Numărul acesta a primit articole de la  mai mulţi profesori de istorie, erudiţi şi pasionaţi: Elena Preda, Emanuel Bălan, Ana şi Andrei Nica, Daniela şi Vasile Ciubotaru şi contribuţiile lor ne sunt de mare folos.

Remarcăm un studiu despre oierit realizat de mica noastră jurnalistă Maya Bicăjanu, care a folosit surse narative şi bibliografie edită şi o frumoasă iconografie. Au scris pentru noi, ca de obicei, Iolanda Lupescu, preotul Gheorghiţă Anisiea, Valentin Andrei, Ilie Alexandru (ca mai mereu – nostalgic), Lăcrămioara Pop, Mariana Deleanu, Oana Ciucanu, Mihai Panţiru şi alţii. Un interviu interesant ne-a propus eleva Casandra Asavei.

Istorie, etnografie, poezie, invitaţie la călătorii, biologie, realizări didactice, comemorări, sport, recenziii de carte, biografii romanţate. Cu adevărat un caleidoscop.

O bună şi folositoare lectură vă urăm!

Articolul Ecoul Munţilor la numărul 36! apare prima dată în Ecoul muntilor.

Prima școală normală din județul Neamț a fost școala preparandală din orașul Piatra-Neamț. Aceasta s-a înființat în anul 1860, printr-o lege votată de Adunarea Deputaților, care decidea înființarea a patru școli preparandale, pentru pregătirea învățătorilor în orașele Botoșani, Bacău, Tecuci și Ismail. Profesorii acestor școli erau plătiți din fondurile comunităților sătești cu câte 30 lei pe lună. Primii elevi au fost recrutați dintre dascălii din bisericile apropiate, durata cursurilor, în primul an, fiind doar de trei luni. Primul an de studiu pentru clasa întâi primară avea în program teorie și practică pedagogică. Absolvenții acestui curs aveau dreptul să deschidă oriunde o școală primară pentru clasa întâi. Școlile preparandale s-au deschis la 1 octombrie 1860 și funcționau în localul școlilor primare de băieți, uneori ținând cursuri în timpul liber al acestor școli. Școala preparandală din Ismail, sub direcția institutorului I. Zuan, a funcționat doar o lună și în noiembrie 1860 a fost mutată la Piatra-Neamț. Datorită funcționării acestei școlii în Piatra-Neamț, s-au înființat multe școli sătești în anii următori în județele Neamț și Suceava în special, dar și în restul Moldovei.

 Școlile secundare din comuna Hangu

         Gavriil Galinescu

Hangu era, și este în continuare, una dintre cele mai mari comune de pe Valea Bistriței, de altfel și singura comună rurală care a avut mai multe școli secundare. Înființarea unor școli secundare în mediul rural s-a dovedit a fi folositoare pentru culturalizarea populației de pe Valea Bistriței și aceasta s-a datorat, în cea mai mare parte, unui dascăl originar din această zonă, om de cultură, curajos și determinat, profesorul Gavril Galinescu.

Profesorul Gavril Galinescu a fost printre inițiatorii ai primei școli secundare din comuna Hangu, școală care s-a înființat în anul 1917 cu statut de școală normală. Din păcate, această școală a funcționat doar un an de zile, cu o singură clasă.

În anul 1918, datorită legii Mehedinți se înființau școlile pregătitoare, astfel că Școala Normală de la Hangu a fost transformată în școală pregătitoare și a funcționat cu două clase, elevii fiind recrutați dintre absolvenții școlilor primare, iar elevii clasei a II-a au fost recrutați dintre elevii anului precedent, al fostei școli normale. Directorul celor două școli era profesorul Gavril Galinescu, absolvent al Conservatorului de Muzică din Leipzig și absolvent al Facultății de Filosofie.

În anul 1919 s-au desființat și școlile pregătitoare, din cauza anulării legislației în vigoare, motiv pentru care profesorul Galinescu a încercat să păstreze cursurile unei școli secundare, reușind să înființeze un gimnaziu, care a funcționat fără întrerupere timp de 11 ani, până în anul 1930, când a fost desființat. Condițiile pentru funcționarea gimnaziului nu erau dintre cele mai fericite, câțiva ani cursurile au fost ținute într-o casă închiriată, apoi s-a construit un local propriu, din fondurile Comitetului școlar. Deoarece elevii școlii erau proveniți de la școala normală și școala pregătitoare, gimnaziul a căpătat statutul de gimnaziu mixt.

Deschiderea cursurilor a avut loc în ziua de 1 noiembrie 1919, zi în care s-a organizat și examenul de admitere pentru clasa I. Au fost admiși la examen 39 de elevi, 27 de băieți și 12 fete, doi elevi veneau de la Liceul Internat din Iași, în total, în clasă, erau 41 de elevi și eleve. În ziua de 10 noiembrie au mai fost admiși, prin examen, încă doi elevi, un băiat și o fată, efectivul clasei ridicându-se la 43 de elevi. Între 3-5 noiembrie s-a organizat examen de admitere în clasa a III-a, cu absolvenții clasei a II-a a școlii pregătitoare, examen la care au reușit 34 de elevi, 19 băieți și 15 fete, între 7 -9 noiembrie s-a organizat examen de admitere în clasa a II-a, cu absolvenții clasei întâi a școlii pregătitoare. Au fost admiși în această clasă 27 de elevi, 18 băieți și nouă fete. La 21 ianuarie 1920 a mai fost admis în clasa a III-a încă un elev, absolvent a două clase pregătitoare. Așadar, gimnaziul funcționa, de la bun început, cu trei clase.

Profesorii Gimnaziului Mixt de la Hangu, în perioada 1919-1930, au fost: Gavril Galinescu, directorul școlii și profesor de limba română, limba germană și muzică, preot T. Gheorghiu – religie, Adela Zamfirescu – istorie și limba franceză, avocatul Ion Hotnog – latină și drept, Spiridon Arteni – științe naturale și geografie matematică și fizico chimice, Constanța Provian – franceză și geografie, I. Mangâru – latină istorie și drept, ec. Alex Romanescu – desen și caligrafie, dr. Richard Weiss – germană și geografie, Ștefan C. Gheorghiu – religie, N. Bârsan – drept, Aurelia Galinescu – lucru și gospodărie, Ecaterina V. Grecu, Valeriu Grecu, Adrian Ciocârdia, Ion M. Ștefănescu, M. Bonciu, Pantelimon Ghervasia, Natalia Nădejde, I. Bugeag, I. Țuțuianu, Vladimir Frimu, D. Rostoica, Gh Cocotailo, Eftimie Iacob, N. D. Mihăilescu, Alexandra Simionova, Cleopatra Pintilie, C. Tarhon, Ana Weiss, D. Simionescu, Ana Dragomir, D. Brohanschi, Margareta Braha, S. Moisescu, Cornelia Gheorghiu și C. Gheorghiu.

