Imediat după Primul Război Mondial, chestiunea ridicării unei catedrale a Mântuirii Neamului este reluată, aceasta fiind și dorința regelui. La sfârșitul lunii mai 1920, ședința festivă a Sfântului Sinod a luat act de de hrisovul Regelui Ferdinand I, de a ridica la București o catedrală a neamului, la care au fost prezenți episcopii și mitropolitul primat, Miron Cristea. Mitropolitul a declarat că „Catedrala va fi „catedrala mântuirii neamului şi va fi simbolul văzut al unităţii noastre de lege şi credinţă“ („Foaia Poporului”, an XXVIII, nr. 23, 30 mai 1920, p. 6). Problema a fost ridicată și în ședința restrânsă a Sinodului bisericii ortodoxe din 16 octombrie 1920, la care a participat și ministrul cultelor, Octavian Goga, de accelerare a strângerii de fonduri pentru construirea bisericii „Mântuirea Neamului“, după dorinţa expresă a Regelui „care vrea ca într-un an cel mult să fie ridicată şi la ea să contribue toţi cetăţenii” („Dimineața”, an XVII, 17 octombrie 1920, p. 5).

Abia la începutul anului 1929, este reluată problema ridicării catedralei. În februarie 1929, Patriarhul Miron Cristea convoacă comitetul care urma să se ocupe de construirea catedralei, comitet aflat sub patronajul patriarhului și prezidat de către primul ministru iar în lipsa acestuia de către ministrul Banatului, Sever Bocu. Comitetul urma să decidă asupra locului amplasării, construcție care estimată a fi terminată în circa zece ani(„Cuvântul”, an V, nr. 1375, 18 februarie 1929, p. 6.).

Sâmbătă 11 mai 1929, a doua zi a Serbărilor Unirii, pe Dealul Patriarhiei a avut loc ceremonia fixării crucii pe locul unde urma să fie ridicată Catedrala Neamului. La solemnitate au participat membrii familiei regale, ai Regenței și guvernului. Troiţa a fost fixată pe partea stângă a aleei care duce la Patriarhie şi avea următoarea inscripţie: „În preajma acestui loc va fi clădită Catedrala mântuirii neamului. 1929”.

Presa vremii a relatat pe larg acest eveniment. La orele 9.30, cortegiul religios, format din întreg clerul capitalei și acompaniat de corul Seminarului Nifon a pornit de la Patriarhie spre locul unde urma a fi construită catedrala. În spatele troiţii au luat loc clerul care a oficiat serviciul religios şi întreaga asistenţă iar pe dealul din faţă se afla o companie cu muzică şi drapel care a dat onorurile. Fix la ora 10 au sosit regina Maria, principesa mamă Elena, patriarhul dr. Miron Cristea şi d. Gh. Buzdugan, membri ai înaltei regenţe. Se aflau prezenți și mitropoliții Pimen al Moldovei și Gurie al Basarabiei, episcopii Cosma al Aradului şi Triteanu al Romanului și Bartolomeu, al Noului Severin, primul ministru Iuliu Maniu, miniştri I. Mihalache, Al. Vaida-Voevod, Virgil Madgearu, Gh. Mironesou, general Cilioski, Pan Halipa, Sever Bocu, Aurel Vlad, I. Răducanu, Voicu Niţescu, subsecretarii de stat D. R. Ioaniţescu, Virgil Potârcă, Ed. Mirto şi I. Lugojeanu, St. Ciceo Pop, preşedintele Camerei, Bossie, secretarul general al înaltei regenţe, general Nicoleanu, prefectul poliţiei, Dem. Dobrescu, primarul Bucureștiului, Alexandrina Cantacuzino, numeroşi parlamentari, etc. Din partea palatului se aflau d-nii: C. Hiott, ministrul Casei regale, Mocioni, mare maestru de vânătoare, generali Condeescu şi Atanasescu, colonei Svidenek, Manolescu, Iacobici, Drossu şi Ionescu-Munte, maiori Mardare şi Dumitrescu, comandor Păiş, adjutanţi regali și doamnele de onoare Mavrodi, Lahovari, Procopiu, Cantemir, Poenaru şi Plagino. Prezenți au fost și generalii Presan, Panaitescu, Drăguş Miciora, Palada, Toma Dumitrescu, Petala, Schmidt, Hanzu Samsonovici, Economu, Munteanu, D. Popescu etc.

Serviciul religios a fost oficiat de clerul patriarhiei in frunte cu arhiereul Tit Simedrea, iar răspunsurile au fost date de Corul seminarului Nifon. Patriarhul în cuvântarea sa a spus: „O pioasă datorie mă îndeamnă să arăt tuturor că ceea ce îndeplinim astăzi pe locul acesta este un prim pas întru împlinirea dorinţei aceluia care în fruntea oştirii sale ne-a dat România întregită. Această datorie trebuie considerată ca o dorinţă imperioasă ce ne vine de dincolo de mormânt. Cuvintele defunctului rege ne vor impresiona mai duios şi vor răsuna mai armonios decât orice cuvinte aşi spune eu. De aceia voi ceti scrisoarea trimisă de întemeietorul României întregite, Sfântului Si-nod a în ziua de 10 Mai 1920”. Patriarhul citeşte apoi scrisoarea regelui: „Înalt prea Sfințitului Mitropolit primat dr. Miron Cristea, președinte al Sf. Sinod, al Bisericii Autocefale ortodoxe române. Preasfinții părinți. Înfăptuitu-s-a unirea politică a tuturor Românilor prin strădania atâtor minți alese și prin sângele atâtora dintre copiii cei mai buni ai neamului. Laudă îndreptățită lor și slavă nesfârșită Atotpulternicului Dumnezeu, care nu ne-a părăsit în necazuri, ci ne-a întărit inima și gândul, ducându-ne la isbăndă. Astăzi, mai mult ca oricând, suntem datori să-l preamărim din toată inima cu cântarea: „Cu noi este Dumnezeu, înțelegeți neamuri și vă plecați, căci cu noi este Dumnezeu”. Această cântare însă trebuie să răsune în Biserica Mântuirii neamului, pe care suntem datorii să o ridicăm în Capitala tuturor Românilor, ca semn de mulțumită pentru ajutorul celui Preaînalt și ca simbol al unității sufletești a întregului neam și spre veșnică pomenire a celor răposați pentru înfăptuirea României întregite. Iar întru aceasta slujească-ne de pildă bunii noștri strămoși. Pildă să ne fie Ștefan-Vodă cel Mare și Sfânt, care după luarea Chiliei, mulțumi lui Dumnezu, dătătorul biruinții, prin ridicarea Mănăstirii Putna, de unde a purces atâta duh întăritor în vremile noastre de restrişte.

Pildă să ne fie făuritorul unităţii noastre politice de acum 318 ani, viteazul Mihai Voevod, a cărui mână s-a descleştat de pe sabia-i fulgerătoare, ca să pună o nouă şi puternică piatră de temelie Mitropoliei Româneşti din Alba-Iulia Ardealului, drept mulţumită celui Preaînalt pentru biruinţa îndreptăţitei sale lupte.

Pildă să ne fie Matei Voevod Basarab, care a semănat pământul Ţării cu lăcaşuri Dumnezeeşti ca mulțumită Celui de sus, pentru ajutorul dat întru apărarea sfintelor sale năzuinţe. Iar aceste lăcaşuri închinatu-le el sfinţilor mucenici ostaşi în conştiinţă dreptei jertfiri a oştenilor săi.

Pildă sa ne fie tot şirul de strămoşi, ctitori de lăcaşuri dumnezeeşti, pentru binefacerile primite de sus.

În sfârşit pildă să ne fie răposatul Rege Carol I care şi-a unit gândul cu vechii ctitori, aducând la nouă strălucire minunile de là Argeş şi Trei Ierarchi. Căci sufletul şi jertfa biruitorilor de la Plevna s’au adăugat în temelia şi la frumuseţea acestor altare de mulţumită şi proslăvire a Stăpânului tuturor.

Noi şi poporul Român am avut fericirea a conduce Ţara la înfăptuirea visului de aur al strămoșilor. Unirea Românilor într-un singur Stat naţional. Deci şi sfânta biserică, care dorim a se înălţă întru amintirea acestui strălucit eveniment, se cuvine să fie un monument vrednic de ţelul măreţ ce l-am atins, şi opera tuturor Românilor, ca un simbol al unităţii de neam şi de credinţă. Neamul întreg şi-a încordat vânjoasele-i braţe pentru îndeplinirea scumpului său ideal naţional, neamul întreg se cuvine să-şi arate recunoştinţa, către Dumnezeu, de la care ne vin toate darurile| ridicându-i altar de închinare, pe care ni-l închipuim ca o podoabă a gândului artistic răsăritean. Iar pentru fericita întrupare a acestui gând al nostru şi pe temeiul orânduirilor canonice, cer Preasfinţitului Sinod al bisericii strămoşeşti Înalta sa binecuvântare, spre a se putea începe pregătirile pentru ridicarea acestei sfinte Biserici.  Și Domnul va răsplăti celor ce iubesc buna podoabă a casei Sale”. Al Preasfințiilor Voastre cu creștinească dragoste, FERDINAND, București, 10 Mai 1920”.

