Noi podoabe pomi-ncarcă

Și vibrează sub zăpezi

Satele-adormite parcă”.

N. Labiș, Iarna

Ca o doamnă discretă și tăcută, toamna s-a îndepărtat pe nesimțite, cu alaiul ei de frunze moarte, lăsându-ne în suflet un gol imens. Dinspre munte vine un vânt rece aducător de frig și de brume argintii. Copacii desfrunziți se clatină triști, iar pădurea vuiește prelung, văduvită de cântecul păsărilor. Ici, colo, mai trece câte un stol de ciori, căutând hrană și adăpost. Vrăbiile gureșe zboară în grupuri mici, și poposesc, parcă obosite, ca niște note uriașe pe portativul firelor de electricitate.

Satele își încetinesc activitatea, iar oamenii se strâng în jurul caselor, ocupați cu muncile mai liniștite. Din hornuri se înalță valuri de fum, chemându-ne la căldura sobelor cu lemne. Doar bătrânii, pe vremuri, poposeau la gura sobei și depănau amintiri din alte timpuri.

Primii fulgi de nea sunt primiți cu bucurie, iar iarna aduce un aer rece și sănătos. Ne bucurăm de ninsoarea care acoperă prima dată pământul, încheind un anotimp, ca să-l poată naște pe următorul.

Zăpada se așterne ca-n fiecare an, dar iernile încep să fie mai sărace, lipsindu-le podoaba albă și pufoasă. Pe vremea copilăriei mele, iarna era mai caldă și cu zăpadă din belșug. Toți așteptam ultimul anotimp, care începea la sfârșitul anului calendaristic. Cel mai mult îl așteptau copiii, că venea la încheierea primului trimestru școlar, obosiți de efortul depus la învățătură. Ei nu lipseau de la școală, fiindcă din familie li se cultiva dorința de a se afirma prin studiu. Cele mai dorite erau orele de activități sportive dintr-o săptămână. Veneam la școală cu săniuțele, iar după ore plecam împreună cu toți profesorii pe dealul Criminișului. Unii se dădeau cu săniile, alții cu schiurile improvizate din doagele unor butoaie; alții își așteptau rândul sau se băteau cu bulgări de zăpadă. Cădeau și copiii, și profesorii, și era o veselie de nedescris. Parcă dispărea distanța dintre profesor și elev; îi simțeam ca fiind de-ai noștri. Răsunau împrejurimile de chiote. Îmbujorați, uzi sau cu hainele înghețate ne îndreptam spre case, unde ne așteptau temele pentru ziua următoare. Le făceam cu plăcere, pentru că lecțiile erau predate temeinic și profesorii își făceau meseria ca niște dascăli adevărați. Nu se știa de ore de pregătire. Copiii erau prietenoși și-i ajutau pe cei ce mai întâmpinau greutăți în rezolvarea temelor.

Așteptam apoi evenimentul cu care începea vacanța. Era serbarea pomului de iarnă, pe care o pregăteam zile în șir. Întregul sat era prezent la Căminul Cultural, unde venea Moș Gerilă, cu daruri puține, dar noi eram mulțumiți pentru că venea ca o răsplată a muncii. Acasă repetam alte colinde, fiindcă îl așteptam pe adevăratul Moș Crăciun. Părinții și bunicii ne vorbeau de Nașterea lui Iisus în ieslea cea săracă, vestind lumii sosirea pe pământ a Celui ce a luat asupra Sa toată durerea și păcatele oamenilor. Deși lumea l-a trădat, el a iubit-o și i-a cerut Tatălui Ceresc iertare „pentru că nu știau ce fac”. În toată casa se orna, simplu, un brăduț, ca simbol al sosirii unui eveniment sfânt. Sub pom, acasă, erau daruri modeste: o haină nouă sau niște încălțări, deoarece în trecut doar la Crăciun și la Paște primeam cadouri. Mergeam cu colinda pe la vecini, în grupuri mici și, deși căpătam doar nuci, mere sau colaci, eram fericiți că am dus vestea minunată. În ziua marii sărbători, în case mirosea a sarmale și a cozonaci, oamenii mergeau la biserică și apoi se vizitau, ca să transmită urările cuvenite. Satul vuia apoi de sunetul clopoțeilor, al tobelor și al biciului, fiindcă se pregătea plugușorul, capra sau ursul.

Purtăm părinților o amintire plină de respect și de cinstire, pentru cultivarea credinței creștine, căci la școală nu se preda religia. Destinul a rânduit o concordanță a sentimentelor poporului cu semnificația adevărată a marilor sărbători. În zilele noastre pare a se pierde. Copiii așteaptă doar daruri, iar maturii pregătesc mese îmbelșugate pentru întâlnirile din familie sau cu prietenii. Ce păcat! Omenirea a evoluat, s-au făcut progrese și descoperiri uriașe, dar suflete noastre s-au răcit și au pierdut adevărata bunătate și omenie.