Gavril Galinescu părăsea conducerea gimnaziului, școala și satul și se muta la un liceu din Iași, în anul 1927, în locul său fiind numit director, doctor Richard Weiss, profesor de la Gimnaziul din Târgu-Neamț. În anul școlar 1928-1929 pleca din Hangu și doctorul Weiss și conducerea școlii era încredințată preotului Pantelimon Grigoriu. În anul 1930, Gimnaziul mixt de la Hangu a fost desființat.

Pentru o perioadă de timp, în comuna Hangu a funcționat un „subrevizorat școlar”, probabil pentru a monitoriza mai eficient școlile de pe Valea Bistriței, în condițiile deplasării greoaie a revizorilor în teritoriu. Subrevizorul școlar, Grigore Vlad, trimitea rapoartele sale la Inspectoratul Școlar Circa 6 Bacău, unde inspector școlar primar era Alexandru Gheorghiu. În anul 1925 prin adresa nr. 237 din 5 iunie aducea la cunoștință superiorilor câteva date solicitate cu prilejul unei inspecții speciale în județul Neamț, respectiv inspecția specială de la școala din Răpciuni, Hangu, astăzi, localitatea Ceahlău. În circumscripția Răpciunea-Hangu erau 49 de școli, care funcționau cu 84 de învățători, cursurile clasei a V-a și clasa I complementară funcționau la 28 de școli. Pe lângă școlile din circumscripția Hangu, erau înființate 24 de școli de adulți și adulte, funcționau 14 ateliere pentru băieți și cinci ateliere pentru fete. În același raport erau notate informații despre școlile din circumscripția Mastacăn, unde locuința pentru director se lucra din temelie și este aproape clădită, la Borlești, școala avea patru săli de clasă, era aproape ridicată, iar școala din satul Poloboc fusese acoperită, se lucra la temelie, lemnărie și draniță. La școala din Frunzeni se făceau pregătiri de amenajare pentru a aduce copiii în local, iar la Tazlău erau adunate toate materialele necesare construirii școlii noi.

Școala Elementară de Comerț din Hangu

În vara anului 1930, o delegație a locuitorilor din Hangu și împrejurimi, în frunte cu preotul Pantelimon Grigoriu și avocatul Ion Hotnog, s-a prezentat în fața ministrul instrucțiunii, Neculai Costachescu, care se afla în vacanță la schitul Durău, insistând pentru menținerea gimnaziului din comuna Hangu. Desființarea gimnaziului din Hangu a produs mari nemulțumiri, atât printre locuitorii de pe Valea Bistriței, cât și printre intelectualii din această zonă, care au protestat împotriva desființării acestuia. Argumentul lor era acela că pe parcursul celor 11 ani de funcționare „școala a dat roade prea frumoase, în acest mediu pur românesc, iar viața sătenilor se legase puternic de dânsa în tot acest interval devreme”.

Întorcându-ne la solicitarea delegației intelectualilor din Hangu și susținerea acesteia în fața ministrului N. Costăchescu, acesta le-a răspuns că menținerea gimnaziului nu mai era posibilă, dar se putea înființa o școală comercială elementară, care putea fi mai utilă decât un gimnaziu, într-o regiune industrială și comercială cum era Valea Bistriței și, în opinia lui, elevii trebuiau îndrumați și către școli practice, nu numai către cele teoretice. Delegația, fără prea multe entuziasm, a primit această propunere, iar în toamna anului 1930 s-a înființat în locul Gimnaziului mixt, o Școală Comercială Elementară la care au fost numiți profesorii Gheorghe Boureanu, licențiat în litere și Ioan Tăzlăuanu, licențiat în științe, primul avea delegația de conducere a școlii. În primul an, școala a funcționat numai cu clasa I, cu 38 de elevi înscriși, dar deschiderea cursurilor a avut loc în data de 1 octombrie, fapt care a produs confuzie și unii elevi au plecat spre alte școli, la deschidere venind doar 25 de elevi. În cursul anului s-au retras 14 elevi, din lipsă de mijloace, clasa rămânând cu 11 elevi, toți fiind declarați promovați la sfârșitul anului. În anul 1931 această școală a fost desființată, comuna Hangu rămânând fără nicio școală secundară.

Prof. dr. Elena PREDA

Articolul Începutul instrucției școlare din Ținutul Neamțului apare prima dată în Ecoul muntilor.

Ioan Drăgan, prin cartea „Dușmanul nostru, copilul”, a provocat reacții la nivel național și internațional, cu privire la modul în care era formată, sau ar fi trebuit să fie, noua gândire pedagogică a epocii. Cartea apărea la Editura „Lumina”, în Piatra-Neamț, în anul 1929.

În calitatea sa de profesor la școala de aplicație a Școlii Normale de Băieți din Piatra -Neamț, profesorul Drăgan își forma discipolii într-o nouă paradigmă educațională, pe care o aprofundase la Viena. În concepția sa, în copil erau active forțe spontane, care încercau să se manifeste liber. Inevitabil, adulții cereau supunere și ascultare, dar copiii cereau libertate. Aceste forme ale adversității dintre adulți și copii nu erau lipsite de gravitate, încătușarea libertății copilului de către părinți era un fapt indiscutabil, întărit prin legi și practica moralei religioase.

Câțiva vizionari precum Jean Jacques Rousseau, Tolstoi, Ellen Key, Elslander, au încercat să-i atenționeze pe adulți despre recunoașterea faptului că era un abuz de putere, împotriva firii, să inventeze alte și alte forme de încătușare a copilului. Tema conflictului dintre generații a fost exploatată în diferite feluri în literatură, unul dintre cele mai renumite romane ale lui Turgheniev, „Părinți și copii” a zugrăvit această stare. Prăpastia dintre cele două „tabere” putea lua proporții inexplicabile sau putea genera inevitabile ciocniri. Conform gândirii pedagogului Ioan Drăgan, în mintea copiilor se nășteau pe de o parte sentimente de deziluzie și mânie, și, pe de altă parte, înfruntare, nepăsare sau descătușare. Cele două generații nu se apreciau și, ceea ce era mai grav, nu se mai iubeau. Ceea ce iubeau și apreciau părinții, valorile lor, nu mai reprezenta nimic pentru tineri, aceștia calificându-le drept învechite răsuflate și de neînțeles.

Profesorul Drăgan consemna că, organizarea societală consacra sclavia copilului, prin forme legale, prin așezăminte de educație, care accentuau această sclavie, cel puțin în felul în care funcționa învățământul. În complexitatea vieții sociale, progresele științei și descoperirile de tot felul, care au  revoluționat condiția muncii și a producției, nu permiteau evitarea instrucției și impulsionau ridicarea nivelului maselor, pentru a le pune în „stare de participare activă” la formele de viață modernă. Acesta era motivul datorită căruia s-a adoptat, pretutindeni, obligativitatea școlară. Obligativitatea școlară era asemănată de Ioan Drăgan, în privința utilității, cu obligația militară.

