Fiecare artist îşi începea activitatea la această sală printr-un concert avant-premiere, la care era invitată toate crema societăţii culturale parisiene, ziarişti, scriitori, miniştri, oameni de cultură, diplomaţi, printre care sigur şi Elvira Popesco. Ei bine, din momentul în care eu am început colaborarea cu Elvira Popesco, până la terminarea stagiului meu în Franţa, am primit invitaţii la toate concertele avant-premiere de la sala Olimpia. Imaginaţi-vă că nu erau locuri la cucurigu sau pe strapontine, ci în cele mai bune rânduri. La un asemenea concert, eu cu Doina, soţia mea, am stat alături de Dalida şi un Prince de France, nu mai ştiu bine din ce familie, de Bourbon sau Bonaparte, care atunci era prietenul ei. Asemenea invitaţii primeam şi la concerte de la alte săli de spectacole, inclusiv de la teatrul Marigni. Probabil Elvira Popescu era invitată la asemenea manifestări pe care nu le putea onora şi atunci mi le oferea mie şi soţiei. Aceasta situaţie a stârnit invidia unor colegi din ambasadă, dar băieţii care urmăreau foarte atent activitatea mea erau bine informaţi, eu ştiam asta şi nu-mi făceam probleme. La un moment dat, la teatrul Marigni s-a repus în scenă piesa „Mama”, scrisă special pentru Elvira Popesc de către scriitorul francez Louis Vermeil, piesă în care actriţa juca rolul principal. Premiera avusese loc de multă vreme, era deci o reluare. Am primit totuşi o invitaţie, la primul spectacol. Când am confirmat primirea invitaţiei şi i-am mulţumit i-am spus că soţia mea şi cu mine, am dori mult, dacă se poate, în pauza spectacolului ne-ar putea primi pentru 2-3 minute. Ne-a răspuns că ne primeşte cu multă plăcere, deoarece vrea să ne cunoască, să ne vadă la ochi cum arătam. Cu mine vorbisem de zeci de ori, dar nu ne văzusem. În ziua spectacolului, în pauză, cu buchetul de flori în mână, am întrebat o persoană cum putem ajunge la Dna Elvire Popesco, aceasta fiind deja informată, ne-a condus imediat în camera respectivă unde eram aşteptaţi. Ne-a primit cu multă căldură şi naturaleţe, de parcă am fi fost prieteni de o viaţă, care se revăd după o lungă perioadă de timp.

Totuşi teroarea timpului, a cuvântului dat, pe care un diplomat trebuie să-l respecte cu stricteţe, ne-am despărţit, cu promisiunea că impresile despre spectacol, pe care le-a solicitat, le vom comunica la o întalire ulterioară. Cât priveşte actriţa franceză Elvira Popesco, în afară de talentul cu carul cu care a hărăzit-o Dumnezeu, mai avea un atu important, pe care colegii ei francezi nu-l aveau. Nu o spun eu, Costica Cojocaru ot Lunca Gâştei, ci au spus-o cu mult înainte de mine marii specialişti care i-au studiat viaţa şi creaţia artistică. Este vorba de un uşor accent străin, în speţă românesc, al limbii franceze pe care o vorbea, fenomen extrem de bine apreciat de către spectatorii francezi, Era conştientă de acest aspect şi căuta să-l respecte cu stricteţe, fără a abuza. Un fenomen similar s-a observat şi la cântăreaţa Dalida, care, născută în Egipt şi copilărind la Cairo şi în Tunis, limba arabă a lăsat urme în franceza pe care o vorbea.

Spectacolul cu piesa „Mama”, cu Elvira Popesco în rolul principal, l-am privit cu maximă atenţie şi mi-a rămas în memorie pentru toată viaţa. După aproape fiecare replică a Elvirei Popesco urmau aplauze prelungite. Mai mult, actriţa îşi permitea ca anumite replici din piesă să le pronunţe în limba română şi atunci să vezi aplauze, minute în şir. De exemplu, dacă în text scria „maman” actriţa pronunţa cu voce tare, disperată, „Mamaaaa”, de parcă ar fi vrut să o cheme în ajutor, sau să se mire de ceva. Dacă în text era scris „au diable”, ea striga cu furie şi dispreţ „Dute dracului de aici”!