Patriarhul a continuat spunând: „Sf. Sinod a dat cu dragă voie binecuvântarea  cerută de Marele Domnitor. Întru înfăptuirea augustei Sale dorințe se cere mai întăiu designarea unui loc potrivit, după care să te orientezi la facerea planurilor. Desigur, un loc ideal era un deal, o colină solidă ca sol — după putințe, cu situație centrală, spre care în mod concentric să tindă — dacă nu e mai mult, cel puțin 2 bulevarde largi, din completul cărora privind să vezi în zarea îndepărtată cum se ridică dominând o măreață biserică. O asemenea poziție azi nu se găsește în Capitală. Trebuia deci să ne îndreptăm privirea asupra unui loc nu prea la periferia orașului, cu un diametru deja insuportabil, care loc să capete o lărgime cât mai mare, fără cheltueli exagerate, în această vreme de scumpete. Locul acesta îl găsim în preajma acestei cruci acum sfințită de mine și cu apă din rîul Iordan. Piața Bibescu- Vodă — prefăcută într-un parc, ne da o suprafață de 30.000 mp,—iar dacă se acoperă Dâmbovița—ceea ce are să urmeze—mărimea terenului liber crește la 50.000 mp, ceea ce cu cheltueli minimale nu se poate obține aiurea. La aceasta se mai adaugă un alt factor important și pentru mine — ca ierarh suprem al bisericii — mult hotărîtor. Este momentul tradițional, că strămoșii noștri înainte cu veacuri au destinat și dat dealului Mitropoliei noastre—acum devenit Dealul Patriarhiei și celor din preajma lui, un caracter bisericesc creștin. Pe acest deal și în jurul lui — pe temeiul unui plan de sistematizare artistic conceput cu arhitecți și tehnicieni pricepuți, urmașii mei în scaune de patriarh, cari vor avea fericirea să termine Catedrala începută de mine, vor completă și înstări cele isprăvite de mine cu noui așezăminte, încât să se creieze aci o cetățuie a ortodoxismului român, a Patriarhiei noastre, ale cărui instituțiuni să răspândească raze de lumină și de credință nu numai printre fiii țării, ci și pentru întreg Orientul creștin care e legat de noi prin aceeaș credință, sălvată pentru viitorime cu grele jertfe de mucenici.

Rămâne acum să rog pe milostivul Dumnezeu, ca să reverse asupra țării noastre darurile Sale cele bogate, ca din belșugul lor, nu numai înaltele stăpâniri, ci toți fiii milioanelor de credincioși ai bisericii mele să poată contribui cât de puțin — fie și numai cât dinarul văduvei din sfânta Evanghelie – pentru zidirea, terminarea și înzestrarea Catedralei noui – ca astfel prin cărămida sa sau prin firul de nisip al jertfei sale, fiecare credincios al bisericii să se simtă și sufletește legat de Catedrală, de biserica Patriarhiei Române, de Catedrala Mântuirii neamului cum a botezat-o însuși Regele Ferdinand. Astfel unitatea credinței strămoșești se va menține, va întări și se va forma și pe viitor cea mai puternică unitate și forță sufletească, pe care cu drag o vom pune ca și în trecut la dispoziția țării și a neamului, acum și pururea și în vecii vecilor, Amin“ („Monitorul Oficial”, nr. 104, 15 mai 1929, p. 3626-3627.).

A urmat la final cuvântul lui D. Dem Dobrescu, preşedintele comisiei interimare a Capitalei, rosteşte apoi următoarea cuvântare: „In tradiţia lui religioasă poporul român ridică o biserică lui Dumnezeu atât după o izbândă ca să mulţumească Cerului pentru ajutorul dat, ca şi după o Înfrângere, ca să îmbuneze pe cel atot puternic pentru pedeapsa primită. Astăzi, când cu ajutorul cerului şi cu virtuţile poporului nostru am înfăptuit unitatea noastră naţională, neamul nostru românesc cîştigă cea mai mare izbândă pentru că înlătură pentru totdeauna pericolul de moarte naţională. Capitală ţării este mândră de comoara de artă şi de aspiraţie pe care poporul românesc i-o aduce şi va şti să se arate demnă de ea prin ajutorul pe care trebue să-l dea şi mândră că devine depozitara celui mai mare simbol al virtuţilor noastre naţionale”. („Adevărul”, an 42, nr. 13921, 14 mai 1929, p. 4; „Cuvântul”, an V, nr. 1546, 13 mai 1929, p. 4; „Universul”, an XLVII, nr. 106, 13 mai 1929, p. 11).

Maiestate, Altețe Regale, Preasfințiților și Iubiți credincioși, O pioasă dorință mă îndeamnă în aceste clipe să vă arăt, cum ceea ce facem azi, la locul acesta, este primul pas întru înfăptuirea dorinței Aceluia Care — în fruntea țărișoarei Sale — a întemeiat România întregită. Dorința Lui trebuie să o considerăm drept o imperioasă poruncă, chiar și azi, când, reamintindu-mi-o, ea ne vine de departe de dincolo de mormânt. Și – fiindcă cuvintele Lui ne vor impresiona pe toți mult mai adânc și vor răsună mult mai duios decât cele mai meșteșugite vorbe ale mele – să-mi îngăduiți a citi scrisoarea pe care Marele Dispărut a adresat-o Sfântului nostru Sinod la 10 Mai 1920.

Din păcate, dorința regelui întregitor va putea fi materializată abia după 96 de ani de la punerea pietrei de temelie și pe o altă locație.

prof. dr. Emanuel Bălan

Articolul 1929, punerea pietrei de temelie a Catedralei Mânturii Neamului apare prima dată în Ecoul muntilor.

Numărul acesta a primit articole de la  mai mulţi profesori de istorie, erudiţi şi pasionaţi: Elena Preda, Emanuel Bălan, Ana şi Andrei Nica, Daniela şi Vasile Ciubotaru şi contribuţiile lor ne sunt de mare folos.

Remarcăm un studiu despre oierit realizat de mica noastră jurnalistă Maya Bicăjanu, care a folosit surse narative şi bibliografie edită şi o frumoasă iconografie. Au scris pentru noi, ca de obicei, Iolanda Lupescu, preotul Gheorghiţă Anisiea, Valentin Andrei, Ilie Alexandru (ca mai mereu – nostalgic), Lăcrămioara Pop, Mariana Deleanu, Oana Ciucanu, Mihai Panţiru şi alţii. Un interviu interesant ne-a propus eleva Casandra Asavei.

Istorie, etnografie, poezie, invitaţie la călătorii, biologie, realizări didactice, comemorări, sport, recenziii de carte, biografii romanţate. Cu adevărat un caleidoscop.

O bună şi folositoare lectură vă urăm!

Articolul Ecoul Munţilor la numărul 36! apare prima dată în Ecoul muntilor.

Ca în fiecare an în preajma lui 15 septembrie, toate unitățile școlare sunt pe ultima sută de metri cu pregătirile pentru începerea în bune condiții a unui nou an școlar. Cum se pregăteau sau erau pregătite școlile din Târgu-Neamț, în anul 1987, aflăm dintr-un material publicat în oficiosul partidului. Materialul prezintă pregătirile la două unități școlare, Liceul Agroindustrial (n.r. Colegiul Tehnic „Ion Creangă”), Școala nr. 3 și Școala nr. 2.

La Liceul Agroindustrial, directul Victor Avasilcăi se plângea de întârzierea lucrărilor, cauzată de neimplicarea unității patronatoare (în perioada comunistă fiecare unitate de învățământ era patronată de către o unitate productivă care contribuia financiar la îmbunătățirea bazei materiale a școlii), adică S.M.A. Târgu- Neamț. Chiar și așa, s-a reușit să se „igienizeze interioarele, cantina, internatul, s-a acoperit cu bitum localul nou, s-au adus lemne (din igienizarea pădurii Secu – făcută cu elevii)”. Mai erau de reparat clădirile vechi și de zugrăvit exterioarele.

La Școala nr. 3, directorul Constantin Crețu declara că „putem deschide anul şcolar chiar mâine (26 august n.n.) și nimic exagerat, pentru că: manualele sînt

asigurate, curăţenia este peste tot în drepturi depline”.

La Școala nr. 2, vizita redactorului de la ziarul „Ceahlăul” începea la muzeul școlii, amenajat de către profesorul Vasile Vrânceanu, unde peste 1300 de piese adunate „de-a lungul a 35 de ani de pasionatul profesor (peste 200 sînt înscrise în patrimoniul cultural naţional) compun aici cadrul unei noi lecţii deschise de patriotism și venerație a dăinuirii neamului nostru pe aceste meleaguri”. Directorul Aurelian Pintrijel afirma că este pregătit pentru primirea elevilor, dovadă că „în sălile de clasă, în cabinete e ca în farmacie: materialul didactic-impecabil; la cabinetele de fizică și chimie mobilierul este nou; o pianină nou-nouță așteaptă lecțiile de muzică”. Totul se datora și întreprinderii patronatoare, Autobaza I.T.A., dar și părinților, cadrelor didactice și elevilor.

Așadar, în toamna lui 1987, școlile erau pregătite pentru începerea penultimului an școlar sub regim comunist.

„Ceahlăul”, an XX, nr. 2618, 29 august 1987, p. 4.

prof.dr. Emanuel Bălan

Articolul Pregătiri pentru un nou an școlar la Târgu-Neamț apare prima dată în Ecoul muntilor.