Pedagogul era de părere că rezultatele școlii se răsfrângeau asupra întregii societăți, cel puțin tot atât cât și cele ale cazărmii. În privința aceasta, societatea acorda mai multă atenție elementelor ce îi primejduiesc într-un fel existența, cum ar fi vagabonzii și criminalii, decât celor ce i-ar aduce foloase reale. Profesorul reacționa împotriva propagandei cu privire la ideea de a se înființa noi școli de îndreptare pentru copii cu rele porniri: „să mai înființăm școli speciale pentru derbedei, când școlile primare pentru cei normali se darapănă și îngheți în ele, când analfabetismul oferă îngrozitorul procent de 98%, ne mai arde nouă să clădim palate pentru lepădăturile vagaboande, când aceștia au ocne și beciul de poliție, bancă și penitenciare ca la Mislea?”.

Astăzi, discursul său ar părea discriminatoriu, însă în epocă elevii de la sate mergeau la școală, iarna, în bluză de doc și cu picioarele goale, în papuci de cârpă, dar cu speranța că învățătura le va ajuta să aibă un rost în viață. Motivația intrinsecă venea și din sărăcie, neputință, disperare. Normaliștii, după eforturi îndelungate, deveneau dascăli apreciați.

Imaginea pe care ne-o oferă profesorul de pedagogie Ioan Drăgan despre școala din anii ’30 este una care poate rivaliza cu o secvență de film didactic, în care se expun exemple de cum nu ar trebui să fie învățământul. El prezenta situația ca pe un adevărat spectacol, în care erau prinși, cu toții – copii, învățători, părinți: „O persoană adultă deoparte și o ceată de copii în fața lui, dacă ai ochiul deprins, rar descoperi semne de prietenie între adulți și copii. De obicei, învățătorul este despărțit de elevi prin catedră, iar copiii sunt izolați cu ajutorul unui instrument de caznă, care este banca. O vargă curățită sau o riglă te încredințează, că dacă vreun copil se apropie de catedră, nu-l duce vreun dor de a fi mângâiat. De întinde mâna, nu e să ceară, ci să primească porția de lovituri în palmă. Acest sistem te face să te gândești cu jale la paragrafele despre recompense și pedepse, care dorm somnul letargic prin manualele de pedagogie. O bucată de cretă izbește în tablă neagră, de sar așchii dintr-însa și vocea adultului domină o clasă mută de copii, în ochii cărora licărește flacăra celui mai frecvent dintre sentimentele umane, frica de Domnul”.

(Va urma)

Prof.dr. Elena PREDA

Articolul Pedagogia interbelică în viziunea profesorului Ioan Drăgan (I) apare prima dată în Ecoul muntilor.

Prin circulare se explicau și stări de lucruri neplăcute, care conduceau la măsuri aspre în teritoriu. În urma unor sesizări primite la Revizoratul școlar în anul școlar 1920-1921, se aducea la cunoștința tuturor învățătorilor că nimeni nu mai putea pleca de la clasă fără a avea aprobarea unui concediu. Doar pentru situațiile grave se putea întrebuința telefonul sau telegraful. Nici un învățător nu va mai „cerceta” cancelaria revizoratului în zilele și orele de clasă, iar la revizorat puteau veni duminica și în sărbători, în orele de dimineață, și joia după-amiază.

Cu privire la îngrijirea localurilor de școală se manifesta o îngrijorare sinceră, deoarece se constata că autoritățile școlare nu aveau grijă pentru buna întreținere a localurilor și de aceea acestea arătau ca niște case pustii, căzute în ruină, fără geamuri, fără uși sau cu ușa acoperită cu hârtie, uși fără broaște și mânere, pereți dărâmați, scriși de copii sau „zugrăviți cu pornograme”. Printr-o comparație, nefericită, spunem noi, se afirmau următoarele:

„Nici crâșmele și nici grajdurile nu sunt mai prejos de așa neorânduială și necurățenie de parcă locuiesc în ele animale sălbatice ori dobitoace, praf, noroi și hârtii în toate părțile, pereții murdăriți până la jumătate, ferestre nespălate, dușamele vopsite cu tot felul de cerneluri, sobe pictate cu tot felul de palme, fără uși și grătare, o mișelie de te prinzi cu mâinile de cap în asemenea clase. Cât privește mobilierul și materialul didactic, jalea era și mai mare: băncile sau pupitrele erau vopsite fel de fel cu boieli, hărțile și tablourile istorice rupte, sparte, mânjite, fotografii iscălite cu numele celor care au trecut prin școală, acesta era tabloul celor mai multe dintre localurile de școli”.

În cursul anul școlar 1921-1922 un revizor școlar vizitase aproape toate localurile de școli din Neamț și relata că i-a crăpat obrazul de rușine, constatând aceste lucruri, mai ales când era însoțit de persoane străine în școală. Această stare de lucruri trebuia să înceteze, directorii și diriginții erau amenințați că vor suporta pe cheltuiala lor repararea stricăciunilor dacă nu aveau grijă de zestrea școlii, să o țină în perfectă ordine, doar cu puțină bunăvoință și băgare de seamă. Grija pentru curățenia și sănătatea elevilor era o altă îndatorire a fiecărui învățător. Se pare că nici imaginea despre copii nu era mulțumitoare pentru revizor. Acesta găsise „copii cu nasul murdar, în urechi cu culcuș de purici, cu hainele pătate și descusute”.

Pentru păstrarea sănătății, pe de o parte, și, pe de altă parte, pentru cultivarea simțului estetic toți membrii corpului didactic erau datori să cerceteze îndeaproape curățenia, imediat după cântarea rugăciunii. Elevii trebuiau examinați amănunțit, sub raportul sănătății. De asemenea, era necesar a fi cercetate și cărțile și caietele lor, să fie ținute în ordine, mai ales că trebuiau predate la sfârșitul anului. Sălile de clasă trebuiau întreținute în deplină curățenie, aerisite și se interzicea folosirea copiilor la munci grele, cum se mai întâmplase în unele cazuri, când, învățătorii, împreună cu copiii, cultivau hectare întregi de cereale și zarzavat. Pentru preîntâmpinarea bolilor molipsitoare fiecare învățător se interesa dacă printre elevii din sat exista vreo epidemie și avea datoria să înștiințeze urgent pe agentul sanitar sau pe medicul de plasă. În satele și orașele unde erau erau construite băi populare, elevii erau îndemnați și chiar conduși obligatoriu să facă baie, o dată pe săptămână. Tot în interesul sănătății și al educației, în timpul recreațiilor se țineau cuvântări printre copii despre educația morală și estetică, deoarece revizorul spunea că ceea ce se aude astăzi din gura elevilor, nu erau altceva decât „înjurături și pornografii”. De asemenea, era necesară supravegherea suplinitorilor, care deși în mare parte erau „elemente bune”, printre ei se mai strecurau și unii suplinitori care nu erau sub controlul învățătorilor titulari, nu erau inspectați cel puțin o dată pe săptămână, în special la ora a treia sau a patra. Tot ce constatau revizorii în urma inspecțiilor trebuia consemnat într-un proces-verbal, în condica de prezență. Suplinitorilor le era cercetată îndeaproape purtarea în sat cu lumea, aceștia erau datori să viziteze odată pe săptămână pe învățătorul care îl avea sub control, un fel de mentorat, pentru a solicita lămuriri asupra lecțiilor pe care le avea de predat. Suplinitorii din posturile 2, 3 și 4 erau inspectați în clasă de diriginte sau director, cu recomandări și termene pentru îndreptarea greșelilor. Educația religioasă a elevilor se realiza prin frecventarea slujbelor de duminică, învățătorii aveau datoria să-i însoțească pe copii la biserică. Existau reclamații cu privire la prezența învățătorilor la biserică, unii dintre ei absentând. Absența era considerată abatere, din acest motiv Ministerul Instrucțiunii a emis Ordonanța nr. 87.837/1922, prin care întărea acest lucru, precizând că mulți dintre învățători neglijează să ducă elevii la biserică, atât duminicile cât și în zilele de sărbătoare. O altă observație legată de educația religioasă avea legătură cu înființarea corurilor, aspect care s-a neglijat.

