelor cu alesături specifice zonei; îmi plăcea să o privesc lucrând. Tot cu aceeași măiestrie lucra și pânza necesară confecționării cămășilor femeiești și bărbătești. Gheorghe Tîrșa era și meșter opincar, lucrând opinci din piele; am primit și noi, copiii, opincuțe pe care le purtam cu drag la școală.

Grigore Chiorbeja și Gheorghe Tîrșa au fost alături de familia preotului în toată perioada de restriște, încurajând, sprijinind, ajutând. Au însoțit-o pe presbitera Elena la Poarta Albă, sperând să reușească să îl vadă și să schimbe două vorbe cu preotul lor. La vorbitor, însă, a fost primită doar soția, presbitera Elena, pentru 20 de minute, într-o sală uriașă, unde era mult zgomot, fiind acolo mulți dintre deținuții politici care primiseră drept de vorbitor.

Au fost amândoi au fost neîntrecuți meseriași de case construite tradițional din lemn, la ridicarea și încheierea acestora, precum și la confecționatul draniței pentru acoperișuri.

Meșteșugul lor începea de la alesul brazilor ce urmau să devină stâlpi, bârne,scânduri, tocuri de uși și ferestre,  la respectarea timpului în care aceștia se tăiau, se prelucrau și se puneau la uscat, totul fiind făcut atunci cu barda, fierestrăul și gealăul, nici o tehnologie nefiind încă inventată.  Fiind cunoscuți și recunoscuți în zonă pentru meșteșugul pe care îl stăpâneau, din care pricină au fost invitați la București, de către Dimitrie Gusti, pentru a ajuta la reconstituirea gospodăriilor moldovenești integrate în Muzeul Satului.

Îl amintesc aici și pe Mihai Gheorghiu, alt neîntrecut meseriaș în lemn, care a muncit toată viața doar cu o mână, fiind mutilat de război. Cu toate acestea, a reușit să lucreze  tâmplărie ca nimeni altul, uitându-mă și acum cu drag la ușile și ferestrele lucrate de el cu iscusință, tâmplăria  casei  fiind azi la fel ca acum 80 de ani.

Și azi, în timpuri nehotărâte avem nevoie să rememorăm oameni cu caracter, cu dragoste pentru aproapele, oameni verticali care și-au valorificat talentele dăruite de Bunul Dumnezeu, devenind oameni de nădejde pentru familiile lor, pentru consăteni, prieteni și străini.

Amintirea lor îmi este dragă, luminându-mi mereu gândurile și consider că memoria lor trebuie păstrată, pentru a deveni modelele de care au nevoie tinerii.

Doina GHEORGHIASA

Articolul Evocare: Oameni buni din vremi trecute apare prima dată în Ecoul muntilor.