Începuturile îi sunt învăluite în legendă, dar conform pisaniei ştim că „Biserica Bunei Vestiri a pre Sf. Născătoarii de Dumnezeu zidită în zilele Pre Înălțatului Domnu Mihail Grigoriu Sturdza Voevod, cu blagoslovenia Preasfîntului Mitropolit Veniamin, cu ajutorul acelor ce au năstăvit Duhul Sfânt, prin osârdia cuvioșii sale părintele Ghervasie și a neguțătorilor dumnealor frați Gheorghie și Ioan Prosie, și Vasilie Iliovici. Sihăstria Durăul în Muntile Pionul. 1835”.

George Panu a fost un important sprijinitor al al Durăului puţin ştiut de localnici. O pisanie de pe clopotniţa mănăstirii, din 1931, menţionează: „Frumoasa poziţie a schitului singuratic a atras şi adăpostit în timpul verii pe G. Panu. Acest mare cugetător şi dârz luptător politic, găsise aice, la poalele Ceahlăului, liniştea sufletească pe care o căuta, după multă luptă, uneori dusă prea departe şi încordare şi muncă. El a fost cel mai mare ajutor al Schitului Durău, care până atunci era abia cunoscut şi călugării trăiau din mila poporului. Lui Panu se datoreşte ridicarea schitului la rangul de mănăstire, cu personalul călugăresc întreţinut de stat în vremea miniştrilor Dr. Istrati şi Spiru Haret, cum şi reparaţia bisericei celei mari, zidirea clopotniţei, a bisericuţei de la cimitir şi a caselor de oaspeţi”. Lui i se datorează şi „construirea şoselei – vreo 9 km – care duce de la Capul Dealului din Răpciuni la Durău, făcându-se mai uşor acest drum, pe atunci impracticabil. În urma stăruinţelor sale neîncetate, judeţul şi comuna Hangu au făcut şoseaua, podurile, podeţele şi parapetele de pe pârâul Schitului. A stăruit apoi a se face linia telefonică şi instalarea postului de telefon şi serviciul regulat de poştă la Durău”.

Din aceeaşi pisanie aflăm: „Prin stăruinţa I.P.S. Mitropolit Pimen al Moldovei, în vremea şi cu ajutorul ministrului Al. Constantinescu, mănăstirea a fost înzestrată cu pământ de lucru şi cu clădiri trebuincioase gospodăriei. În timpul marelui război şi mai ales pe vremea armistiţiului, Mănăstirea Durău a fost cercetată, în mai multe rânduri de marele rege Ferdinand I şi de regina Maria, care au găsit aici în acele zile grele, loc de retragere şi reculegere”. Şi familia regală a sprijinit mănăstirea cu bani pentru diverse lucrări şi a acordat pământ de fânaţ din suprafeţe expropriate, făcând în aşa fel încât locuitorii mănăstirii să se poată întreţine şi să desfăşoare activităţile specifice cultului în bune condiţii şi să poată primi pelerini şi turişti.

Daniel DIEACONU

Articolul În sprânceana Ceahlăului: Mănăstirea Durău apare prima dată în Ecoul muntilor.

Știindu-l că-mi este prieten, nu mi-a fost frică să-mi pun puterile la încercare și de această dată și să încerc să-mi depășesc limitele proprii și la tabăra Ranger Junior 2018. Astfel, pe la ora 18.00, pe o ploaie măruntă, privind spre semeția Toacăi, am plecat din Durău cu gândul că muntele, așa cum a fost de multe ori, va fi și acum alături de mine.

     Nici nu plecasem bine că am și dat de greu. Urcușul spre axială și apoi, spre Fântânele era plin de noroi în foarte multe locuri, devenind foarte, foarte alunecos. Abia înaintam, încercând din răsputeri să nu cădem în noroi sau în vreo băltoacă de apă. Nimic, însă, nu ne putea descuraja. Muntele ne chema acolo sus, acolo în nori – cum se zărea din când în când vârful.

Am făcut o pauză binemeritată înainte de „asaltul final” spre cabana din drumul nostru. Mi-am amintit că odată, pe râpa ce o vedeam în spatele nostru de pe bancă, am coborât. Nu am reușit să ne ținem pe picioare, cred că nici 10 metri. Era foarte abruptă… dar așa era tinerețea. Acolo era un izvor de apă, dar acum era captat, deci proviziile proprii au devenit foarte importante.

Destul de repede, în 45 de minute, am ajuns la Cabana Fântânele. De pe băncile de lemn unde ne-am așezat să ne tragem răsuflarea, am făcut câteva fotografii cu vârful care a ieșit pentru câteva momente din nori. Am băut și toată apa pe care o aveam… dar, apoi, surpriză… nu am mai avut de unde lua alte provizii de apă pentru că ușa de intrare în cabană era încuiată. Degeaba am bătut la ușă… nici țipenie de om. Bineînțeles că nenorocitul de capitalism a făcut ca și izvorul de lângă cabană să dispară, fiind captat și el. La fântânele, fără fântânele și izvoare… fără apă.

„Odihniți” după pauza de 5 minute, am plecat mai departe. Oboseala și setea se simțea din ce în ce mai mult. Nici de peisaje nu ne mai păsă… voiam doar să ajungem mai repede. Singura bucurie era că ploaia se oprise, dar stropi mari continuau să cadă din copaci.