Se încuraja dezvoltarea spiritului de economie la elevi prin practicarea economisirii, toți învățătorii erau datori ca o dată cu începerea noului an școlar să înființeze Casa de Economii școlare, folosind imprimatele (foi de calcul) de la administrația financiară județeană. Aceste Case de Economii școlare aveau rolul de a ajuta pe elevii săraci și de a încuraja frecvența la școală, economiile erau folosite pentru a cumpăra mâncare, cărți, rechizite și pentru a scădea contingentul repetenților. Se aducea în discuție grija față de absolvenți și știutorii de carte, să nu mai fie neglijați și să le fie cultivat gustul, în continuare, pentru știință, cu recomandări pentru reviste și cărți.

În final, se anunța că toate satele care doreau să clădească localuri de școală sau să facă adaosuri la cele existente, trebuiau să-și constituie comitete de construcție și să le raporteze până la 1 noiembrie anul curent. Averea comitetelor școlare consta în pământurile școlii, de cele mai multe ori de calitate proastă, acesta fiind și motivul pentru care nu producea venituri.

Pentru anul următor (1923), se avea în vedere urmărirea fondurilor bănești ale comitetelor școlare în felul următor: învățătorilor care n-au pământ deloc sau au o întindere mai mică de cinci hectare, li se va putea arenda din pământurile școlare, pe prețul normal, până la întinderea de cinci hectare, iar restul, ori se va da dijma la săteni, cu condiția de a-l cultiva cu cereale, dând comitetului două părți din trei sau trei din cinci, ori „îl va cultiva comitetul pe seama sa”. Lucrările de cancelarie trebuiau rezolvate la timp, în special rapoartele generale și recensămintele, solicitându-se scrierea caligrafică, ortografică și corectă din punct de vedere stilistic, pentru că multe dintre ele parcă erau redactate de analfabeți (opinia revizorului n.a.).

Prof. dr. Elena Preda

Articolul Revizoratul Școlar – ochiul vigilent asupra educației antebelice și interbelice (IV) apare prima dată în Ecoul muntilor.

Comitetul Director cuprinde membri din mai multe localităţi:  Cristina Marin (Bicaz-Chei), Elena Preda (Târgu-Neamţ), Paula Bondar şi Sebastian Luca (Broşteni), Iolanda Lupescu şi Vasile Amariei (Borca), Ecaterina Caraza şi Despina Gheorghiu (Farcaşa), Alexandru Andrieş (Poiana Teiului), Maya şi Alina Bicăjanu (Ceahlău), Ana Buştihan, Oana Ciucanu, Mihaela Petrache (Grinţieş), Costel Bondrea (Tulgheş), Constantin Curcă (Corbu), Daniel Botez,  Virgil Cojocaru, Valentin Bălănescu (Piatra-Neamţ), Gianina Croitoru (Pângăraţi), Ovidiu Stanciu (Suceava), Dana Stănăoe (Pipirig) etc.

Doamna Lăcrămioara Pop nu a putut fi prezentă, de puţin timp suferind o grea pierdere, soţul, Ştefan Pop. Ne-a trimis o poezie:

Prietenilor mei

(cu regret că nu mă simt în stare să fiu cu voi, azi, de Ziua Unirii)

Am învăţat de-acasă, din pruncie,

Că niciodată întristarea mea

Durere altora, să nu le fie

Ci, demnă, să-mi duc, molcom, “crucea mea”.

Acum, ar trebui, să fiu voioasă

Alături de voi, prieteni, sărbătorind Unirea;

Dar întristarea, iată, nu mă lasă

Şi umbre reci ‘mi-ntunecă privirea.

Dar, vă promit că-n scurtă vreme

Când sufletul nu-mi va mai fi mâhnit,

Când lacrimile-ncet, se vor mai cerne,

Zâmbi-voi iar, privind la răsărit.

Şi mă veţi auzi cântând din nou,

Ori poate-un vers ori două voi mai scrie…

Azi, încă-i rana proaspătă şi doare rău

Dar ştiu că-aici, nimic nu ţine-o veşnicie.

Vă fie ziua rodnică, frumoasă!

Din ea, să prindă viaţă, frumoase, amintiri,

Ecoul gândurilor bune, peste munţi, foşnească,

Iar ochii voştri limpezi, zâmbească mulţumiri.

Succes maxim!

Vă îmbrăţişează cu sufletul, Lăcrămioara Pop,

Tezaur Uman Viu, protejat UNESCO

Imnul României l-a intonat Alice Funigana, Imnul „Ecoul Munţilor” l-a cântat Grupul „Eu Cred” şi a recitat Ilie Alexandru.

Au cântat: Cristina Marin, Grupul „Muntenii Broştenilor”, Ionuţ Coşerariu, Cosmin Caia, David Ichim, Grupiul „Aripi de folk”, Matei Croitoru, Geanina Ciucanu şi alţi invitaţi.

Şi-au prezentat expoziţiile: caricatură – Ovidiu Stanciu şi fotografie – Sebastian Luca. Valentin Bălănescu, directorul „Mesagerul de Neamţ”, cel care a sprijinit apariţia volumului „Ţinutul Neamţului – 100 de picături de poveste şi istorie la Mesagerul de Neamţ” a oferit celor prezenţi câte o carte. Marius Coşerariu şi-a prezentat volumul de versuri „Am albit” şi a recitat câteva poeme închinate locurilor.

Hora Unirii s-a dansat în interior, dar şi afară, în ciuda ploii dese, de ianuarie.

Aşa cum s-a scris în „Actul de fundaţiune”, cenaclul îşi propune să răspândească cultura în comunităţile montane ale Neamţului şi nu numai. Următoarele întâlniri ale cenaclului vor fi la Bicaz şi apoi la Broşteni, cu proiecte şi invitaţi de seamă.

Mulţumim gazdei noastre, Mihaela Petrache (Chelariu) şi tuturor celor prezenţi.

*Cu o menţiune specială pentru Cosmin Caia, liceanul polispecializat, responsabil de sunet şi de această dată.

Articolul Ziua Unirii. Fondarea Cenaclului „Ecoul Munţilor” apare prima dată în Ecoul muntilor.