În acest sens, la 20 mai 1916 se ordona lucrări de refacere la spitalele de la Văratec şi Mănăstirea Neamţ, lucrări ce au fost încredinţate Serviciului de Poduri şi Şosele Neamţ. În august 1916, Ministerul de Război a dat acestor spitale sume de bani pentru amenajare, 3948,75 de lei la Văratec şi 2809, 88 lei la Mănăstirea Neamţ. La intrarea României în război capaciatea acestora era de 368 paturi la Varatec, 324 la M. Neamţ si 200 paturi la Bălţăteşti. La M. Neamţ exista şi Colonia şcolară care putea găzdui 100 de paturi. Aceste spitale erau conduse de un administrator ajutat de un contabil. Astfel, spitalui 31C Bălţăteşti, era administrat de Agăpescu, 32C Văratic de Lepădatu, iar cele de la Neamţ şi Secu de către Arhimandrit Evghenie Ungureanu. În toamna anului 1916, situaţia acestor spitale era dferită. Cel de la Bălţăteşti deja avea activitate, în octombrie fiind trataţi aici 209 soldaţi, personalul fiind în număr de 20 de persoane, medicul Tatomir fiind ajutat şi de studentul Segal Marcu iar cel de la Mănăstirea Văratec avea şi un ajutor de farmacist. O situaţie specială era la spitalul de la M. Secu, care nu avea medic şi nici nu funcţiona. La 6 ianuarie 1917, administratorul acestuia, protosinghelul Ilarion, arăta preşedintelui CAS Neamţ că până la acea dată nu a avut răniţi. O primă dovadă de activitate reiese din documentul datat în 23 mai 1917, care arăta că aici au fost evacuaţi infirmii din Piatra Neamţ. Abia la 1 iunie 1917, presedintele CAS Neamţ aproba angajarea aici cu un salariu de 30 lei lunar, a 2 bucătari, 3 spălătorese şi a 2 gardieni. Din primăvara anului 1917, toate spitalele militare şi militarizate depindeau de Direcţia a VI-a Sanitară de pe lângă Armata a II-a, Serviciul Spitalelor.

După retragerea în Moldova în noiembrie 1916, în Neamţ au fost evacuate 5 spitale din Prahova, trei dintre acestea 153, 154 si 440 fiind concentrate la Bălţăteşti. Din Buzău au fost instalate în zona Târgu Neamţ, spitalele 171, 372, 373 şi 374.  Spitalul 171 a fost instalat în localul şcolii din Bălţăteşti şi în două case din sat, administrator fiind Ialomiţeanu.

Un document din 23 septembrie 1917 menţionează 25 de spitale în judeţ. Printre acestea erau şi spitalul, 31C Bălţăteşti, 33C de la Mănăstirea Neamţ, 32C de la Mănăstirea Văratic şi spitalul 431C de la Mănăstirea Secu. Spitalele funcţionau în clădiri rechiziţionate iar pentru cele care nu erau ale statului se plătea chirie.

Aceste spitale de covalescenţi au avut şi pacienţi soldaţi ruşi, deşi în zona Tîrgu Neamţ exista şi spital militar rusesc. Situaţia din 10 decembrie 1916, ne arată la spitalul de la Bălţăteşti că pe lângă cei 275 de soldaţi români erau şi 13 rusi, dintre care un locotenent.

Din martie 1917, a fost creat Consiliul de Administraţie a Spitalelor din Neamţ, care avea printre funcţionari, refugiaţi din Muntenia, ce munceau fără plată în schimbul hranei şi locuinţei.

Spitalele s-au confruntat în timpul războiului cu problema lipsei de materiale sanitare. Astfel, în februarie 1917, spitalul de la Mănăstirea Neamţ numai avea deloc medicamente de primă necesitate, precum chinina. Aprovizionarea acestora cu alimente a fost o altă problemă, acestea îşi asigurau cea mai mare parte de la furnizorii particulari contra cost. De pildă, uleiul de floarea soarelui sau cânepă de la teascurile lui Ion Popescu din Valea Arini şi Munteanu din Bălţăteşti. Spitalul de la Mănăstirea Neamţ a cumpărat de la înfiinţarea sa şi până la 1 martie 1917, 875,85 kg carne de vită la preţul de 1,30 lei kg. Brânza un aliment de bază în zona de munte, devenise o raritate, astfel că în 26 mai 1917, CAS Neamt a repartizat 165 kg pentru spitalul de la M. Neamţ, şi câte 60 de kg pentru cele de la Bălţăteşti şi Văratec. Greutăţile de aprovizionare cu alimente au fost provocate şi de aliaţii noştrii, ruşii, care plăteau oricât cereau negustorii şi urcau astfel preţurile, cumpărând totul de prin sate. De astfel de practici se plângea administratorul spitalului 373 Buzău, înfiinţat la Valea Seacă, în decembrie 1916. Spitalele se confruntau şi cu problema încălzirii, astfel, spitalul de la M. Neamţ avea nevoie de 3500mc de lemne, pentru spitalul de la Bălţăteşti s-a fixat de către Regiunea Silvică, pădurea din comună iar pentru cel de la Văratec pădurea din zonă. Unele spitale aveau gospodării şi ateliere anexă, cei drept, cele de la Neamţ şi Văratec le foloseau pe cele ale mănăstirilor, iar cel de la Bălţăteşti avea şi o grădină de zarzavat de peste 40 de prăjini.

Mizeria, foametea, aglomeraţia a făcut ca în iarna anului 1917, să apară epidemiile.

Problema personalului medical a fost permanent una stringentă, cele mai multe aveau studenţi medicinişti şi un singur medic, de regulă şi administrator. Personalul inferior era şi acesta deficitar, aşa cum rezultă dintr-o informare din 26 mai 1917. La spitalul din Bălţăteşti erau 32 de persoane, la cel de la Văratec, 37 persoane iar la cel de la Secu, 6 persoane. Foarte mulţi angajaţi ai spitalelor, în special cei din categoria administrativă şi de asistenţă, au lucrat fără nici o retribuţie de la stat. Paza spitalelor era asigurată de către miliţieni, insuficienţi şi prost echipaţi.

Spitalul de la Bălţăteşti avea 17 miliţieni, cel de la Văratec, 19, iar cel de la M. Neamţ, 19 miliţieni. În aceste spitale au lucrat şi călugări, precum la spitalele de la Văratec şi Neamţ dar şi învăţători la partea administrativă, 5 la Bălţăteşti , 7 la Varatec din care 3 refugiaţi şi 3 învăţători refugiaţi la spitalul de la M. Neamţ.

În cursul anului 1916 în cele trei spitale de covalescenţi s-au aflat 97 de militari la Bălţăteşti, 567 la Văratec şi 122 la M. Neamţ.  La 5 mai 1917 la Văratec se aflau 291 de răniţi şi 21 de contagioşi. În augst 1917 se aflau internaţi 220 militari la Bălţăteşti, 111 la Văratec, 695 la  Neamţ şi 138 la Secu.

La începutul anului 1918 activitatea unor spitale s-a redus foarte mult ceea ce a condus la închiderea acestora. În mai 1918 a fost desfinţat spitalul de la Văratic, mobilierul fiind predat comunei Filiora.

Mai multe documente ne arată că spitalele militare au fost desfiinţate cel târziu la data de 31 mai 1918. Cu toate acestea, unele spitale şi-au continuat activitatea şi în vara anului 1918. Spitalele militare din Târgu Neamţ reprezintă o pagină din contribuția oraşului la războiul de reîntregire una mai puţin cunoscută decât faptele de glorie ale Batalionului de Vânători de Munte.

Surse:

SJAN  Neamţ, fond Consiliul de Administraţie a Spitalelor Militare, 1916, 1917, 1918;

SJAN Neamt, fond Revizoratul Şcolar Neamţ, dosar nr. 826, 839.

Prof. dr. Emanuel Bălan

Articolul Spitalele militare din zona Târgu Neamţ în Primul Război Mondial (1916-1918) apare prima dată în Ecoul muntilor.

Vizita regală era anunțată pentru ora 11.30, Carol sosind cu trenul regal în gara Pașcani, unde a fost primit de Traian Ionașcu, Rezidentul regal al ținutului Prut, prefectul județului Neamț, locotenent-colonel Eugen Hociung, prefectul județului Baia, colonel Crețoiu, generalul Ștefan Ionescu, comandantul corpului 4 armată și alte oficialități civile și militare. Cu un alt tren a sosit premierul Armand Călinescu şi ceilalţi membri ai guvernului. „Prima maşină care a deschis cortegiul a fost a d-lui prefect de Neamţ. Pe tot drumul până la Tg. Neamţ, M.S. Regele a fost întâmpinat de ţărani îmbrăcaţi în frumoase costume naţionale, de străjeri şi străjere cu flori în mână, de autorităţile comunale şi căminele culturale, care în urale nesfârşite au făcut o entuziasmată întâmpinare convoiului. La intrarea în Tg. Neamţ, un mare arc de triumf pe care erascris «Trăiască M. S. Regele Carol II-lea». Pe trotuare şi pe şoseaua până la monument erau în rânduri şcolile primare, arcaşii, primarii din întreg judeţul, căminele culturale şi membrii gărzilor naţionale în frunte cu d. căpt Şt. Gheorghiu – toţi având în mână steguleţe iar în piept portretul M. Sale Regelui.

La intrarea în Tg. Neamţ şi pe întreg traseul până la monument urale nesfârşite au isbucnit din miile de piepturi ale asistenţei. La urcarea spre monument, buciumaşii, urmaşi ai plăeşilor lui Ştefan în frunte cu pădurarii Loghin Apetroaie şi Petre Munteanu-Ţibucani au dat semnalul din buciume” (cultul personalității era deja o caracteristică a regimului Carol al II-lea). La monument a fost întâmpinat de primarul orașului, avocatul Balan, și a primit raportul generalului Bădulescu, trecând în revistă Batalionul I de vânători de munte. După intonarea imnului regal, acesta a luat loc în tribuna oficială alături de premierul Armand Călinescu, Paul Teodorescu, ministrul Aerului și Marinei, mareșalul Palatului, dr. Marinescu, ministrul Sănătății, Eugen Titeanu, ministrul Propagandei, generalul Mihail, subsecretar de stat la ministerul Armatei, Traian Ionașcu, rezidentul ținutului Prut, Curtea millitară a regelui, cu colonelul Filliti, adjutant regal și Blanu, directorul Siguranței statului.