În antichitate, Diogene al Greciei căuta, ziua în amiaza mare, cu felinarul aprins „un om”, un om adevărat. Observăm acum o manieră meschină de a trata Nașterea Domnului. Se împodobesc satele și orașele, se organizează târguri și sunt petreceri nesfârșite, dar ne amintim mai puțin de oamenii bolnavi și nevoiași, care așteaptă o mângâiere și un ajutor, așa cum a propovăduit Hristos. Trebuie să ne străduim să trăim în comuniune, că și așa este destulă singurătate în lume.

În zilele noastre, ființa umană este redusă la maxim, dar nu se pierde, pentru că altfel jertfa Mântuitorului ar fi fost de prisos. Nu se pierde ființa umană din noi, dar e degradată într-o asemenea măsură, încât noi singuri nu putem vedea calea de restaurare. Poporul, mai ales la sat, a trăit întâmplări absurde, care l-au adus de multe ori în brațele deznădejdii, dar mereu a renăscut ca pasărea Phoenix, prin credință, limbă și păstrarea tradițiilor străbune. Lucian Blaga spunea că „Veșnicia s-a născut la sat”.

Par nostalgică, dar nostalgia este numai după lucrurile frumoase și temeinice. De ce să negăm în totalitate trecutul?! Orice societate a evoluat bazându-se pe ce au avut mai bun timpurile trecute, pentru că nimic nu se poate construi pe un teren gol, fără o bază solidă. Străinii care ne vizitează sau care rămân pentru totdeauna aici, admiră acest popor pașnic și ospitalier ce încă mai păstrează portul popular, tradițiile și obiceiurile milenare. A venit cândva un Crăciun însângerat, al răzbunării, al eliberării și speram în timpuri mai bune. Multe s-au schimbat de atunci, dar a venit „iarna vrajbei noastre”, care pare să nu se mai termine. Nădăjduim ca iarna aceasta să acopere tot ce e urât pe pământ, iar Domnul să purifice și să ne înnobileze sufletele.

Ne bucurăm că sărbătorile sunt aceleași în orice lume am trăi, de oricare parte a vieții ne-am afla, pentru că ele sunt date pentru toți și nici măcar moartea nu ne poate pune granițe. E bine să medităm, din când în când, asupra trecerii noastre pe acest pământ, învățând că destinul nostru stă în mâinile Domnului, indiferent dacă soarta ne este potrivnică sau favorabilă.

„Și oricât de amărâți să fim

Nu-i bine să ne dezlipim

De cel ce viețile ne-a dat” – G. Coșbuc

Și chiar dacă se ivesc conflicte, ar fi bine să ne înarmăm cu bunătate șu cu răbdare pentru a îndepărta Răul care planează asupra noastră. Să ne amintim de cugetarea lui N. Iorga: „E așa de ușor să întorci ochii de la cineva, încât e o risipă de simțire să-l urăști”. Păcat că am ajuns să ne luptăm cu busola noastră spirituală și cu propria inutilitate.

„Dacă moartea ar fi sfârșitul a tot, cei în câștig ar fi ticăloșii, moartea i-ar elibera și de trup și de suflet și de păcate, iar tăcerea care s-ar lăsa peste mormântul lor ar fi egală cu a celor care au fost virtuoși”. Platon

Prof. Elena AFLOREI

Articolul Iarna împăcării noastre! apare prima dată în Ecoul muntilor.

Deşi am fost educaţi să ajutăm părinţii la treabă, după puterile noastre, am avut o copilărie fericită. Cu ceilalţi copii din vecini ne jucam vara în pârâu, bălăcindu-ne, sau pe unul dintre zidurile înalte ce înconjurau bisericuţa, privind dealurile ce flancau satul, Bistriţa lată şi vijelioasă sau muntele Ceahlău, ce străjuia de mii de ani acestre meleaguri, iar nouă ne părea inaccesibil. Iarna ne dădeam cu săniile pe uliţa de lângă biserica străjuită de cireşii şi prunii lui Zugrăvescu şi de nucii lui Ghiţă lui Ghiţă Cristea. De multe ori venea şi Paraschiva, fetiţa lui, cu o sanie uriaşă, în care ne încărca pe toţi şi ne conducea pe drumul de lângă curtea lui Dimitrie Sturdza (plecat în Elveţia) până ce se oprea. În acel conac boieresc se instalase Tribunalul şi Miliţia, iar în casa de la intrarea în curte era Ocolul silvic. Pe atunci comuna noastră era reşedinţă de raion.