Cursurile de adulți erau monitorizare de revizori, acestea se țineau seara și în sărbătorile legale, iar grădinile de copii nu făceau rabat de la controalele revizorilor. Acestea puteau avea vacanța în lunile de iarnă și puteau funcționa în cursul verii, din următoarele motive: lipsa de îmbrăcăminte și asprimea iernii și rezolvarea unei necesități sociale a părinților, aceștia fiind plecați vara la muncile câmpului.

Revizorii verificau și activitatea comitetelor școlare, puteau dispune ca în localitățile unde se constata lipsa de activitate a comitetului școlar, acesta să fie dizolvat și numit din oficiu un alt comitet, ad hoc, format din persoane de bună credință. Comitetele școlare urbane trebuiau organizate pe circumscripții școlare, nu pe școli. Revizorii transmiteau decizii punctuale sau puteau decide chiar ei, în unele situații: „pe ziua de 5 noiembrie, toți învățătorii și institutorii care nu au detașări și nu s-au prezentat la post vor fi considerați demisionați din învățământ și salariul pe noiembrie va fi oprit la revizorat”. Pentru ședința următoare se propunea spre dezbatere tema: „Metodele de învățământ dexteritățile în școlile primare”, plus alte chestiuni ordinare. Semnau acest proces-verbal revizorii școlari clasa I: N. Popovici, N. Constantiniu, I. Tudorache, revizor școlar clasa a II-a, G. Toderiță, I. Gălușcă. În teritoriu, fiecare revizorat era subordonat și Prefecturii, lucru pe care îl sesizăm din corespondența purtată între cele două instituții. De exemplu, în data de 26 octombrie 1922 prefectul județului Neamț înainta Revizoratului Școlar Neamț o adresă prin care se atrăgea un grav semnal de alarmă asupra învățământului din județ, mai precis asupra modului în care își făceau datoria unii învățători.

„Domnilor revizori și inspector școlar, cu mâhnire, mă văd nevoit, să vă atrag atențiunea asupra chipului cum unii domnii învățători, înțeleg să își facă datoria. În trecerile mele prin județ, care de altfel sunt aproape zilnic, am constatat, după cum de altfel și dumneavoastră ați constatat, că unii domnii învățători, în orele de clasă, se găsesc la alte ocupați uni decât la aceea pentru care este salariat”.

Adresa continua, defăimând breasla învățătorilor, cu informații cu privire la faptul că în timpul orelor învățătorii erau plecați să rezolve interese personale. Prefectul se arăta îngrijorat că, în vreme ce învățătorul nu era la clasă, elevii stăteau prin curtea școlii, în frig, ori erau puși la desfăcut porumb, cum mai fusese cazul, în anii trecuți. Aceste fapte erau de natură să slăbească credința în foloasele învățăturii, în copii și în părinți, și să privească cu neîncredere toată truda din spatele construcției de localuri de școală, când și în cele existente, nu se vedea niciun folos. Revizorii erau rugați să binevoiască, „a atrage serioasă atențiune, tuturor domnilor învățători”, înțelegând ca aceștia să își facă datoria pentru școală în orele de școală, rămânându-le liber restul timpului pe care îl puteau folosi cum doreau.

Inspectorului școlar, I. Simionescu, a răspuns cu adresa nr. 2.040/ 31 octombrie 1922, prin care preciza că a dat ordine severe revizorilor școlari pentru ca institutorii să nu mai absenteze de la cursuri, fără concedii aprobate dinainte și se ruga stăruitor să i se comunice numele învățătorilor care nu erau găsiți la datorie, pentru a se lua măsuri în consecință. Revizoratul Școlar Neamț transmitea către școli de primare și grădini de copii circulara nr. 4.862/4 octombrie 1922 prin care aducea lămuriri cu privire la diferite situații întâlnite în sistemul educațional. Cu ocazia începerii noului an școlar se cereau lămurite o serie de lucruri, pentru bunul mers al învățământului. În primul rând, era problema de interes major cu privire la obligativitatea înscrierii și frecvenței copiilor în școli. Pentru a sensibiliza corpul didactic, în circulară, se punea accent pe sentimentul patriotic, dar și pe slăbiciunile poporului.

  Semnatarul circularei spune în deschiderea acesteia: „ne lipsește unitatea de simțire și gândire care dau tăria unui popor. Ori această unitate sufletească nu se poate căpăta decât prin școală, unde se dă unitatea de cultură și de educație și pentru atingerea scopului era absolut obligatoriu ca indiferent de sex, clasă socială sau religie copiii trebuiau să urmeze școala primară”. Se stăruia în circulară pe aplicarea legii și a regulamentelor școlare cu privire la obligativitate, nu se accepta nicio scutire, în afara celor prevăzute de art. 2 din lege și articolul 5 din regulament, scutiri avizate de medici oficiali. Procedurile pentru înscriere erau: toți copiii cu vârstele între 7 și 14 ani vor fi înscriși la școală și în clasa în care dă dreptul cunoștințele căpătate, fapt apărut din cauza copiilor scutiți, unii la clasa a II-a, alții la clasa a IV-a, alții chiar la clasa a V- a. Principiul era următorul: un copil o dată în scris nu mai putea fi scutit de obligativitate până la absolvire. Toți copiii fără știință de carte între 14 și 16 ani și de la acea vârstă înainte, puteau fi înscriși la cursurile de adulți, toți absolvenții de învățământ primar trebuia să urmeze cursul complementar. Cursurile complementare începeau a funcționa la data legală, cele de adulți puteau să înceapă după ce sătenii își vor fi strâns recolta de pe câmp, dar nu mai târziu de 1 noiembrie. În privința școlarizării obligatorii se cerea sprijinul preoților, primarilor, notarilor și jandarmilor, precum și sprijinul comitetelor școlare. Tema obligativității se încheia cu replica „orice scutire de școală este o crimă”.

Subiectul următor este dedicat frecventării cursurilor de către membrii corpului didactic primar, cu precizarea că cea mai mare parte dintre membrii corpului didactic erau oamenii conștiincioși, ba „unii dintre ei erau robi ai datoriei” și lor li se datora numele bun de care se bucura învățătorul român. Însă, cu durere și rușine, revizorii școlari mărturiseau că printre membrii acestui corp profesoral erau și mulți învățători lipsiți de simțul datoriei și, din păcate, aceștia erau tineri. În opinia semnatarului circularei, unii dintre învățătorii tineri erau leneși și nu făceau nici un progres la clasă, lipseau nemotivat de la școală, zile și chiar săptămâni și era dat un exemplu: nu mai departe de ziua deschiderii cursurilor, „zi sfântă pentru dascăli și elevi”, revizorul a întâlnit în Piatra-Neamț șase învățători plimbându-se. „Învățătorii aceștia furau din banul țării și aduceau pagube incalculabile părinților și copiilor, atentând la prestigiu de care se bucura corpul didactic și, în consecință, se propunea luarea celor mai severe măsuri. Directorii și diriginții erau datori să raporteze imediat orice absență, să nu devină complicii dascălilor lipsiți de simțul datoriei”.

