Copilăria și-a petrecut-o la moșia părinților de la Solești, în ținutul Vasluiului, alături de cei trei frați: Constantin, Dumitru, Theodor și a surorii Zoe. De mică primește o educație aleasă, după severele principii ale vremii, sub supravegherea directă a mamei sale. A învățat germana, dar mai ales franceza pe care o folosea cu deosebită eleganță în corespondența sa cu Hermina Asachi.

          De la 7 ani își continuă studiile particulare, cu guvernante și profesori străini, la moșia de la Șcheia a unchiului său Constantin Sturdza. Crescută de o mamă aprigă și autoritară, Elena avea să fie o fire domoală, retrasă, cumpătată, cam stângace și puțin timidă, lipsită de încredere în forțele proprii, stăpânită de puternice complexe de inferioritate în societate. La 15 ani se stabilește la Iași. Anul 1841 o găsește tot la Iași, la o serată dată de Didița Mavrocordat și Nicolae Cantacuzino, unde îl cunoaște pe Alexandru Ioan Cuza, cu care se va căsători la 30 aprilie 1844.

          După revoluția de la 1848, Cuza este nevoit să ia drumul exilului, iar la întoarcerea în țară este ales domn al României. Doamna Elena s-a implicat activ alături de soțul ei în elaborarea Legii Învățământului primar obligatoriu gratuit, considerând preocuparea pentru luminarea poporului ca una dintre cele mai grabnice îndatoriri ale unui conducător de țară. Ca o adevărată mamă a îngrijit copiii de la Azilul „Elena Doamna” din Cotroceni destinat fetelor orfane, apoi a lucrat benevol ca infirmieră la spitalul ”Caritatea” din Iași.

Nu a avut copii, dar a înfiat doi copii ”orfani”, Alexandru și Dimitrie. După moartea acestora, Doamna Elena se dedică aproape în întregime operelor de caritate. În acest sens afirma: ”Dacă viața lungă ce am dus-o este o pedeapsă pentru ingratitudinea multora, am cel puțin mângâierea sufletească de a fi ajutat pe atâția săraci și nevoiași. Aș voi să trăiesc cât de mult, nu de dragul vieții, dar pentru ca să ajut mai departe pe nevoiașii, care altfel vor rămâne fără sprijinul de toate zilele.”

În ceea ce privește Azilul de orfani ”Elena Doamna” din Cotroceni, întemeierea lui se leagă de mai mulți oameni de bine. Orfelinatul ia naștere în 1861 în casa Sultanei Marsil, mama decedatei Maria, soția generalului Dr. Davila. La inițiativa inimosului general acesta se mută în dealul Cotrocenilor într-o vilă a celei de-a doua soții. Aici soții Davila întemeiază un cămin plin de dragoste și grijă părintească pentru copiii găsiți pe străzi. Dorind să construiască grabnic un așezământ mai mare, familia Davila apelează la ajutorul Doamnei Elena Cuza. Aceasta nu putea fi insensibilă și, profitând și de starea sa, apelează la ajutorul oficialităților:

         ”Doresc cu tot dinadinsul, domnule Președinte al Consiliului de Miniștri Nicolae Crețulescu, ca fundamentele unui alt azil să poată fi așezate fără întârziere, și insist totodată a fi pe lângă acela care există astăzi, ca anexă a lui, pe costița de lângă Palatul Cotroceni. În chipul acesta voi avea sub ochii mei pe tinerii copii, pe care îmi propun să-i cercetez adesea, rezervându-mi supravegherea personală și specială a acestui stabiliment unde vor găsi toate îngrijirile și căldura din sânul familiei, de care au fost atât de crud lipsiți.”

          Ceremonia punerii pietrei de temelie a fost una fascinantă, întrecând în strălucire și entuziasm orice așteptare. Au fost de față domnitorul Cuza, Doamna Elena, toți miniștrii, agenții și consulii generali ai puterilor străine, membrii Adunării Legislative, arhimandriții etc.

          Atunci când primul domn al României este forțat să abdice, Doamna Elena trece peste situația jenantă și îl urmează la Heidelberg, unde acesta se exilează, locul unde își va sfârși viața, după multe neliniști sufletești, provocate de adversitatea celor din țară.

          Prima reședință domnească a lui Cuza a fost Palatul din strada Lăpușneanu, din centrul Iașului, actuala clădire ce găzduiește Muzeul Unirii. Aici a fose semnată celebra Declarație, prin care se proclama înfăptuirea Unirii definitive a Principatelor, la 11 decembrie 1861, după recunoașterea oficială a acesteia de către Poarta Otomană ca urmare a memorabilei vizite pe care domnitorul o face sultanului.        

          După ce Sturdzeștii au stăpâni timp de aproape cinci generații moșia Ruginoasa, la 1862 domnitorul Cuza și Doamna Elena cumpără moșia cu tot cu castel, iar în 1863 domnul renunță la Palatul din Iași, Ruginoasa rămânând singura reședință a familiei. Doamna Elena se ocupă personal de amenajarea palatului, dovedind o educație aleasă și un gust rafinat, comandând la Paris mobilierul desenat în mare parte cu mâna ei. O atenție deosebită o acordă și parcului ce a fost amenajat de cei mai mari și pricepuți grădinari din Austria. Biserica reședinței a fost și ea renovată în perioada 1862-1864, tot prin grija Doamnei Elena.

          După moartea domnitorului Unirii, la 16 martie 1873, ”i-a păstrat memoria cu o extraordinară devoțiune, neîngăduind să se rostească un singur cuvânt despre slăbiciuni pe care le cunoștea, le îngăduise – o spunea cu mândrie – le iertase, ca singura care pe lume putea să aibă acest drept” (N. Iorga).