Eu sunt conştient că toţi spectatorii piesei „Mama”, cu Elvira Popesco în rolul principal, erau oameni instruiţi, înţelegeau sensul cuvintelor din text schimbate în română, dar sunt convins că altui actor nu i s-ar fi permis aşa ceva. Este o dovadă a aprecierei calităţii prestaţiei celebrei actriţe, din partea publicului francez.

În încheierea acestui capitol rog cititorul să ierte blasfemia pe care o comit, când compar aplauzele văzute la spectacolul piesei „Mama”, cu Elvira Popesco în rolul principal, cu alte aplauze văzute mai tarziu în România, mai precis în noiembrie 1989 la Bucureşti, când la marele conclav al bezmeticilor aplaudaci, aceştia strigau cât îi ţineau bojogii „Ceauşescu reales la al XIV-lea congres”, apoi aplaudau în neştire. Dorinţa li s-a îndeplinit şi ce a urmat ştie toată lumea. Dacă nu mă credeţi ce afirm despre aplauze, priviţi pe internet filmul despre Congresul al XIV-lea al PCR.

Constantin COJOCARU

Articolul Amintiri cu Elvira Popesco – Concertele de la sala Olimpia apare prima dată în Ecoul muntilor.

Doamna Elvira Popesco îmi mulţumeşte pentru răspuns şi îmi spune că îmi va trimite pacherul cu medicamentul urgent. A doua zi, portarul ambasadei mă anunţă că un francez mă caută pentru a-mi da un pachet. M-am prezentat, am primit coletul, dar în sinea mea m-am îngrozit. Pachetelul cu medicamente pe care mi-l imaginam eu mic, era în realitate un ditamai coletul, de mărimea unui ambalaj de aspirator. Nici un delegat de firmă din România nu ar fi acceptat să-mi primească un asemenea pachet, deooarece ar fi avut mari dificultăţi la vama de la aeroportul Otopeni. Atunci nu exista năpasta de azi a traficanţilor de droguri, dar aducătorul putea fi acuzat de către vameşii chiţibuşari că este negustor de medicamente şi că trebuie să plătească taxe vamale.

Coletul era bine legat cu sfoară. Pe partea exterioară, sub sfoară, erau ataşate vreo 15-20 de plicuri cu supă concentrată. Convins că nici un delegat nu mi-l primeşte, m-am gândit să împart medicamentele în mai multe pacheţele mai mici, pe care să le trimit eşalonat, în primul să pun medicamentul de urgenţă. Nu ştiam cum să-i explic situaţia cu vama română, pentru a accepta propunerea mea. Când i-am telefonat, înainte ca eu să pronunţ primele cuvinte, mi-a luat-o înainte şi a cerut scuze că abuzează de amabilitatea mea, dar a considerat că este un bun prilej pentru a-şi goli farmacia din casă de medicamentele de care nu mai avea nevoie, valabile sau expirate, de a le trimite surorii din Bucureşti, care, dacă nu le foloseşte, le poate oferi unor persoane nevoiaşe. Am profitat de moment şi i-am explicat cum este cu vama, i-am cerut să-mi comunice numele medicamentului care trebuia să ajungă urgent la Bucureşti, mi-a răspuns şi a acceptat să le trimit eşalonat. Am asigurat-o că absolut toate medicamentele vor ajunge la destinatar. Până seara am găsit un delegat care a acceptat să le transporte, mai „ales când i-am spus cine este expeditorul, iar a doua zi seara Elvira Popesco mi-a confirmat că sora ei le-a primit. In timp ce mă gândeam cum să împart restul coletuiui, apare la Paris profesorul universitar Tudor Popescu, delegat permanent al României la Curtea Internaţională de Justiţie de la Haga, unde apăra interesele ţării noastre. Poseda paşaport diplomatic, deci bagajeje nu-i erau controlate la vamă şi făcea naveta cu avionul pe ruta Bucureşti-Haga şi retur. De data aceasta, de la Haga a venit la Paris, de unde urma să se înapoieze la Bucureşti cu trenul. Cu paşaport diplomatic era o ocazie excepţională de a trimite pachetul cu pricina, dar cum să-i ceri unui profesor universitar, o adevarată somitate internaţională, în domeniul său, să îti care un pachet la Bucureşti? Eu îl cunoşteam bine pe Tudor Popescu, deoarece mi-a fost profesor la Facultatea de Drept a Universităţii Bucureşti, unde preda cursul de Drept