După prezentarea drapelului de luptă a primului batalion, drapel ciuruit de gloanțe, a fost oficiat un parastas de către un sobor de preoți, primul vorbitor fiind generalul Bădulescu, comandantului primului batalion, care a spus printre altele că de „aici plăeşii lui Ştefan cel Mare au făcut minunea din Cetatea Neamţului şi de aici plecând plăeşii Principelui Moştenitor Carol au făcut minunea de la Tg. – Ocna. Socotim, Majestate, că Târgul Neamţ care a fost reşedinţa principală de întremare şi pregătire a primilor Vânători de Munte nu şi-a pierdut nici unul din darurile sale naturale şi istorice, şi de aceia respectuos ne îngăduim a crede că ar fi bine să se găsească aci modalitatea cultivării mai departe a acelui spirit militar care pluteşte în atmosfera Cetăţii Neamţului şi a acestui monument. Şi acum, domnule primar îţi încredințăm acest monument la a cărui făurire atmosfera comunei Tg.-Neamţ a contribuit atât de mult”.

A urmat cuvântarea regelui Carol al II-lea, care a adăugat că „aici, în Târgul Neamţ, unde plutea încă amintirea plăeșilor lui Ştefan cel Mare s’a făurit acest admirabil instrument de luptă: Vânătorii de Munte”.

Toate discursurile, ne informează corespondentul, au fost difuzate în oraș prin „instalaţii speciale făcute de direcţia propagandei, pentru numerosul public care n-a putut pătrunde la monument”.

După discursuri, suveranul a mers spre locul de defilare, la poalele dealului, trecând în revistă veteranii primului batalion de vânători de munte și compania de onoare, în frunte cu generalii Bădulescu, Bălănescu, comandantul Brigăzii I-a mixtă de vânători de munte, Pantazi, Manoliu Gheorghe, comandantul Brigăzii a II-a mixtă de vânători de munte. A urmat dineul la Băile Oglinzi cu toți ofițerii și invitații, generalul Bădulescu a ținut un toast, la care a răspuns regele prin cuvintele: „Iubiţi camarazi, ca în orice zi de adunare camaraderească, datoria noastră este să ne amintim înainte de toate de acei cari nu mai sunt în mijlocul nostru şi primul nostru pahar, în tăcere şi reculegere, să-l închinăm întru amintirea colegilor noştri, pieriţi, cu entuziasm şi avânt tineresc, care l-a dat întâiul Batalion de Munte, în luptele de la Târgul Ocna. (Asistenţa în picioare păstrează câteva clipe de tăcere). Camarazi! Sunt fericit că serbarea de astăzi coincide cu împlinirea a 25 de ani de la întemeierea acestui falnic batalion”,

Mai aflăm că a mai urmat o masă pentru 500 de nevoiași, după care regele împreună cu prefectul au plecat spre Piatra Neamț.

Prof.dr. Emanuel Bălan

Articolul Inaugurarea Monumentului Vânătorilor de Munte, la 29 iunie 1939 apare prima dată în Ecoul muntilor.

Treptat însă, circulația fiduciară și prețurile au crescut, ca urmare a unor mari investiții („industrializarea socialistă“), a cheltuielilor determinate de sporirea efectivelor militare (la indicația Moscovei) și a deficitului în balanța de plăți externe, prin exporturi românești necompensate în Uniunea Sovietică. Soluția guvernului democrat-popular a fost o nouă reformă. Ea a reprezentat o nouă confiscare a masei monetare în circulație. De astă dată, prin cursuri de schimb diferențiate de (a) 1 leu nou pentru 20 lei vechi; (b) 1 la 100; (c) 1 la 400. Acum, în 1952, această a doua confiscare a numerarului în circulaṭie permitea schimbul banilor în raport de 20 până la 400 lei vechi pentru un leu nou. Acoperirea în aur a leului era de 0,07934 grame aur fin. Acţiunea financiară a început în toată ţara, cu unele mici întârzieri, în dimineaţa de 28 ianuarie, aceasta finalizându-se la 31 ianuarie 1952. La nivel naţional au funcţionat 5514 centre de schimb care au preschimbat suma de 37.964.446.564 de lei de la 9.014.486 persoane. Unele regiuni au înregistrat o rată de prezenţă mai scăzută, întrucât capul familiei a schimbat banii pentru toţi membrii, ori mulţi indivizi deţineau sume infime.

Chiar dacă legea nu stabilea o sumă maximă până la care se puteau schimba banii, așa cum fusese în 1947, organele de Miliție au primit ordin să urmărească pe cei care schimbau mai mult de 200.000 de lei și să-i raporteze organelor de miliție superioare.

În urma unui astfel de ordin, la 10 februarie 1952, Miliția Târgu-Neamț trimitea Direcției Regionale Iași lista cu persoanele din raionul Târgu-Neamț care au schimbat astfel de sume de bani:

Tot în 1952, o serie de cetățeni ai orașului erau verificați de organele miliției, pentru că ei sau rudele lor au fost „exploatatori”. Aceștia aveau anumite funcții în instituțiile comuniste. În vizorul organelor intraseră 5 persoane, verificate de Miliția locală care înainta rezultatele anchetei Regionalei Bacău cu mențiunea „Confidențial personal”, prin adresa din 14 septembrie 1952.

Verificarea îi vizase pe următorii: Carol Israel Haim, director la C.C.L. Produse Industriale Târgu-Neamț, a cărui mamă „are cârciumă, toate rudele sale au fost mari exploatatori și speculanți, fiu de exploatator, căsătorit cu o fată de exploatator”; Iuliu Sechter, contabil șef la Intreprinderea mecanică „23 August” Târgu-Neamț, „fiu de mare comerciant și industriaș, a avut o fabrică de cherestea, depozit de cherestea, fost acționar la o fabrică de cherestea, soția sa este contabilă la secția de panificație a pâinii Tg. Neamț”; Șchiopu Vasile, gestionar la Intreprinderea de Stat a Regiunii Bacău, „fost mare funcționar al orașului, în trecut proprietar a mai multe blocuri din Tg. Neamț (sic!, nu se spune unde erau blocurile, n.n.)”; Pedemonte Elena, funcționară la Banca de stat Târgu-Neamț, „fiică de exploatator, mama sa are 19 ha de pământ, este licențiată în drept, nu a făcut și nu face politică”; dr. Sava Mihai, şeful direcției de sănătate a Raionului Târgu-Neamț, „este fiu de chiabur, în prezent căsătorit cu fiica fostului comerciant și negustor Gh. Orghidan, care a fost cel mai mare afacerist și exploatator pe timpuri în oraș. În prezent are patru blocuri în oraș, proprietatea fiicei sale, soția doctorului Sava”.

Miliția a fost instituția care s-a îndreptat asupra fostei clase politice, a industriașilor, cu scopul de a „lichida pozițiile economice ale exploatatorilor, pentru demascarea uneltirilor dușmanilor de clasă, un sprijin prețios în lupta pentru întemeierea socialismului în țara noastră”.

Emanuel Bălan

Articolul Târg-nemțeni în vizorul Miliției în 1952 apare prima dată în Ecoul muntilor.

În 1646, Marco Bandini, omul de încredere a lui Baksic, uns în 1643 vicar apostolic peste catolicii din Moldova, sosește în târgul aflat „lângă un torent care curge dinspre miază-zi și de la care își ia și numele. Spre miază-noapte un deal (mons) înalt lipit de orășel îl domină, în spre cea de răsărit este loc șes, spre apus, cale de o milă ungurească vezi ba loc șes, ba dealuri mănoase, după care încep munții (alpes) care țin până în Transilvania, și care pot fi trecuți în trei zile, nu pe un drum de care, ci pe o potecă de urmat cu piciorul sau călare”. Sașii au aici doar o biserică din „lemn pe o temelie de piatră în locul în care fusese mai înainte o capelă cu hramul Înălțării Sfintei Cruci, aceasta năruindu-se. O matroană săsoaică, Sofia, a construit în același cimitir o biserică nouă și mai mare, cu hramul sfântului Nicolae, care a fost terminată de tot în anul 1629”. Ortodocșii au trei biserici de lemn și sunt peste 400 de suflete. Aici se ia și vamă pentru negustorii care trec în Transilvania.

În 1654, misionarul iezuit găsește o „bisericuță din lemn cu câteva case de catolici, fără preot”. La 1650, minoritul conventual Bonaventura din Campofranco spune că biserica din oraș este fără preot. Noul vicar apostolic, Vlas Koicevic, poposește în 1661 în târgul care era „lângul râul cu același nume, avea multe biserici și mănăstiri schismatice în apropiere, iar Biserica catolică e de lemn. 109 suflete rămase după ciumă. Preot nu este. A slujit preotul Elias din ordinul minorițior observanți din Bosnia. (…) Din 1647 n-au văzut episcop și nu au fost confirmați”. La 1670, misionarul Francesco Maria Spera poposea la Neamț (Nempsi Villa), unde se afla un diacon si 35 de suflete. Vito Piluzzi din Vignanello, la 1688, găsea „treizeci și cinci de suflete, biserica are o vie, anul acesta a avut de la vie optzeci de ciubere”. Existau și două biserici ortodoxe, iar la „două leghe de Neamț este o mănăstire care se numește Agapia. Secul este la trei leghe. Starea bisericii catolice nu era una bună, fiind din „lemn cu două clopote și două clopoțele mai mici de altar, o biblie și multe alte cărți în limba germanăˮ. Tot pe la 1670, misionarul Giovanni Battista del Monte Santa Maria găsește o biserica catolică „din lemn, cu un altar; are potir și o cruce de argint, odăjdii de altar vechi și rupte”. Are și o vie la Cotnari, care era ținută de sătenii de acolo. Erau doar 10 case de catolici, care nu aveau preot.