          L-a înmormântat la Ruginoasa, un loc îndrăgit de principesă, în fața unei mulțimi impresionante și a unor prieteni devotați, printre care s-au numărat: Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Costache Negri, Petre Grădișteanu, Alexandru și Dimitrie, cei doi copii pe care i-a crescut cu mult devotament, dar pe care, din păcate, i-a pierdut.

          Credincioasă memoriei soțului ei, a cerut ca după moartea sa, Palatul Ruginoasa să fie donat spitalului ”Caritatea” pentru înființarea unui spital pentru copii, care urma să-i poarte numele lui Alexandru Ioan Cuza.

          În ultima parte a vieții s-a retras la Piatra Neamț, unde a locuit până la moarte, singură, într- locuință modestă și a continuat actele de binefacere. În 1907 dispune refacerea bisericii din Ruginoasa, ocazie cu care dezgroapă osemintele soțului, le sărută și apoi le depune în cripta din biserică. ”Acum pot muri împăcată, căci mi-am făcut datoria pe pământ pentru iubitul meu soț”.

          Se stinge la 2 aprilie 1909, la vârsta de 84 de ani fiind înmormântată conform dorințelor sale la Solești, alături de mama sa, fără funeralii naționale așa cum s-ar fi cuvenit.  ”A murit la Piatra Neamț femeia ideal de modestă care a fost Măria Sa Doamna Elena (…). Pentru noi, cei ai pământului acestuia, ea n-a murit: icoana ideală s-a ridicat numai, prin cea din urmă, dar nu și cea mai grea suferință, ceva mai sus, și un glas din timpurile mai bune a tăcut”, spunea în aprilie 1909 N. Iorga.

         O făptură firavă, dar plină de energie, o ființă modestă ce a răspândit în jur bunătate și binefacere, o soție iubitoare, devotată și, poate, prea îngăduitoare. Prima Doamnă a României a fost un exemplu de modestie, demnitate, loialitate și iubire de patrie.

          Ilie ALEXANDRU

Articolul ELENA CUZA – ”DOAMNA UNIRII” apare prima dată în Ecoul muntilor.

După moartea lui Alexandru Ioan Cuza, doamna sa a hotărât să se mute la Piatra Neamț, orașul de sub munte plăcându-i cel mai mult. În 1895 a început construcția unei case, pe strada Ștefan cel Mare, numărul 39. Casa era discretă, având deschiderea spre aleea de acces.  Casa a fost finalizată în anul 1899, dar doamna Elena nu s-a bucurat prea mult de ea. În anul 1901, a fost nevoită să plece la Geneva la nepoata și fiica sa, Elena Lambrino. Atunci a donat casa fratelui său, Dimitrie-Gheorghe Rosetti. Peste câteva luni, acesta a vândut-o unui comerciant din Piatra Neamț, Vasile S. Caludi, casa fiind apoi lăsată moștenire de către acesta fiicei sale, Martha C. Vorel, soția farmacistului Constantin Vorel.

La Geneva, ”Doamna Unirii” stătea tot cu gândul la orașul Piatra Neamț, de care se legase definitiv. La insistența prietenei sale, Henrieta Bacalu, revine la Piatra Neamț și închiriază de la inginerul Bacalu o casă mică și modestă, tot pe strada Ștefan cel Mare, la numărul 55. Acolo a locuit între anii 1904 și 1909 cu servitoarea sa. Nicolae Iorga a vizitat-o cu ocazia zilei de 24 ianuarie 1909, cu ocazia împlinirii a 50 de ani de la Unirea Principatelor, împreună cu o delegație a Ligii Culturale din Iași. În fața casei a găsit o mulțime de simpatizanți ai Unirii, care veniseră să-i aducă un omagiu celei care a fost Doamna țării. Nicolae Iorga a rămas surprins de modestia, să nu spunem sărăcia în care a ales să trăiască Elena Cuza:  ”…în acea odăiță neagră, în care se deslușea în fundul unui fotoliu, într-o săracă rochie de doliu veșnic, supt un cauc de călugăriță, acoperit cu un văl simplu de lână, o figură măruntă săpată fin în fildeș palid- în odaia aceea era o viață care știa, cetea, afla, care unea amintirea întreagă a trecutului cu conștiința desăvârșită a celor de astăzi, era o cugetare singură și cuminte, era o inimă care bătea pentru tot ce e nobil și ochii în care nu secase izvorul lacrimilor acelora care țin vii durerile cele mari, ascunse de lume, pe care ele n-o privesc.”

Nu o mai interesa cum arată, cum se îmbracă, toți banii fiind investiți în acte de caritate. A ajutat nevoiași din Piatra Neamț cu cele necesare traiului, a oferit bani și premii copiilor studioși sau celor suferinzi, a dotat spitalul de atunci cu instrumentar chirurgical. Ca să se descurce, și-a vândut chiar și cavoul de la Mănăstirea Bistrița. A fost înmormântată la Solești, Vaslui, locul copilăriei sale. Centrul Școlar de Plasament Piatra Neamț poartă numele ”Elena Doamna”, la fel și Școala gimnazială din Bd. Decebal, se numește ”Elena Cuza”, în semn de aducere aminte a trecerii ”Doamnei Unirii ” prin acest oraș.

Iolanda Lupescu

Articolul Principesa Elena Cuza și casele din Piatra Neamț apare prima dată în Ecoul muntilor.