Internaţional Privat. La Paris şi-a rezolvat unele probleme personale sau

poate de serviciu, dar a cumpărat şi un covor persan foarte mare şi greu şi pentru care, glumea el, ar fi trebuit să platească supliment de bagaj la avion mai mult decât costa acesta. De aceea a hotărât să se înapoieze la Bucureşti cu trenul. Cu tot paşaportul lui diplomatic şi drepturile care rezultau din posesia acestuia, pentru a evita discuţiile sterile, inutile şi deranjante cu vameşii români la graniţă, cât a costat covorul, de unde a avut bani să-l cumpere etc., a venit la ambasadă, unde pe baza unei declaraţii personale, să i se elibereze o adeverinţă că banii pentru cumpărarea covorului provin din drepturile sale pentru prestaţiille la Haga. Probabil avea experienţă din alte ocazii, aşa că s-a prezentat direct la secţia consulară a ambasadei pentru a o solicita, unde a dat de mine. Bucuros de reîntâlnire i-am eliberat pe loc adeverinţa solicitată. Având în vedere atmosfera deosebit de călduroasă în care a avut loc întâlnirea, am prin curaj, să încerc să scap de pachetul cu medicamente şi încep: „Domnule Profesor, verişoara dv. din Paris, celebra actriţă Elvira Popesco… La care profesorul mă întrerupe brusc, răcnind pur şi simplu, să se audă în toate ploşniţele de microfoane din pereţii incintei: „Piei Satană, piei Satană, eu nu am rude în străinătate”, apoi cu o voce mai potolită: „Ce vrei, să-mi pierd pâinea, să rămân pe drumuri?”

Profesorul Tudor Popescu, fiind un om inteligent, m-a întrebat ce-i cu Elvira Popescu, i-am răspuns, arătându-i şi pachetul cu medicamente, În final îmi răspunde. Voi duce pachetul la Bucureşti, cu o singură condiţie. Dumneata să mi-l predai mâine seară în Gara de Est, la orele 21, la vagonul de dormit al trenului care pleacă spre Bucureşti, iar un reprezentant al destinatarei să mă aştepte pe peronul Gării de Nord, pentru a-l primi. L-am asigurat că toate se vor petrece întocmai, iar în seara sosirii lui la Bucureşti doamna Elvira Popesco mi-a mulţumit la telefon pentru ajutorul acordat. După acest eveniment, mai complicat pentru mine, pe toată perioada sejurului meu în Franţa, am primit numeroase intervenţii de la Elvira Popesco, majoritatea absolută se refereau la trimiterea de medicamente surorii sau fiilor acesteia din Bucureşti, nu pentru alte persoane. Le rezolvam operativ, fără a mai anunţa conducerea ambasadei sau chiar a secţiei consulare. Şi totuşi.

Sfârşitul părţii a doua.

Constantin COJOCARU

Articolul Poveştile Ecoului: Amintiri cu Elvira Popesco. Partea a doua. Medicamentele apare prima dată în Ecoul muntilor.

Postul pe care urma să-l ocup făcea parte din cadrul secţiei consulare a ambasadei, încadrat cu trei diplomaţi, doi pălmaţi şi un şef.

Un pălmaş, colegul meu de postuniversitare, se ocupa numai de succesiuni, respectiv de recuperarea şi valorificarea de către statul român a bunurilor materiale ce au aparţinut cetăţenilor francezi născuţi în România şi care, decedând în Franţa nu aveau acolo moştenitori. Al doilea pălmaş eram eu, care trebuia să mă ocup de acordarea vizelor cetăţenilor străini care doreau să meargă în România, de prelungirea sau extinderea vizelor cetăţenilor români aflaţi în Franţa, precum şi de reglementarea situaţiei juridice a românilor care refuzau să se înapoieze în ţară, după expirarea vizelor şi aceştia nu erau puţini şi necesitau multă muncă şi pierdere de timp. Dar principala mea activitate, cam 80 la sută din timpul meu de muncă, era rezervată intervenţiilor, situaţie care în condiţii normale între state civilizate, nu ar fi trebuit să existe, Intervenţiile parveneau de la cetaţeni români din Franţa, dar în marea lor majoritate proveneau de la cetăţeni francezi, de la miniştri până la cetăţeanul de rând, Jean Claude Dupont, din Pirinei sau Bretania.