Prof. dr. Elena Preda

Articolul Revizoratul Școlar – ochiul vigilent asupra educației antebelice și interbelice (III) apare prima dată în Ecoul muntilor.

Trei elevi din clasele a X-a și a XI-a, de la trei școli din județul Neamț: Daria-Georgiana Bârliba, Colegiul Național „Ștefan cel Mare” din Târgu-Neamț, Eduard-Constantin Acatrinei, Colegiul Național „Petru Rareș” din Piatra-Neamț și Diana-Maria Bojescul de la Liceul „Carol I” din Bicaz au realizat o cercetare în scopul promovării proiectelor de reconstituire istorică existente la nivelul județului. Caracterul interdisciplinar derivă din faptul că elevii au realizat o investigare istorică, materializată sub forma unui referat științific axat pe două niveluri cronologice: trecut – trei monumente istorice: Cetatea Neamț, Mănăstirea Bistrița și Curtea Domnească Piatra-Neamț și prezent – trei proiecte de reconstituire istorică care pun în valoare cele trei monumente, prin activități dedicate ritualurilor de la curtea domnească și de la Cetatea Neamț, de mai bine de 10 ani.

La proba teoretică echipajul a pregătit un portofoliu care cuprinde referatul – prezentarea scrisă din perspectivă teoretică a temei, cu evidenţierea aspectelor de interculturalitate – aspecte ale vieții religioase, viața militară și reconstituirea unor ritualuri, pentru a găsi calea cea mai bună de comunicare între generații și culturi diferite.

Educaţia interculturală corespunde celui de-al treilea stâlp al educaţiei: deprinderea de a trăi împreună cu ceilalţi. Comisia Internaţională pentru educaţia secolului XXI pune accentul pe această componentă a educaţiei, ca fiind una vitală în dezvoltarea unei societăţi armonioase. Acest stâlp se referă la deprinderea de a trăi împreună cu ceilalţi, prin dezvoltarea cunoaşterii celuilalt, a istoriei sale, a tradiţiilor şi a spiritualităţii sale. Pentru proba practică au ales să ilustreze tematica prin mijloace grafice și audio-vizuale, respectiv realizarea unui film de scurt metraj care prezintă, pe de o parte, monumentele cercetate și, pe de altă parte, acțiunile tinerilor – membri în cele trei ordine de reconstituire istorică: Străjerii Cetății Neamțu, Domnițele Cetății din cadrul Școlii de dans „Domnița Ruxandra” și Garda de onoare a Curții Domnești”, inclusiv parte din ritualurile care se practică în prezent.

În partea a II-a au prezentat un proiect de conservare ce conţine date concrete referitoare la etapele ulterioare prezentării proiectului şi derularea sa în timp. Am realizat un proiect de conservare realist, el se înscrie în seria proiectelor cu finanțare depuse și implementate în anii: 2013, 2014, 2020, 2021, 2023. În total, aceste proiecte au primit finanțări de peste 180.000 lei, care s-au cheltuit pe mentenanța ordinelor, pe vestimentația lor, achiziționarea de arme, tabere de antrenament, organizarea de ateliere medievale ș.a.

Proiectele de reconstituire istorică au caracter peren, așa cum menționam, de peste 10 ani, și continuă anual, cu predare de ștafetă, la nivelul elevilor, școlilor, comunităților, an de an. Au făcut parte din echipele de implementare a acestor proiecte sute de elevi, pe parcursul timpului, coordonați de: prof. dr. Elena Preda, prof. dr. Dorina-Luminița Drexler, prof. Cristiana Șoimaru, prof. Xenia Sîrbu, prof. Adina Margine, prof. Anca Radu, prof. pr. Marian – Gheorghe Filip, prof. Emil Apostol și alte câteva zeci de profesori care au sprijinit proiectul.

În elaborarea portofoliului şi a proiectului de conservare, în raport de tema aleasă, echipajul a urmărit: identificarea a trei monumente mușatine și scurta prezentare a istoriei acestora, prezentarea modului specific de reflectare a caracterului local în particularităţi de reconstituire istorică, prezentarea interdependenţelor între particularităţile geografice, istorice, religioase, etnice locale; identificarea şi prezentarea unor factori locali ai schimbării, tendinţele şi „riscurile” acesteia. Au fost valorificate, în elaborarea portofoliului şi a proiectului de conservare, resursele locale: documente istorice, arhive locale, colecţii fotografii. Au fost utilizate următoarele instrumente: ancheta istorică, studiul istoric, studii monografice.

Elena PREDA

Articolul Conservarea moștenirii mușatine în Ținutul Neamțului prin implicarea directă a tinerilor Premiul special al juriului la Concursul interdisciplinar „Cultură și civilizație în România”, etapa națională 2024 apare prima dată în Ecoul muntilor.

În anul 1919, ministerul a decis să rezolve această problemă obligând Școlile Normale să organizeze cursuri pentru învățătorii suplinitori, în lunile iulie și august. Organizarea cursurilor era la decizia școlilor normale, obligatoriu se acorda importanță pregătirii pedagogice și didactice a suplinitorilor. În urma unei analize a ministerului, la începutul anului 1919 se cunoștea faptul că, școlile pregătitoare funcționau în condiții improprii și cu personal necalificat, motiv pentru care au fost puse în subordinea directorilor de școli normale, pentru a le monitoriza activitatea. Reformele din sistemul de învățământ nu au fost aplicate imediat după 1918, s-a ales calea consultării cadrelor didactice, de către Ministerul Instrucțiunii și Cultelor. Astfel, în vara anului 1918 revizorii școlari organizau în țară întâlniri și dezbăteau următoarele probleme: recensământului școlar, programa școlară, promovarea elevilor, obligativitatea frecventării cursurilor, pregătirea elevilor pentru examenul de absolvire, problemele corpului profesoral sau constituirea eforiilor școlare, în prezența administratorilor de plăși.

Salariile personalului de control, respectiv a revizorilor și subrevizorilor școlari, nu erau cu mult mai mari decât cele ale institutorilor de la catedră. Identificăm din statele de plată pentru personalul de control al județului Neamț, din luna ianuarie 1920, că diferența la leafă era de sub o sută de lei. D. Gheorghiu, ocupa funcția de revizor școlar și avea un salariu lunar de 465 lei, o diurnă de 150 lei, așadar o sumă totală de 615 lei, din care plătea o reținere de 10% și primea salariul net de 553,50 lei. El însuși semna statul de plată, în data de 20 feb. 1920, fiind șeful Revizoratului Școlar Neamț.

Leon Mrejeriu, institutor la Școala Primară de Băieți, nr. 1, Piatra-Neamț și deputat în Parlament, pe luna februarie 1920, primea o leafă de 375 lei, la care se adauga o gradație de 281 lei, cu reținere de 10%, respectiv 65 lei, plătea o taxă de 3% la stat, în valoare de 16,70 lei. La suma totală de 573 lei se adăuga indemnizația de scumpete (rata inflației), în total 953,20 lei.