În 1682, minoritul Antonio Angelini din Campi spunea că „biserica e din lemn cu două clopote; sunt trei case de catolici, slujește părintele misionar din Baia odată pe lună, și atunci când este chemat. Via este acum distrusă”. În 1688, Francesco Renzi, trimis al Congregației de Propaganda Fide în Moldova, întocmește o informare în care precizează că la Neamț este o biserică catolică „de lemn, cu clopotele sale și cu odăjdii. Catolicii din acesta sunt în munțiˮ. La 1689, misionarul Antonio Giorgini spunea că domnitorul Moldovei avea în Roman 200 de leferi, adică soldați, toți călare, care sunt cu leafă. În Piatra, 40 de soldați călare, iar la Neamț, 60. În raportul din 1691, către propagandă, despre situația din Moldova, misionarul minorit Francesco Antonio Renzi informa că la Neamț este o „biserică de lemn, fără clopot și obiecte de cult; sunt cam cinci familii de catoliciˮ. Janos Papi se afla la 9 octombrie 1708 la Târgu Neamț (Namici), unde trebuia pus în aplicare salvconductul domnitorului, dar, spunea el, localnicii nu au ținut seama de salvconductul domnului și „punându-și nădejde în cetatea de piatră, s-au retras acolo, și a trebuit singur să am grijă de aprovizionarea mea”. În 1737, un negustor rus, trecând prin oraș, îl găsea devastat de turci.

Într-o descriere a Modovei de la 1740, un dregător turc spune că Neamțul este la vreo zece mile de Suceava. Într-o schiță geografică a Moldovei din 1769, redactată de către un evreu galițian, apare și Neamțul printre orașele importante ale Modovei. În 1815, ofiţerul austriac Feodor Karacsay, aflat într-o vizită cu caracter militar în Moldova, trece şi prin Neamţ, „o localitate mică, dar vestită pentru mănăstirea sa cu 500 de călugări, în care se găseşte o icoană în argint a Sfintei Marii şi unde moldovenii fac pelerinaje în fiecare an, în ziua Înălţării la cerˮ. Peste douăzeci de ani, în 1835, naturalistul austriac Julius Edel, aflat într-o expediție de cercetare prin Moldova, sosește la 13 iunie în oraș, care „are un aspect sărăcăcios, cu puține case frumoase, dar are o foarte bună apă de băutˮ. La 1842, germanul Paul Körnbach, în lucrarea sa dedicată Moldovei, scrie că târgul se află „la granița cu Transilvania şi nu departe de râul Moldova, este un oraş reşedinţă de ținut, şi înconjurat de cele mai frumoase locuri romantice. Are un comerţ însemnat cu lemn pentru construcţiiˮ. În 1846, doamna A. de Carlowitz vizitează orașul, fiind primită și ospătată la un fost ispravnic, care știe nemțește. „Casa are divanuri, perne și dulapuri în zid. La masă se aduce tabac și odogaciu de India, care e foarte scump. Imediat după revoluția pașoptistă, la 1851, Benjamin Marie Appert, cercetând starea sanitară şi educaţională a Moldovei, scrie că la Neamţ exista un spital întreţinut de mănăstirea Neamţ.

În toamna anului 1863, englezul Laurence Oliphant vizitează orașul, fiind întâmpinat de subprefect „cu cea mai servilă atitudineˮ. Îl nemulțumește lingușeala funcționarilor locali, care, în opinia sa, sperau să obțină oarecare avantaje de pe urma influenței sale pe lângă autoritățile de la București: „nimic nu-i determină să ne lase în pace. Nu numai că au stat peste noi la micul dejun, ci au insistat să ne însoțească la mănăstiri, asistați de o escortă călare.ˮ Este dezamăgit și de inteligența funcționarilor, care nu erau în stare să spună nici măcar cât este ora, „cu cea mai mare naivitate ne-a spus că singurii care știau ceasul erau evreiiˮ. Totuși, află că în oraș funcționau două școli, „una cu o sută de băieți, cealaltă cu șaizeci de feteˮ. Spre sfârșitul secolului al XIX-lea, în iunie 1884, poposea sub cetate Mary Walker, o englezoaică căreia micul târg i se părea un loc murdar, situat de-a lungul unei străzi, pe malul unui râuleț secat, care avea însă și câteva case frumoase la periferie. La începutul secolului al XX-lea, preotul Raymund Netzhammer poposește la Neamț, venind cu trăsura de la Pașcani, după o călătorie de 3 ore. Târgul se „întindea lin pe partea de nord până la poalele unui lanț muntos (Culmea Pleșului n.n.), fiind delimitat la sud de albia largă, secată, nisipoasă a unui râu (Ozana n.n.)ˮ. A poposit în curtea unui han, apoi a vizitat orașul, remarcând „grădina publică cu un pavilion pentru muzicăˮ, plimbarea aducându-i în cale o mai veche cunoștință, domnul Fackler, care era proaspătul inginer al orașului, prilej de depănat amintiri la locuința acestuia. În 1912, francezul Paul Labbe vizitează orașul chiar într-o zi de târg, când „străzile sunt pline de lume, de soare şi de veşminte cu paiete de aur şi argint. Nişte soldaţi se plimbă prin piaţă şi schimbă râzând câteva cuvinte cu ţărăncileˮ.

Călători străini care au trecut și poposit în târgul de la poalele cetății în secolele XV-XX au surprins transformările economice, sociale și culturale ale urbei. Aceste mărturii reușesc să creioneze istoria seculară a acestui târg.

Prof. dr. Emanuel BĂLAN

Articolul CLIO: Târgu-Neamț în viziunea călătorilor străini apare prima dată în Ecoul muntilor.

Prima statistică a saşilor la Neamţ o avem de la abatele Quirini, din anul 1599, care ne spune, în notiţele sale de călătorie, că erau 74 de familii de catolici cu 383 de suflete, aceştia având şi două biserici deservite de un preot sas. Prima mențiune a unei biserici catolice la Neamț datează din 1595-1596, în însemnarea călugărului franciscan Francesco Pastis din Candia. La 1599, Bernardino Quirini, care era în trecere prin Neamț, găsește cele două biserici catolice din lemn, deservite de un preot sas de 70 de ani.

La începutul secolului al XVII-lea, viața religioasă de rit catolic era în impas, așa cum este de părere și Ioan Argento, la 1603, fiind „cu putință a se sluji biserica, preotul bătrân avînd grijă de două biserici de lemn, iar catolicii erau puținiˮ. Situația se înrăutățește, așă cum observă și misionarul Paolo Bonicio din Malta, care, vizitând Neamţul pe la anul 1633, nota despre comunitatea catolică de aici: „că are vreo 20 de case, cu o biserică fără preot, pentru că nu au nici o posibilitate de a-l întreţine”.

În timpul domnitorului Vasile Lupu, catolicii mai aveau o singură biserică, așa cum este descrisă de Petre Bogdan Baksici, la 1643: „o biserică lungă de lemn, de 18 pași și largă de 8 pași, fără preot (…). În fața bisericii se află o clopotniță cu două clopote, iar împrejurul bisericii se află un cimitir (…). Sunt 63 de catolici pentru împărtășanie și 29 de copii, toți sașiˮ.

În 1646, Marco Bandini vorbește și el despre aceeași biserică din „lemn pe o temelie de piatră în locul în care fusese mai înainte o capelă cu hramul Înălțării Sfintei Cruci, aceasta năruindu-se, o matroană săsoaică, Sofia, a construit în același cimitir o biserică nouă și mai mare, cu hramul Șfântului Nicolae, care a fost terminată de tot în anul 1629”. Bandini spunea că mai erau 48 de catolici. Un raport al nunţiului din Polonia, din anul 1676, spune că „toţi catolicii din Tîrgul Neamţ au fugit”. În 1654, un misionar iezuit găsește o „bisericuță din lemn cu câteva case de catolici, fără preot”.

În 1661, imediat după epidemia de ciumă din 1660 care a secerat numeroase vieți în Moldova, Vlas Koicevic găsea încă biserica din lemn, dar și 109 suflete rămase după ciumă. Biserica era în continuare fără preot, dar în trecut a „slujit preotul Elias din ordinul minoriților observanți din Bosnia (…)ˮ.

Totuși, la 1670, când Francesco Maria Spera poposea la Neamț (Nempsi Villa), biserica era deservită de un diacon ce slujea celor 35 de catolici. Informația este oarecum contradictorie, dacă o coroborăm cu cea prezentată de misionarul Giovanni Battista del Monte Santa Maria, care, tot în 1670, spune că cele 10 case de catolici nu au preot, iar biserica „este din lemn, cu un altar; are potir și o cruce de argint, odăjdii de altar vechi și rupte, dar are și o vie la Cotnari care era ținută de sătenii de acolo”.

În 1682, Antonio Angelini din Campi spunea că „biserica e din lemn cu două clopote; sunt trei case de catolici (…) slujește părintele misionar din Baia odată pe lună, și atunci când este chemat. Via este acum distrusă”.

În 1688, Francesco Renzi, trimis al Congregației de Propagandă Fide în Moldova, întocmește o informare în care precizează că la Neamț este o biserică catolică „de lemn, cu clopotele sale și cu odăjdii. Catolicii din aceasta sunt în munțiˮ. În raportul din 1691 către propagandă despre situația din Moldova, misionarul minorit Francesco Antonio Renzi informa că la Neamț este o „biserică de lemn, fără clopot și obiecte de cult; sunt cam cinci familii de catoliciˮ.