În vacanţele şcolare (de vară) am lucrat în grupa copiilor la săpăturile efectuate de studenţii arheologi sub conducerea profesorului Petrescu-Dâmboviţa şi C.S. Nicolăescu-Plopşor în curtea bisericii, în dealul Dârţu şi în curtea bisericii de la Paltul Cnejilor.

Tovarăşii mei de joacă sunt astăzi oameni deosebiţi, care nu şi-au uitat satul natal: Paraschiva Cristea e profesor de matematică la Fălticeni, Gabriela Hogea e doctor la Suceava, Ion Ciucan e inginer la Buzău, Mihaela Ferăstrăoaru e contabilă la Piatra-Neamţ. Clasaele primare le-am urmat în „şcoala de piatră” din centrul comunei, alcătuită din patru săli mari, cu bănci lungi, în care stăteau 3-4 elevi şi un coridor ce dădea. a într-o mică sală folosită drept cancelarie. Curtea era în spatele şcolii şi în mijloc se mai păstra o clădire joasă de lemn, folosită cândva drept şcoală, apoi internat. Mi-amintesc cu plăcere şi cu un deosebit respect de fostele mele învăţătoare Tatiana Ţepeş, Ana Manoliu şi Eugenia Cucoş.

Dintre toate, doamna Manoliu era straşnic de severă, energică, dar făcea nişte ore educative atât de frumoase încât ne vibrau sufeletele până la lacrimi şi ne angajam să ne pregătim zilnic pentru a nu o supăra vreodată. De la ea am învăţat ortografia şi punctuaţia şi ce înseamnă corectitudinea şi demnitatea. Am vizitat-o din timp în timp, cu o imensă bucurie, pentru că aici a trăit şi aici îi este mormântul, la care mă opresc din când în când şi aprind o lumănare.

În clasele elementare am trecut la şcoala de lemn de peste drum, unde era şi internatul. În curte era un păr înalt, în faţa cancelariei, unde era fixat un clopot ce ne anunţa începutul şi sfârşitul orelor. Alături, pe zidurile rămase de la vechea fabrică de cherestea, se ridica mândră, Casa de cultură, cu săli pentru cinematograf, pentru staţia de amplificare, pentru cercurile elevilor (de dans, de croitorie, de teatru şi pentru corul sătenilor. Ce păcat că la strămutarea satului, „mai marii comunei”, oameni simpli şi fără nicio pregătire, dar aserviţi regimului, au donat casa de cultură comunei Borca, iar mobilierul şi draperiile grele de catifea au ajuns la Oneşti.

În acest clase m-am bucurat de îndrumarea şi educarea unor profesori deosebiţi: Constantin Popa la limba română, Constantin Corfu la matematică, Loghin Alexandrina la geografie, Maria Vadan la biologie, Ecaterina Creţu la limba rusă şi Grigore Ungureanu la istorie, fiind în acelaşi timp şi directorul şcolii. Dădeam examene la toate obiectele la sfârşitul fiecărei clase, iar la terminarea clasei a VII-a, ultima din ciclu gimnazial, dădeam şi un examen la terminarea şcolii, la limba română şi matematică, scris şi oral.

Profesorii mei erau exigenţi şi bine pregătiţi profesional şi ne-au oferit cunoştinţe solide şi ce au avut ei bun din sufletul lor cald închinat şcolii, adevăraţi apostoli ai învăţământului de pe Valea Bistriţei.

În 1957, am plecat la liceu, dar peste o săptămână a murit tatăl meu. Am terminat liceul la Borca, socotit atunci printre cele mai bune din regiunea Bacău.

În anul 1966 am revenit ca profesoară de limba şi literatura română la şcoala din comuna natală. A fost cea mai mare bucurie din viaţa mea, deoarece veneam să luminez copiii staului şi să-i fiu sprijin de nădejde sărmanei mele mame, care a făcut imense sacrificii ca eu să învăţ carte.

I-am iubit şi i-am îndrumat cu aceeaşi dragoste pe toţi şi, în pofida faptului că bătrâneţea şi-a întins deasupra mea aripile, alături de ei mă simt ca în anii tinereţii.

Trebuie să amintesc pe educatoarea Georgeta Bezim, de la Grădiniţa din Bicaz, fosa mea elevă cuminte şi silitoare, care îmi trimite în fiecare an felicitări sau câte un semn la fiecare eveniment sau dată importantă din viaţa mea.

Să ne amintim de cei ce au contribuit la educarea şi formarea noastră, fiindcă numai astfel ne vom păstra rădăcinile. Am scris doar despre şcoală, pentru că ea e cea mai importantă în viaţa omului, deşi cineva spunea că „viaţa e cea mai bună educaţie”.

Elena AFLORII

Articolul Amintiri de la şcoală: Elev şi profesor – Elena Aflorii apare prima dată în Ecoul muntilor.