Perfecționarea corpului profesoral se realiza și prin „înaintarea în grad”, conform deciziei nr. 6.772/1920 ministerul cerea cadrelor didactice, prin revizoratele școlare, lista nominală a învățătorilor neînaintați care au împlinit 25 de ani în serviciul învățământului pentru acordarea gradației a V-a. Astfel se calcula vechimea, la fiecare cinci ani la catedră se acorda câte o gradație. În aplicarea acestui demers se cerea o caracterizare asupra activității școlare propriu-zise, de obicei, în tabel se regăseau exprimări precum „dascăl bun”, „mulțumitor”, „dascăl foarte bun”, „conștiincios”. Se cereau a fi prezentate activitățile publicistice: cărți, scrieri didactice, reviste, iar la caracterizarea activităților extrașcolare erau trecute, de obicei, „predarea la cursuri de adulți”, „cursuri complementar” sau expresii „bun gospodar”, „relativ bun gospodar” și altele. Evident, contau foarte mult calificativele primite la inspecția de la clasă, subiect asupra căruia vom reveni.

Interesul pentru educație era major, fapt constatat și în urma cercetării listei de măsuri pentru o mai bună organizare a învățământului în județul Neamț, decise la întâlnirea revizorilor școlari ai Circumscripției VIII – Bacău, din 13.11.1920, sub președenția inspectorului școlar Gheorghe Simionescu, conform Circularei nr. 9.036, înregistrată la Revizoratul Școlar Neamț cu nr. 7.861 în 25 decembrie 1920, adresată revizorilor școlari și care avea în anexă un proces-verbal încheiat în ziua de 13.11/1920, în cadrul întrunirii revizorilor. În acest proces-verbal, încheiat de revizorii școlari ai Circumscripției VIII – Bacău, erau tratate subiecte de interes major, revizorii au făcut propuneri realiste pentru buna funcționare a școlilor din județele: Bacău, Neamț, Roman. Cu referire la județul Neamț se specifica faptul că, din totalul de 177 de școli primare înființate, nu funcționau trei școli primare și două grădini de copii. Cu privire la resursa umană, se raporta un număr de 295 de posturi, pe zile întregi, nu erau școli închise din cauza lipsei de combustibil și se raportau doar câteva cazuri de scarlatină, în câteva sate.

În vederea rezolvării unor situații punctuale, se propunea ca, pentru soluționarea situației dificile a lipsei de localuri și mobilier, toate sumele economisite de la posturile vacante să fie vărsate către Comitetul Județean pentru construcții școlare. De asemenea, pentru completarea posturilor cu învățători, se propunea ministerului să primească candidați care aveau deja cereri din anii anteriori. Cu privire la lipsa de frecvență a elevilor se cerea responsabilizarea învățătorilor și pentru cei care își făceau, cu succes, datoria să fie acordate medalii și recompense publice. Pentru stabilirea exactă a situației absolvenților cursului complementar, directorii și diriginții de școli erau obligați să deschidă un catalog nominal cu toți absolvenții, pe cel puțin doi ani în urmă, consemnând și pe reprezentanții legali ai acestora și să fie prezentate dovezi concrete cu situația fiecărui an în parte, specificându-se unde se află școli cu un post, care funcționează pe o zi. Școlile cu un post, cu suplinitori, puteau ține cursuri complementare numai pentru elevii cu vârsta până la16 ani care n-au terminat școala, iar absolvenții tuturor școlilor erau obligați să meargă la altă școală din apropiere, unde era un învățător titular, la o distanță de maxim trei kilometri. Acolo erau propuse a fi înființate cursuri de ucenici, la care se puteau înscrie elevii de la cursurile complementare, împărțiți pe zone.

Elena Preda

Articolul Clio: REVIZORATUL ȘCOLAR – OCHIUL VIGILENT ASUPRA EDUCAȚIEI ANTEBELICE ȘI INTERBELICE (II) apare prima dată în Ecoul muntilor.

Atribuțiile inspectoratelor, conform art. 2 din Decizia nr. 36.170/16 aprilie 1923, erau următoarele: motivau absențele profesorilor și făceau rețineri pentru absențe nemotivate, acordau concedii până într-o lună, aprobau orarele și controlau listele de manuale didactice recomandate de școală; întocmeau tablourile statistice și țineau la curent statele personale ale membrilor corpului didactic din regiunile respective, pe care le comunicau și ministerului; pregăteau proiectul de buget pentru școlile din regiunile de competență; ordonanțau lefurile membrilor corpului didactic din regiunile de competență, delegațiile de ordonanțare erau primite de fiecare Inspectorat regional în parte; recomandau pe membrii corpului didactic primar pentru examenul de definitivat și înaintare, precum și profesorii secundari pentru definitivat; făceau propuneri pentru scoaterea la pensie a membrilor corpului didactic; făceau repartițiile de ore în învățământul secundar, normal primar și profesional, potrivit dispozițiunilor legilor și regulamentelor, apoi le comunicau ministerului spre control și aprobare; acordau aviz pentru deschiderea și închiderea de școli particulare; aplicau pedepse cu avertisment membrilor corpului didactic primar și făceau propuneri ministerului pentru aplicarea avertismentului celor secundare; numeau profesori diriginți după recomandarea directorului, dintre profesorii școlii și propuneau ministerului numirea directorilor; numeau secretarii școlilor și personalul administrativ subaltern și supraveghetor al școlilor cu internat, la propunerea directorilor; completau comisiile examenelor de admitere în clasa întâi a școlilor secundare și profesionale numind câte un instructor sau o institutoare; aprobau serbările și excursiile școlare; rezolvau cererile de autorizare ale elevilor de a repeta mai mult de doi ani o clasă, în caz de boală constatată, luând pentru aceștia avizul direcțiunii școlii; aprobau aplicarea pedepselor prevăzute la literele f și g, din articolul 124, din regulamentul școlilor secundare, propuse de consiliul școlar, precum și dispozitiunile articolului aliniatului 3 ale aceluiași articol, dispuneau la timp publicarea burselor și solvelor vacante, din toate școlile din regiunea respectivă, luau parte, în calitate de reprezentanți ai ministerului la adunările generale și raportau despre activitățile școlilor.

Revizoratele aveau autoritate mare în teritoriu, realizau controale administrative, didactice și educative în școlile publice și private, de toate gradele și categoriile, de asemenea monitorizau toate activitățile școlare din regiunea respectivă. Constantin Angelescu, ministrul instrucțiunii publice, a inițiat din 12 decembrie 1918 reorganizarea serviciul de control al ministerului. Încă din anul 1919, județele din Vechiul Regat au fost împărțite în 12 circumscripții școlare, iar inspectorii școlari pentru învățământul primar au fost numiți în 15 regiuni – pentru toate provinciile, fiecare având câte două sau trei județe în jurisdicție. Având în vedere numărul redus al personalului de control și aria încredințată, activitatea revizorilor și a subrevizorilor se desfășura cu mari dificultăți și eforturi materiale personale, acoperite din fondurile familiei, decontate cu întârziere de minister. Pentru monitorizarea școlilor din aceeași zonă ministerul angaja doi revizori, unul pentru școlile publice și altul pentru școlile particulare. Revizoratele școlare aveau în subordine, în cazul învățământului primar, în perioada 1918-1948, de la 457 de școli, la începutul perioadei, până la 862 de școli, spre sfârșitul perioadei, și între 36 și 57 de școli particulare. Consiliul Directorilor, organ decizional în minister, a reorganizat serviciul de control al învățământului, ministrul Constantin Angelescu aprobând o diminuare a circumscripțiilor, fiecare revizor monitorizând categoriile de școli aferente gradului pentru care era calificat, acesta realiza rapoarte, care erau trimise direcțiilor din minister .