La 1695, apare o ultimă relatare despre această biserică, făcută de către preotul Ioan Bercus, care consemnează că la Neamţ „există o biserică catolică din lemn care e pustie […]. Nu sunt mai mult de  3 sau 4 case de catolici, care înainte erau foarte mulţi şi cu vază”. La începutul secolului al XVIII-lea, în zona Neamţului, s-au stabilit foarte mulţi negustori de origine armeană şi, în dorinţa lor de a avea un locaș de cult propriu de rit ortodox armeano-gregorian, au cumpărat, de la puţinii catolici rămaşi, biserica rămasă în paragină.

În perioada interbelică, este amintită o biserică catolică. Astfel, în 1922, 51 de locuitori erau catolici, pentru ca, la recensământul din 1930, 57 de locuitori să se declare catolici după religie. După căderea regimului comunist, recensământul din 1992 înregistrează 82 de locuitori de religie catolică. Numărul acestora a scăzut, astfel că recensămintele din 2002 și 2012 înregistrează doar 15, respectiv 14 locuitori de religie catolică. În 2011, a fost resfințită biserica parohială „Sfinții Petru și Pavel”.

Lucrările de restaurare, consolidare şi extindere au transformat edificiul, donat Bisericii Catolice de familia Kertz (ambii soţi au decedat) în anul 1983, într-o biserică demnă şi primitoare, care se adaptează foarte bine exigenţelor vieţii creştine a micii comunităţi catolice din Târgu-Neamţ şi de prin satele adiacente. Preot paroh după construcția acesteia a fost Iulian Butnaru. În prezent preot paroh este Ghența Iosif ajutat de preot Manni Fernando.

Prof. dr. Emanuel Bălan

Articolul Istoria românilor prin călători: Viața religioasă a populației catolice din Târgu-Neamț apare prima dată în Ecoul muntilor.

În ședința din 22 octombrie 1888, Consiliul Comunal hotărăște să ceară guvernului „să doneze acestei comuni terenul necesar cu apile minerale”. Analiza făcută de către Petru Poni în același an și trimisă Primăriei Târgu-Neamț, arăta că „apele acestor izvoare conțin mai multe minerale și fac parte din apele minerale sodice și bromurate și prin compoziția lor se asămănă cu apele de la Reihenheld (Reichenhall-Bavaria), de la Ischl, de la Gmunden, de la Hall”. Consiliul, prin primarul Nică I. Drăghici, a hotărât să ceară prefecturii să intervină pe lângă ministrul domeniilor pentru a se obține suprafața de 11, 76 ha din moșia statului de la Oglinzi, cu locul izvoarelor pentru amenajarea stabilimentului balnear. Terenul a fost obținut gratuit de către Primăria Târgu-Neamț, care avea obligația să nu-l vândă sau arendeze și să realizeze „un stabiliment cu 18 cabine, 2 piscine și 2 bazine – rezervoare de apă”.

La 3 mai 1892, Parlamentul vota legea prin care autoriza Primăria să împrumute suma de 100.000 de lei pentru a finaliza lucrările de captare a apelor și darea în folosință a stațiunii. Însă, până la acea dată se cheltuise suma de 132.585, 55 lei pentru amenajarea stabilementului. Lucrările au fost realizate de către antrepriza de construcții a asociaților Mathias Zwiling și Isidor Eisenberg din Botoșani, fiind împrumutați alți 300.000 de lei. Au fost aduse utilaje de la Viena produse de celebra firmă Kolsen & Comp., care trimisese și doi ingineri pentru punerea în funcțiune a acestora.

În anul 1893, băile au fost date în folosință și au fost prezentate celor care aveau nevoie de tratamente de către doctorul L. Văleanu, prin intermediul broșurei „Băile de la Oglinzi”, în care acesta scria: „Stabilimentul se compune dintr-o clădire pentru băi și dușuri, apoi din clădirea numită Castelul apelor, în care se află mașina de aburi și două rezervoare. Aceste două clădiri sunt în legătură printr-un canal subteran, în care sunt așezate toate conductele (…). În clădirea principală se află cabinele, două piscine, o sală de așteptare și cabinetul medical. În fiecare cabină se află câte o cadă de porcelană și o dușă cu apă caldă și rece”.

Deschiderea oficială a avut loc la 5 iulie 1896, chiar dacă băile erau folosite încă din 1890. Sezonul balnear se deschidea la 20 mai și ținea până la 10 septembrie. Inventarul băilor la 1900 cuprindea clădirea băilor din lemn, cu 18 cabine de băi, 2 piscine și un hotel din cărămidă cu 2 etaje, cu 28 de camere. Lipsa banilor a condus la sistarea lucrărilor astfel că, în ședința Consiliului Județean din 19 noiembrie 1898, este luată în discuție situația dezastruoasă a băilor, aflate în stare de faliment. Speranțele autorităților locale de redresare a urbei prin intermediul stațiunii nu au dat roade, dovadă și numărul mic de persoane care s-au tratat aici, 173 în 1896 și 217 în 1897.

În ciuda situației în care se aflau băile, autoritățile locale au continuat să facă reclamă stațiunii prin publicitatea din marile ziare ale vremii. O astfel de reclamă era publicată în Adevărul din 14 iunie 1903, și menționa că apele de aici „folosesc cu succes boalelor scrofuloase, anemiei, boalelor de femei, reumatismelor, sifilis inveterat, rahitismului, eczemelor cronice”. Se putea procura inclusiv sarea la cutii de 2 kilograme, la prețul de 1, 20 lei. „O camera cu două paturi în hotelul băilor 3 lei 50 pe 24 ore, și cu un pat 2 lei 50 bani. Dejunul și masa pe zi la restaurant pentru o persoană 4 lei 50 și de copil până la 10 ani 2 lei 25 bani, iar pentru mai mult timp se poate conveni cu antreprenorul sub prețurile de mai sus”.

În timpul Primului Război Mondial clădirile au fost rechiziționate de armată și devastate, pagubele fiind evaluate la peste 100.000 de lei, astfel că Primăria l-a somat pe antreprenorul Octav Ionescu să cedeze primăriei inventarul băilor așa cum l-a primit. În 1919, conducerea târgului își exprima dorința de a vinde Băile Oglinzi către CFR cu suma de 10 milioane de lei, oferta fiind refuzată. Așadar, primăria rămânea să administreze băile, ceea ce s-a dovedit a fi un fiasco financiar, motiv pentru care în 1922 au fost concesionate lui Ioan D. Ceacâru din Târgu-Neamț, pentru 20 de ani, acesta urmând să plătească o chirie de 40.000 de lei pentru primii 5 ani și 30.000 de lei pentru următori 15 ani. Noul arendaș se pune pe treabă și reface stabilementul bailor, dar și localurile de cazare, publicând noi broșuri de popularizare a „Perlei Moldovei”, cu imaginile Hotelului „Carol” (azi clădirea Taberei Oglinzi), restaurantul „Cazino”, hotelurile „Creangă” și „Ferdinand” și vilele „Bersan” și „Ella”. Stațiunea rivaliza ca eficiență și eleganță cu celebrele ape de Karlo Vivary (Cehia), Ciechocinek (Polonia), Reiufelden (Elveția), Hall (Austria), Ischl (Austria), Stotterheim (Germania), Reichenhall (Germania), Salzburg (Austria) sau Salyes (Franța).

Și în perioada interbelică stațiunea a beneficiat de reclamă în presa națională, una dintre cele mai frumoase prezentări fiind găsită în revista Realitatea Ilustrată din iulie 1928: „Le zice „Perla Moldovei”, căci reprezintă într-adevăr o perlă prin nestematele băi ce posedă. Pentru a ajunge la ele și a le admira, luați trenul de Moldova, descinzând la Pașcani, iar de aci pe un drum splendid, ajungeți la „Băile Oglinzi”. Șoseaua e dreaptă ca-n palmă; automobilul urcă mereu, iată că trece peste râul Moldova. Începi să simți acel aer dulce și întremător care-ți dă o viață nouă. La o cotitură încep a se întrezări turlele bisericilor din Târgu-Neamț. În fine, iată-ne ajunși în vechiul târg, în apropierea cetății lui Ștefan-cel-Mare. Ajungem în stațiune în 40 minute. Iată-ne în parc, mii și mii de flori de toate culorile îți încântă privirea și te îmbată cu mirosul lor. Pădurea, o feerie, în care brazii se îngână cu stejarii și mesteacănii…Sub copacii aceștia au stat la sfat prietenește Vlahuță, Delavrancea cu Arthur Stavri și Arthur Gorovei…Aici au primit ei frumoasele lor inspirațiuni. O mulțime de păsări încântătoare și de toate speciile zbor din loc în loc prin tufișuri, pe arbori; aerul ozonizat, dulce și curat îți pare un balsam. Muzica reg. 10 vânători de munte cântă în fiecare seară la Cazino. Foarte modern construit, aci se dau baluri, serbări, teatru, cinema, etc. Restaurantul foarte curat cu o bucătărie aleasă. Coborăm spre băi, ale căror ape sunt cunoscute prin efectele lor și părăsim această stațiune, cu dorința de a mai reveni în acest Paradis al sănătății”.