După ce am străbătut poteca largă, printre zmeuruș, plăcerea de a nu mai urca, ci din contra cu mici coborâșuri, încet, încet se termina. În fața noastră se ivi urcușul anevoios spre locul numit „La morminte”. Urcam… urcam, dar parcă urcușul nu se mai termina. – Uite acolo, în față, face un cot poteca cu stânci și imediat ajungem…, spunea unul dintre copii. Nu puteam decât să-i încurajez: – Mai e un pic, dar nu e nici o grabă. Oricând ajungem suntem așteptați la cabană. Am urcat de zeci de ori pe acest traseu. Chiar dacă se înnoptează nu e nici o problemă. Suntem pregătiți. Dacă e nevoie coboară și salvamontul după noi… acum 10 minute m-a sunat să vadă dacă suntem bine…

Oboseala, însă, începu să își spună cuvântul. Am luat-o prea repede de jos, ritmul a fost prea rapid pentru mine, care nu mai am antrenamentul pe care îl aveam… dar suplineam totul prin voință.

      Până la urmă, după o binemeritată pauză pe banca ruptă de „La morminte”, am plecat pe traseul abrupt în continuare. Viteji cum ne credeam, am scurtat și poteca pe care urcam, luându-o direct prin pădure, pe o pantă foarte grea. Acela a fost momentul când am simțit pentru prima dată că sunt sleit de puteri. Și copiii au început să întrebe cât mai este. – O oră! Le răspundeam de fiecare dată.

Nu am stat mult nici după ”Cușma dorobanțului”, căci era foarte deasă ceața și nu puteam vedea nimic din priveliștea deosebită care poate fi admirată de acolo. Nici Durăul, nici lacul, nici satele din jurul lacului, până la Petru Vodă, nici Fântânelele de care tocmai trecuserăm … nimic nu se vedea.

Și copiii înțeleseseră că nu mai are rost să întrebe cât mai e, căci răspunsul era invariabil: „O oră”.

De printre jnepeni, de după pantele abrupte, am zărit Panaghia – una dintre stâncile pline de legende. – O capră neagră… uitați o capră neagră pe stâncă… chiar la piciorul Panaghiei…, strigă unul dintre copii înfundat ca să nu o sperie. Toți își scoaseră telefoanele și făceau poze. Doar unul văzuse ceva, dar toți fotografiau sperând că o vor vedea acasă când vor viziona pozele pe computere. Mie nu-mi mai trebuia să văd nici o capră… fie ea și neagră. Am început să râvnesc la energia despre care se tot vorbește atât că o dă Panaghia. Un așa puternic centru energetic, la fel cu Babele și Sfinxul, nu mă poate lăsa fără puteri.

După ce am trecut puțin de stâncă, privindu-o în splendoarea ei, le-am povestit copiilor despre legenda Panaghiei… și am făcut referire și sora ei: Piatra Teiului. Nu știu cât de impresionați au fost copii, dar concluzia lor a fost una de genul: Nu știu ce gusturi aveau bărbații de atunci în legătură cu fetele, căci fata frumoasă Panaghia e cam grasă, mult prea grasă și sora ei Piatra Teiului e cam strâmbă… dar treaba lor.

Pe panta de sub Panaghia și până sub Vârful Toaca, am avut vreo 10 opriri. Nu știu dacă mi-a dat putere Panaghia, căci eu nu mai puteam, iar gâtul se uscase de sete. Eram, însă, viteaz și aveam ambiția să ajung la cabană într-un timp cât mai scurt, sub patru ore, așa cum o făceam când eram tânăr.

Salvamontului și reprezentanților Parcului Național Ceahlău care se interesau de noi, le spuneam că suntem foarte bine, aproape pe platoul din vârf. Adevărat că toți copiii erau foarte bine… eu, însă, nu prea.

Cu greu i-am convins pe copii, odată ajunși sub vârful Toaca că nu are rostul să se urce sus, căci oricum nu văd nimic, fiind ceață. Pentru că totuși, nu reușeam să îi față să înțeleagă pe deplin, le-am arătat că scările nu erau terminate, deci fiind în lucru cu termenul de finalizate în acest an, nu se poate urca… dar le-am ascuns faptul că este și o cărare pe alături.

Însetat, speranța se ivi curând, când la o fereastră a stației care monitorizează calitatea aerului era un tânăr. Fără să ezit l-am rugat să-mi dea niște apă. M-a privit curios și mi-a răspuns: – Nu am! – Am rămas fără apă, nu puteți să umpleți o sticluță? l-am întrebat mirat… Imediat a devenit foarte amabil, iar până ce am scos sticlele ne-a vorbit despre munte, cât mai avem până la cabană și multe altele. Am înțeles atunci că problema lui era că veneau mulți turiști și cereau apă, dar fără sticlă nu putea să-i servească.

După câteva guri de apă poteca a devenit mult mai ușoară și, încet, încet, am plecat spre cabana Dochia. Am ajuns exact când noaptea începuse să pună stăpânire pe munte (pe la orele 22), iar în vale au început să se zărească luminițele din satele dimprejur și chiar, în depărtare, Piatra Neamț.

O liniște deplină, o priveliște minunată, o energie pură revărsată asupra noastră. Parcă nu mai voiam să intrăm în cabană, nemaisăturându-ne de admirat ce se mai putea zări din peisaj. Seara nu a putut continua altfel decât printr-un somn binemeritat, pentru a recăpăta noi energii și puteri pentru a doua zi…

Totul e să ai voință, puterea vine singură din energia muntelui. Astfel, vei putea să-ți depășești propriile limite…

Articolul Poveştile muntelui: Energia Panaghiei apare prima dată în Ecoul muntilor.