Intervenţiile erau pentru cauze majore, spre exemplu, aprobarea venirii în Franţa pentru tratament medical a unui bolnav grav de cancer, dar şi jenante, cum a fost cazul unui francez care solicita ambasadorului României din Franţa să intervină pe lângă autorităţile din Bucureşti pentru ca acestea să repare instalaţia sanitară din locuinţa prietenului său din capitală, care locuia în chirie la stat, Ei bine, pentru orice intervenţie eu trebuia să-i confirm solicitantului primirea ei, să-i spun că am trimis-o autorităţilor competente din ţară spre examinare şi că-l voi informa de rezultat. Şi cum rezultatele de la Bucureşti întârziau să sosească după ani de aşteptare, de cele mai multe ori negative, eu tot primeam noi reveniri de la intervenienţi şi de aici sarabanda scrisorilor care îmi ocupau tot timpul.

De aici intru în subiect. Una din persoanele care au intervenit la ambasadă pentru rezolvarea unor probleme personale, relativ minore, era Elvira Popesco. Celebra actriţă franceză de origine română, trăia la Paris şi era în culmea gloriei sale. Obţinuse cetăţenia franceză, dar o păstra şi pe cea română şi tare se mândrea cu această calitate, Se bucura de un deosebit prestigiu în rândul coloniei românilor din Franţa, unde era ascultată şi respectată.

Păstra o atitudine normală faţă de Ambasada României care căuta să o apropie de ţară, dar se pare fără prea mult succes. Era invitată de catre ambasadorul Constantin Flitan la unele recepţii, cu prilejul zilei naţionale a României sau alte ocazii, dar nu am auzit să fi dat curs invitaţiei. Se pare că evita asemenea participări pentru a nu fi acuzată de către membrii coloniei române din Franţa că a pactizat cu regimul comunist de la Bucureşti. Era proverbial în acest sens panerul cu daruri pe care Elvira Popesco îl primea în fiecare an, de Crăciun, din partea ambasadorului României din Franţa.

Panerul conţinea următoarele produse româneşti: un pachet cu afumături de porc, respectiv, cârnaţi, caltaboşi, tobă, muşchiuleţi, slănină si sorici, un cozonac mare şi pufos, proaspăt scos din cuptor, o sticlă de tărie, adică ţuică de prune maramureşeană de Turţ şi mai multe sticle cu cele mai renumite vinuri româneşti de Cotnari, Murfatlar, Târnave, Panciu. Toate aceste produse erau trimise special din ţară în acest scop. Cozonacul era făcut de către soţia unui diplomat din ambasadă, care câştiga concursul organizat în acest scop.

La toate aceste daruri se adăuga o oală mare de lut, de circa 4-5 kg, plină cu sarmale, făcute cu foarte mare grija de catre dl Mihai Ghelmegeanu, bucătar, omul care pregătea meniul pentru dejunurile şi dineurile pe care ambasadă. Constantin Flitan le oferea unor invitaţi de seamă, în saloanele de recepţii ale ambasadei şi nu la un restaurant de lux din Paris, unde ar fi costat enorm de scump. Iar dl Ghelmegeanu nu era un bucătar oarecare, recrutat de la o cantină muncitorească, ci, înainte de a veni la Paris, lucrase ca bucătar şef la restaurantul hotelului Athene Palace din Bucuresti, era deci un adevărat profesionist.

In dimineaţa din ajunul Crăciunului, panerul cu bunătăţile amintite, împreună cu oala cu sarmale fierbinţi, abia scoase din cuptor, erau trimise cu un şofer al ambasadei la locuinţa somptuoasă din Paris a Elvirei Popesco. După sărbători, acelaşi şofer mergea acasă la Elvira Popesco pentru a recupera panerul şi oala de lut, care urmau să fie folosite la Crăciunul următor.

Sfârşitul primei părţi

Constantin Cojocaru

Articolul AMINTIRI CU ELVIRA POPESCO (I) apare prima dată în Ecoul muntilor.