Din cauza greutăților, a crizei, stațiunea este vândută de către Primăria Târgu-Neamț, așa cum prevedea și decretul din 26 iunie 1930, „prin bună învoială, Casei Muncii C.F.R., băile Oglinzi cu terenul lor, stabilimentul de băi și toate dependințele, cu prețul de 10.000.000 lei. Convențiunea care se va alcătui în acest scop este scutită de taxa de timbru și impozit proporțional”. Inventarul băilor era format din: „un pavilion din lemn și paiantă; un pavilion din lemn pentru muzică; Hotel „Creangă”, din paiantă, cu 27 camere; Hotel „Ferdinand”, din paiantă, cu 14 camere; Hotel „Carol”, din cărămidă, cu etaj și 33 camere; Vila „Ella”, din lemn, cu 6 camere; Vila „Sirena”, din lemn, cu 4 camere; Vila „Rozica”, din lemn, cu 6 camere; Vila Suzana, din lemn cu 5 camere; o popicărie; un grajd din lemn; o ghețărie; o baracă din lemn; clădirea mașinilor din cărămidă; un pavilion de inhalații, din lemn cu instalații; un bazin de apă sărată; uzina electrică din paianță, cu instalațiile; clădirea băilor, din cărămidă, cu 18 cabine și instalații; o clădire de băi, din lemn; două chioșcuri din lemn pentru aperitive și bazar; un izvor principal cu apă sărată și 3 puțuri secundare.

Stațiunea nu a fost vândută și a funcționat până în vara anului 1940. Războiul și-a pus încă o dată amprenta, stațiunea fiind distrusă în vara anului 1944 din cauza situării acesteia pe linia frontului. Rămasă în paragină, revine în atenția autorităților în anii ’70, acestea începând cu dificultate să refacă stațiunea. În vara anului 1988, era inaugurată parțial stațiunea care dispunea de două pavilioane cu câte 66 de locuri fiecare, un restaurant cu 100 de locuri și cabine cu căzi de baie. Pentru viitor, urma a fi construit, așa cum declara Mihai Dabija, directorul OJT Neamț, „un complex sanatorial în zona izvoarelor și un complex de vile și hoteluri destinat petrecerii timpului liber, concediului și convalescenței”. Închisă imediat după revoluție, din toamna anului 1998, s-a redeschis într-o formă nouă, modernizată și cu baza de tratament cu băi calde la cadă, împachetări cu parafină, băi galvanice, magnetodiaflux, curenți dinamici, ultrasunete, masaj și gimnastică medicală.

Din 2009 numai funcționează, deşi, în februarie 2008, fostul primar Decebal Arnăutu anunța începerea lucrărilor și implicarea Consiliului Local pentru terenurile care urmau să intre în patrimoniul societății. Era vorba atunci de un parteneriat între SIF Transilvania, Primăria Târgu Neamț, o firmă din Roman și o societate în care sunt prinse Casa Afacerilor Neamț, cu tot ce presupune ea ca acționari și SIF Moldova. Se adaugă și promisiunea unui sprijin financiar din partea CJ Neamț. Investiția promisă era de 20 milioane de euro și așa a și rămas, promisă.

Primăria a făcut drum și canalizare, a pus la dispoziție aproape 7 ha de teren, iar ceilalți au conservat inventarul băilor. Între timp, în 2017, Consiliul Local Târgu-Neamț reușește să redevină acționar majoritar, încercând să pună pe picioare ceea ce era odinioară „Perla Moldovei”, Băile Oglinzi.

Emanuel BĂLAN

Articolul Băile Oglinzi, „Perla Moldovei” apare prima dată în Ecoul muntilor.

Primele date demografice sigure despre populația târgului le avem din 1774, atunci când a fost realizat un recensământ fiscal de către autoritățile militare ruse, în timpul războiului ruso-turc dintre anii 1768 – 1774. Scopul documentului era evaluarea resurselor umane şi financiare de care dispunea ţara, în vederea asigurǎrii spatelui armatei ruse. În acel an, târgul avea 145 de case, fiind înregistrați 101 birnici, fiind semnalate și 6 case pustii.

Cei 101 plătitori de bir erau: Enachi hatmanul; Grigori ungurean; Pavăl ungurean; Grigoraș Țălănescu; Lupul Dalu; Vasile Hucu; Strifu a Rusoaei; Dobri muntean; Ion Hucu; Ursul Hucu; Andrei Hucu; Semoil Hucu; Ioniță muntean; Mihai muntean; Stanciul curelar; Neagu muntean; Grigori rus; Grigoraș cojocar; Isaac; Neculai; Ursul pescarul; Radul coșar; Vasâle Cotrube; Neculai a Sânionesii; Alexandru rus; Ion Hucu; Ion cebotar; Ștefan cebotar; Andrei cebotar; Ion Bejan; Iftimi Tănăsescu; Năstas Giurgiuvan; Mihai Brăilean; Constantin muntean; Ioșcu muntean; Partenii brăilean; Ilii muntean; Ion muntean; Gheorghe cârciumar; Ion Borde; Andrei muntean; Drăgan muntean; Dumitru muntean; Dănilă muntean; Constantin muntean; Dumitru muntean; Ion muntean; Eni sân Spiridon; Eftimi Moga; Dumitru Moga; Axânti; Chiriac sân popa Lupul; Simion solonar; Gheorghi solonar; Vasâle blănar; Constantin șoltuz; Ștefan Ropotă; Mihalache cojocar; Lupul olar; Lupul Andronachi; Grigoraș fălticean; Dumitrescu a lui Gheorghiță; Constantin sân popa Ursul; Constantin Muntean; Gavril ungurean; Lupu cârciumar; Nechifor morar; Toader morar ot Blibe; Gavril Cucul; Ioniță bărbier; Axânti Pătrașca; Grigoraș Pilat; Stratu Blibe; Timofti olar; Nechita pogonar; Alexandru cârciumar; Teodor Grămadă; Ioniță sân Pătrașca; Patrichie; Gheorghe Chiriac; Dumitru Andrei; Lupașcu zet Chiriac; Grigore sân Vasâle; Gheorghe Tănăsescu; Ion Chiriac; Ion rus; Lupul porcar; Dumitrașcă ungurean; Ion Săisaracar; Grigoraș Ropot; Ariton salahor; Grigoraș rus; Ion sân Postolachi; Baba Sanda cu fecior holtei; Vintilă; Toader Matei și Vasile cărciumar.

Cei care nu plăteau bir erau în număr de 11: Popa Zaharie; Dumitru, diacon; Andrei, diacon; Popa Vasâle; Popa Toader; Popa Sămion; Dănilă, diacon; diaconul Ștefan; Popa Cosma; Popa Ion Roșu și Popa Toader.

Birnici erau și cei 15 negustori străini: Constantin, grec; Ursachi Cenușel; Mihai; Chiru; Enachi; Coste, căldărar; Tudorachi; Coste, arnăut; Toader, dobrogean; State, cebotar; Păun; Radu, săcal; Gavril, cărciumar vechi sârb; Andrei, socru lui Constantin, grec; Vasâle, căldărar, dar și  evrei, birnici și aceștia: Iancu Negru, jidov; Iancul Roșu; Leiba Friptul; Isac; Ismail; Herșcul cel bătrân; Aron cel bătrân; Carpu; Leiba sân Herșcu; Lupu sân Cerbu; Eni de șede în Crăcăoani; Isac, dascăl.

La începtul secolului al XIX-lea, în timpul domnitorului Alexandru Suțu, Visteria realiza o inventariere a birnicilor, Condica Liuzilor. Potrivit acesteia populația era următoarea: 109 liudi Humulești, bir anual 1764 lei:

-2 liudi fără bir ai vornicului Grigore Ghica,

-72 liudi Mahalații ot Neamț, bir anual 1092 lei,

-10 liudi Țuțuenii, tij a mănăstirii Niamțului, bir anual 128 lei,

-4 liudi fără bir ai mănăstirii,

-26 liudi Târgu Niamțu, alișevrișul lor cu târgul, bir anual 200 lei,

-14 liudi scutiți: 4 ai mănăstirii Niamțu; 2 ai schitului Varaticul; 2 ai banului

-Costachi Lazu și 2 ai vornicului Grigore Ghica

-10 slujitori ai căpităniei târgului, fără bir.

În total, 705 suflete și 141 de case, adică o scădere a populației față de 1774. La începutul anului 1820, în timpul lui Mihail Suțu, Visteria realizează o nouă catagrafie fiscală pentru încasarea cifertului al patrulea al birului, dintre 1 martie și 31 iunie 1820. În această catagrafie apare separat și satul Humulești.

Satul Humulești

Moșie a mănăstirii Neamț. Loc de câmp, se hrănesc și pe alte moșii străine. Munca cu mâinile. Starea lor proastă.

-118 lei,    36 birnici,

-81 lei,    26 liudi monahiei Agatia Balș (de la Agapia),

-15 lei, 15 breslașii caminarului Grigoraș (Neculau), cu 10 liudi din mahalaua (Târgului) Neamț,

-20 poslușnicii mănăstirilor: 4 ai stareței de la Agapia, 2 ai monahiei Singlitichia (de la Varatec), 6 ai starețului de la Neamț, 1 al monahului Venedict (de la mănăstirea Neamț), 1 al monahiei Savastia (Munteanca, eclesiarha de la Agapia), 3 ai monahiei Mitrodora (de la Varatec), 1 al monahiei Agatia Balș ( de la Agapia), 2 ai bisericii din Humulești,

-3 slugi ale postelnicului Alecu Mavrocordat,

-2 ai beșliagăi,

-2 panțiri ai căpităniei de (Târgu) Neamț,

-5 bejenari: 4 ai (căpitănesei) Anița, fiica sulgerului Movilă, 1 al căpitanului Costachi Băicescu,

-10 preoți și alți slujitori ai bisericii.

Târgul Neamțului

Moșia mănăstirii Neamț. Nu au loc cu îndestulare, se hrănesc și pe alte moșii. Munca cu mâinile. Starea a 3-a.

-28 lei, 11 străinii, starea a 3-a.

