Și în lădiță am o porumbiță;

Dacă zboară porumbița,

n-am ce face cu lădița.”

(ertsez ed adal)

Așa cum trunchiul copacului în fiecare primăvară își adaugă cercuri noi, tot la fel și vorba veche pleacă de la un cuvânt căruia i se atribuie an de an anumite valori și sensuri care au dus la îmbogățirea limbii române. Astfel cuvântul latinesc „zestrea” capătă mai multe înțelesuri.

Un basm cunoscut de noi toți este cel în care un bătrân avea două fete: una era bună, frumoasă și harnică, iar cealaltă tocmai opusul primei fete. La un moment dat cele două tinere vor moșteni două lăzi de zestre și anume: lada cu strălucitoare și minunate daruri pe care înțelepciunea poporului român a dăruit-o fetei celei cuminți și harnice, pe când lenea și răutatea au fost aspru pedepsite cu o ladă plină de jivine urâte și fioroase.

Studiile și cercetările etnografice și sociologice asupra „zestrei”, ca fapt de viață și act ceremonial în întemeierea tinerii familii, iluminează variate și nebănuite sensuri precum și semnificații de ordin economic, social, cultural, artistic.

Migălind cu acul sau țesând la război, tânăra fată își pregătea cu emoție și speranță viitoarea ei viață, visând în taină la frumusețea căminului și a pruncilor ce aveau să vină. Satul arhaic românesc a prezentat un fel de competiție între fetele bogate care își înscriu în zestre salbele din monede echivalente a o turmă de oi, pe când cele mai sărace inventau modele și cusături măiestre cu care impresionau în zilele de sărbătoare impunându-se așadar prin har și vrednicie.

Ca document etnografic complex, studiul zestrei aduce valoroase mărturii privind statutul moral și juridic al familiei. În „rânduiala” premergătoare unui act ceremonial, lada cu zestre, devenea primordială pentru întreaga familie. Astfel trebuia să se creeze un ajutor social și economic celor doi tineri pentru a putea porni în viață de la un început. Astfel „lada cu zestre” consta în haine, așternuturi, podoabe de interior, mobilier, cereale, pământ, vite etc, în funcție de posibilitățile fiecărora. Cel mai adesea bogăția acestor lăzi era alcătuită din ii, cămăși, catrințe, ițari, marame, brâie, perne, șervete, scutece, macaturi, scoarțe, diferite ustensile casnice și chiar unelte de muncă. O arhivă de la Voitești, datată din 1819, denumită „Condica actelor dotale” ne aduce la lumină o familie de țărani care dăruia: „optsprezece pruni să stăpânească ei, copii și nepoței, precum le-am dat den vite, den țoale, patru cămăși, zăveici, un brâu, patru cârpe.” Cu asta debuta în viață tânăra familie de odinioară, e mult sau e puțin, atât aveau… așa s-a perpetuat neamul nostru.

De menționat câteva idei despre etapele de lucru ale lăzii care se dovedesc a fi complexe. Se pleacă de la procurarea lemnului când acesta nu mai este în vegetație, apoi va fi prelucrat cu ajutorul uneltelor: fierăstrăul, securea, barda, cuțitoaia și dalta. Înfrumusețarea acestora variază de la o zonă la alta, fie se inscripționează motive dacice, „roata”, „cocârla”, sau simboluri solare, dar cele mai des întâlnite sunt „spicul”, „brăduțul”, „crucea”, „afinul”, cromatica este realizată cu ajutorul diferitelor plante, a lutului pentru a crea adevărate capodopere.

Aceste obiecte nu se aruncă. Cu timpul au fost duse în poduri pentru a depozita cerealele sau alte obiecte.

Lada de zestre are o importanță deosebită în ritualul nunții din satul arhaic românesc. Așadar, de la o epocă la alta, din an în an, de la o nuntă la alta, zestrea și lada de zestre, înzestrarea (de la părinți și de la natură), carul cu zestre și foaia de zestre s-au făcut arhivă și lecție de istorie, artă, de iubire și de tradiție a poporului român.

Sursa de informații: Almanah Femeia 1984

Roxana Gabor Tănase

Articolul Apa vie a creației populare – lada de zestre apare prima dată în Ecoul muntilor.

Am început un nou ciclu de articole intitulat „Anchetele noastre” cu o poveste în care aflăm (a câta oară!) cât rău pot face oamenii altor oameni. Nu lipsesc portretele de dascăli, articole de etnografie, mitologie, geografie şi călătorii pe meleaguri româneşti şi străine, prezentări de cărţi realizate de cititori înrăiţi, presă de odinioară, activităţi didactice şi culturale deosebite.

„Pe cărarea vieţii” este o poveste în versuri a centenarului din Bicazul Ardelean Gheorghe Caia, iar rapsodul (şi vornicelul de nunţi) Ghiţă Dandu ne prezintă o „Iertăciune” de la Pângăraţi.

Cristian Vatamanu este alături de noi de dincolo de moarte prin articole sale, la fel şi domnul Profesor Dorel Rusu printr-un interviu oferit lui Alexandru Andrieş.

O bună şi folositoare lectură vă urăm!

Articolul Ecoul Munţilor nr. 10 – Sub semnul voievodal al lui Ştefan cel Mare! apare prima dată în Ecoul muntilor.