Deplasarea inspectorilor în teritoriu, în această perioadă, se realiza cu dificultate, folosindu-se trăsura, trenul, rareori mașina. Cu privire la decontarea costurilor, ministerul a reglementat printr-un ordin aceste chestiuni legate de decontarea cheltuielilor, dar deplasarea rămânea o problemă reală și fără prea multe soluții. Inspectorii raportau că, uneori le era imposibil să găsească o trăsură pentru deplasarea în afara localității. La fiecare zece zile de inspecții realizate la distanță de domiciliu, inspectorul plătea o sumă mai mare decât salariul său, urmând să primească decontarea din partea ministerului, în luna următoare. Cea mai frecventă solicitare a revizorilor era aceea de a li se facilita procurarea de mijloace de transport în teritoriu și decontarea la timp a cheltuielor. Erau des întâlnite cazurile revizorilor demisionari, din acest motiv.

În cadrul revizoratelor erau angajați învățători și institutori, care s-au remarcat prin activitatea lor didactică și treceau de un concurs organizat de minister, dar cel mai adesea erau numiți direct. Revizorii erau selectați din corpul didactic cel mai bine pregătit, persoane ce dovedeau reale calități și, pe cât posibil, să nu fie numiți politic. Nu avem date certe că acest lucru s-a și întâmplat, mai ales că în perioada interbelică a fost organizat un singur concurs pentru ocuparea funcțiilor de revizori școlari.

Având în vedere că nu conta unde aveau domiciliul revizorii sau subrevizorii, conta doar zona de control, revizorilor le erau decontate cheltuielile, ca un drept. Aceste cheltuieli erau decontate în urma depunerii unui raport detaliat cu privire la activitatea lunară și cu rutele pe care le-au parcurs pentru a verifica activitatea din școli. Solicitarea decontărilor o întâlnim în documente ca operațiunea contabilă de „ordonanțare”. În rapoartele înaintate ministerului, revizorii școlari erau datori să menționeze toate problemele importante din școli. Ministerul încuraja continuitatea pe funcție, pornind de la premisa că astfel ar fi fost mai bine cunoscute problemele școlii și ar fi fost rezolvate mult mai ușor, având în vedere experiența pe post. Tot din rapoarte a fost posibilă identificarea altor solicitări, de exemplu, propunerea de uniformizare a modului de organizare a examenelor de promovare, susținute la sfârșitul anului școlar, pentru a nu ajunge în situația de a le relua, pe motive de lipsă de obiectivitate sau nerespectarea regulamentelor. Conform rapoartelor, revizorii făceau apel la minister să asigure o stabilitate a procesului de monitorizare a școlilor, fără presiuni exercitate de partidele politice și pe măsura responsabilității, „la timpuri noi ne trebuiesc oameni noi, pentru înfăptuirea faptelor mari”.

Elena Preda

Bibliografie:

Angelescu, Constantin, Evoluţia învăţământului primar şi secundar în ultimii 20 de ani. Tipografia Imprimeriile ,,Curentul”, București, 1940.

Mrejeriu, Leon, Gospodina şi fata de la ţară. Cum sunt şi cum ar trebui să fie. Rostul şcoalei în lupta de ridicare a gospodăriei ţărăneşti, Piatra-Neamț, Imprimeria Judeţului Neamţ, 1936.

Idem, Eri și Azi. Contribuții la istoricul învățământului din județul Neamț, revista „Apostolul”, Piatra-Neamț, Imprimeria Județului Neamț,1940.

S.J.A.N. Neamț, fond Revizoratul Școlar al Județului Neamț

Articolul REVIZORATUL ȘCOLAR – OCHIUL VIGILENT ASUPRA EDUCAȚIEI ANTEBELICE ȘI INTERBELICE (I) apare prima dată în Ecoul muntilor.

Lucrarea s-a realizat printr-un proiect comun a patru Grupuri de Acțiune Locală (GAL): Ținutul Răzeșilor (Neamț), Podul Înalt (Vaslui), Asociația Leader Colinele Moldovei (Botoșani/Iași) și GAL Drumul Gospodarilor (raionul Rîșcani, Republica Moldova).

Lucrarea „Boierii moldoveni – istorie și moravuri” are peste 600 de pagini concentrate pe viața cotidiană, obiceiuri, arhitectură, gastronomie și îmbrăcăminte a boierimii din Moldova.

Se va face şi o prezentare de rochii specifice epocilor cercetate, realizate de creatoarea de modă Felicia Aron, prin intermediul domnițelor de la Școala de dans „Domnița Ruxandra”, condusă de Anca Radu. Vor fi prezenţi reprezentanții Asociației „Ținutul Răzeșilor”, partenerii proiectului și alţi invitați speciali.

Studiul istoric „Boierii moldoveni – istorie și moravuri” va fi publicat în format digital și face parte din proiectul de cooperare intitulat „Domni, domnițe-n ospeție”. Această inițiativă își propune să readucă în atenția publicului valorile și tradițiile bogate ale Moldovei, contribuind astfel la păstrarea și promovarea moștenirii culturale a regiunii.

Lucrarea începe cu un citat de la Nicolae Iorga: „Un popor care nu-și cunoaște istoria este ca un copil care nu-și cunoaște părinții.” Şi autorii continuă: „În acest spirit, echipa de proiect „Domni, domnițe-n ospeție” consideră că este de datoria noastră, să scoatem la lumină, prin cercetare, istoria noastră, să promovăm trecutul istoric din perioada când Moldova se dezvolta ca stat medieval și modern. Oamenii de seamă ai Moldovei au avut curajul si priceperea de a aduce noul în viața cotidiană, și-au școlit copiii și au ridicat importante edificii, care au rezistat până în zilele noastre: conace, școli și lăcașe de cult. Proiectul Domni, domnițe-n ospeție își propune să aducă spre informarea comunităților noastre, prin studiul Boierii moldoveni, istorie și moravuri – ipostaze din viața și obiceiurile unei categorii sociale, în egală măsură respectată, dar și contestată”.

Evenimentul este unul mai larg, lansându-se în acelaşi cadru lucrarea profesorului târg-nemţean Emanuel Bălan – „File din epopeea căii ferate Târgu-Neamţ – Paşcani”, un omagiu adus unei comunităţi şi unei perioade din istoria urbei de sub cetate.

Articolul Boierii moldoveni, istorie și moravuri apare prima dată în Ecoul muntilor.