-67 lei, 45 birnici din mahala și liuzi uniți de acolo, din care 11 văduve și nevolnici,

-48 slugi: 2 ale logofătului Dimitrie Ghica, 1 a vornicului Iordachi Ghica, 8 ale postelnicului Alecu Mavrocordat, 1 ale vornicului Alecu Canta, 1 a vistiernicului Sandul Sturza, 1 a spatarului Ștefan Catargiu, 1 a Mitropoliei, 1 a vornicului Costandin Catargiu, 1 a spătarului Iordachi Ghica, 1 a spătarului Petrachi Cazimir, 4 ale spătarului Costachi Lazul, 1 a caminarului Tanase Gosan, 2 a stolnicului Ianacachi Botez, 1 a polcovnicului Iordachi Stan, 2 ale medelnicerului Dimitrachi Feștilă, 13 ale armășiei, 8 ale mănăstirii Neamț,

-3 lipoveni ce și-ar fi plătind birul la ținutul Sucevei, cu satul Hornița,

-86 supuși pe la arătații mai jos: 9 la beșliaga, 2 la Aliuță turcul, 1 la monahia Epraxia Buzne de la Agapia, 1 la monahia fiica caminarului Manolachi Eni, de la Varatec, 1 la schitul Hangu, 3 la monahia Casiana Tacu de la Agapia, 3 la monahia Rahila de la Agapia, 1 la monahia Agafia Balș de la Agapia, 1 la monahia Olimmbiada iconoama de la Varatec, 1 la Stoica arnăutul, 3 la mănăstirea Varatec, 2 la poroșnicul Vasile Blanar, 1 al Mariei Moțocesei, 1 al mănăstirei Agapia, 1 al polcovnicului Iordachi Stan din Târgu Neamț, 1 al monahiei Elisaveta Dorobăț de la Agapia, 2 la stareța de la Agapia, 1 al polcovnicului Luca, 1 al vătafului Grigoraș, 1 al Smarandei Șoldoaia, 1 al căpitămesei Anița, fiica sulgerului Movilă, 5 la starostele de sudiți Vișole, 4 ai lui Ștefan Vole, 4 la biserica Adormirii din Târgu Neamț, 2 ai polcovnicului Lupu Blaja, 9 ai bisericii Sfântul Dimitrii din Târgu Neamț, 10 ai bisericii Sfinții Voievozi din Pometi, 15 ai bisericii Sfântului Gheorghii din Târgu Neamț,

-14 ciocli ai bisericilor,

-3 panțiri ai căpităniei din Târgu Neamț,

– 2 botezați,

-11 bătrâni, nevolnici și iertați, dintr-ai bisericilor și altora,

12 bejenari și supuși la acești de mai jos: 2 la polcovnicul Ioan Gaman, 2 la Toderică a Grecii, 3 la polcovnicul Simionel ce-i zic și Aramă,

-5 la poroșnicul Petrea,

-15 preoți și alți slujitori ai bisericilor,

-7 rupte ale visteriei,

-3 ce pot intra la rânduiala mazilo-ruptașilor,

-11 la trepte,

-1 boiernaș.

La 1828, a fost făcută o altă recenzare, realizată în condiții dificile, pe fondul intrării trupelor ruse în Moldova şi instalarea administraţiei strǎine, care au impus Vistieriei şi autoritǎţilor ţinuturilor multe alte obligaţii presante, iar fluctuaţia numǎrului locuitorilor în satele afectate direct de prezenţa armatei de ocupaţie putea compromite exactitatea recenzǎrii, păstrându-se doar o situație a locuitorilor Moldovei. Potrivit acesteia, situația locuitorilor era următoarea:

-30 scutelnici ai vornicului Ștefan Roset, cu bir 31 lei 90 bani la sfert

-27 scutelnici ai comisuluiIoan Romanescu, cu bir 6 lei 90 de nai la sfert

-5 liude fără bir paharnicului Ștefanache Banu

-2 liude fără bir logofătul Constantin Catargiu

– 4 liude fără bir logofătul Dimitrie Sturza

-1 liude fără bir vornicul Ștefan Catargiu

-1 liude fără bir vornicul Ștefan Catargiu Dobrianul

-4 liude fără bir vistiernicul Iordache Catargiu

-2 liude fără bir casa paharnicului Petrache Cazimir

-4 liude fără bir paharnicul Costache Vele

-2 liude fără bir băneasa Marghioala Vârnav

-6 liude fără bir serdarul Iordache Stan

-5 liude fără bir medelnicerul Petrachi de la Răucești

-16 slugi la Franț Rujinschi, starostele de sudiți, cu bir 9 lei la sfert

-10 asemenea la starostele Rujinschi, slujbași ai stărostiei, cu 2 caprari, Mihai caprar și Petre caprar

-9 la vornicul de poartă Lupul Bejan, cu bir 2 lei 20 bani la sfert

-2 casa lui Ștefănache Iliescu, fără bir

-1 al lui Isac Răileanu

-4 ai Ancuțăi Hagiica văduvă, fără bir

-4 ai polcovnicului Iordache Stavăr, grec, fără bir

-3 ai polcovnicului Toader Grecu, fără bir

-2 ai vornicului Iordache Roset, fără bir

-10 ai monahiei fiica spătarului Gligoraș, cu bir, lei 30 bani fără sfert

-6 ai monahiei Sofia Catargi, fără bir

-2 ai monahiei Evghenia a Dorobântoai, fără bir

-1 al monahiei Eftimia de la Agapia, fără bir

-1 al 1 al monahiei Savastia ot Agapia, fără bir

-3 ai monahului Serafim ot mînăstirea Neamț, fără bir

-3 ai economului Dimitrie ot Neamț, fără bir

-1 al bisericii Adormirii din Vânători, fără bir

-2 ai maicii starețe ot Varatec, fără bir

-3 ai mănăstirii Neamț, fără bir

-1 al schitului Vovidenia, fără bir

-2 ai monahiei Mitrodora ot Varatec, fără bir

-1 Vasile Ciubotariu al monahiei Fevronia Buzne, fără bir

-2 ai mănăstirei Neamț ce au fost jidovi și s-au botezat

-7 biserica Sf. Dimitrie, cu bir 1 leu 60 bani la sfert

-4 biserica Sf. Gheorghe, cu bir 2 lei 30 bani la sfert

-2 economul Iftimie din Piatra, protopop, fără bir

-16 biserica Adormirii, cu bir 6 lei 51 bani la sfert

-7 biserica Sf. Voievozi, fără bir

-50 rămași din panțiricu haimanale, birnici, însă după starea lor

-12 cioclii bisericilor din acest târg

-7 cei ce au cărți de iertare fiind betejiți și fără stări

-1 ruptă de Visterie

-12 privileghiați

-9 panțiri au căpităniei de târg

-5 panțiri ai ocolășiei de ocolul de sus, din oameni străini

-43 supuși austrieci

-1 sudit francez

-17 sudiți rusăști

-29 lumânărarii isprăvniciei

-219 jidovi în Tg. Neamț.

Interesant este că, în perioada 1820-1860, în ciuda epidemiilor de holeră care au băntuit Moldova în această perioadă, populația a crescut, ba mai mult s-a dublat. Holera din 1831 a decimat 143 de suflete, adică 5,46% din populația târgului. Un alt recensǎmânt a putut fi întreprins abia în anul 1831, dar curând a trebuit refǎcut (în 1832), pentru punerea în acord cu prevederile Regulamentului Organic (intrate în vigoare de la 1 ianuarie 1832) privitoare la un nou sistem de impozitare, capitaţia.

Recensământul din 1832 prezintă următoarea situației demografică pentru târgul de sub Cetate: Târgul era împărțit în patru cvartale: Negru-verde, Albastru, Cenușiu și Mohorât și tocmai trecuse printr-o epidemie de holeră care a secerat 143 de tîrgoveți.

Boierii cu familiile și slugile: 4 boieri, 3 cucoane, 3 fii și 2 fiice, 9 slugi, 9 slujnice cu 2 fii, 19 țigani și 18 țigănci cu 20 fii și 19 fiice, adică 108 persoane.

La 1845, situația demografică din timpul domnitorului Mihail Studza era următoarea:

Existau 282 de negustori (starea I-3; starea II-5; starea III-161 și calfe-113), în timp ce meșteri erau 195 (starea III-130; calfe-65), 223 erau birnici, 427 evrei, 13 supuși străini, 48 căpătăieri, 10 bejanari și 16 țigani. Nesupuși birului erau 15 preoți, 2 diaconi, 12 dascăli, 7 privilegheți (la neamuri-2; vel căpitan-1; căpitan-1; polcovnici -2 și postelnic-1), 5 apărați de cărțile ocârmuirii, 84 de bătrâni și nevolnici și 72 de văduve. În total 1411, iar dacă înmulțim cu o medie de 5, avem 7055 de suflete.

În 1851, erau 97 de negustori (starea I-2; starea II-6; starea III-81 și calfe-8), în timp ce meșteri erau 195 (starea II-2; starea III-126; calfe-56).

În 1860, târgul număra 7257 de suflete, astfel:

Supușii străini la 1860 erau în număr de 510 suflete, din care capi de familie, 123 bărbați și 23 femei. Starea civilă a acestor capi de familie era următoarea: însurați-108, burlaci-8, văduvoi-7, văduve-23, adică 245 de bărbați și 265 de femei.

O evoluție a populației târgului de la 1774 și până la 1860 se prezintă astfel:

Prof. dr. Emanuel BĂLAN

Articolul Evoluția populației de la sfârșitul secolului al XVIII-lea până la 1860 la Târgu-Neamț apare prima dată în Ecoul muntilor.