Decedat la 2 iunie 1994 în satul Dreptu.

Părinții: Alexandru Romanescu (născut în 1881) preot și Virginia Romanescu (născută Baltă în 1882), casnică, domiciliați în Grințieșul Mare, comuna Bistricioara, județul Neamț.

Frații: a fost al doilea dintre cei 7 copii ai familiei (4 băieți și 3 fete).

Studii: 5 clase primare – primele 4 clase urmate la Grințieș, între 1913-1917 primăvara, apoi, fiind evacuați din cauza războiului – Grințieșul era sat de graniță cu Austro-Ungaria – ultima clasă, a V-a, a făcut-o în comuna Buhalnița, județul Neamț.

Clasa a I-a secundară (1918-1919) – la Școala normală pregătitoare din Hangu, județul Neamț.

Clasele II-VI secundare (1919-1924) – la Școala normală Vasile Lupu din Iași, pe care a absolvit-o în iunie 1924 cu Diploma de capacitate pentru învățători nr. 30 din data de 15 iulie 1924, cu media 7.90, clasificat al 13-lea din 40 de elevi.

Armata: între 31 august 1927 – 15 august 1928 a efectuat stagiul militar la Regimentul 15 Infanterie din Piatra Neamț (termen redus) și Școala de ofițeri rezervă de infanterie. Primește gradul de sublocotenent (carnet ofițer rezervă nr. 119).

Concentrat în perioada 26 martie 1939 – 13 noiembrie 1940 la Regimentul 4 Grăniceri-Sighetu Marmației, apoi reformat – bolnav și operat de ulcer duodenal. În timpul războiului a activat în ,,Plutonul fix teritorial Galu” – comandant de pluton.

Activitatea ca învățător; școlile la care a lucrat:

1924-1927, în comunele Ernea și Voșlobeni, jud. Târnava Mică (în prezent Harghita).

(1927-1928, armata).

1928-1931, în satul Grințieșul Mare, comuna Bistricioara (în prezent Grințieș), jud. Neamț.

1931 – până la pensionare (1967) în satul Dreptu, comuna Galu (în prezent Poiana Teiului), jud. Neamț.

Cursurile de perfecționare de la Deva.

În lunile iulie și august 1926 a urmat “Cursurile de vară ale Școlii de maiștri pentru învățători” de pe lângă Școala normală din Deva, județul Hunedoara, pe care le-a absolvit, primind Certificatul nr. 146/1926 eliberat de Ministerul Instrucțiunii. A primit titlul de maistru.

A fost singurul dintre cursanți care în două luni a urmat în paralel 4 cursuri de specializare (tâmplărie, rotărie, dogărie și aparate pentru lecțiile de fizică), primind la probele de absolvire, la toate aceste cursuri, calificativele “EXCELENT” sau “FOARTE BINE”. Nu știu când a învățat să naturalizeze (împăieze) păsări și animale.

Grade și gradații:

– Definitivatul luat în 1931 cu media 7.99 (Decret Regal nr. 3143/1931 și Decizia Ministerului Instrucțiunii nr. 141856/1931).

– Gradul II luat în 1937 (Decizia Ministerului Educației Naționale nr. 216849/1937).

– Gradul I luat în 1942 (Decizia Ministerului Educației Naționale nr. 12158/25.01.1943, cu acțiune de la 1 septembrie 1942)

– Gradația de Merit, acordată prin Decizia Ministerului Educației Naționale nr. 228596/1945.

În anii 50 (nu știu data exactă) i s-au anulat toate gradele (probabil că la toți învățătorii vechi), iar în 1960 a primit următoarea Adresă de la Inspectoratul școlar: ,,Prin Ordinul Decizia Ministerului Învățământului și Culturii nr. 3221/27 iunie 1960 vi s-a acordat gradul de învățător definitiv, pe data de 1 august 1959, conform Instrucțiunilor de aplicare a Hotărârii C.C al P.M.R. și a Consiliului de Miniștri al R.P.R. nr. 1909/1959”.

A ieșit la pensie în 1967 cu gradul de învățător definitiv.

Activități conexe:

A terminat școala veche din satul Dreptu (clădirea în care se află acum Muzeul zoologic), care fusese construită de învățătorul Vasile Țifescu, dar care până la moartea sa, în 1930, nu apucase să facă tencuielile exterioare.

A făcut mobilierul (băncile) pentru această școală, lucrându-l personal.

A realizat atelierul școlar de tâmplărie, dogărie și rotărie în care elevii executau practica de lucru manual. Unii dintre acești elevi au devenit meșteri în sat.

A realizat Muzeul zoologic, cunoscut în întregul județ. Despre acesta vom relata într-un număr viitor al prezentei reviste.

A înființat o pepinieră de pomi fructiferi, pe lângă școală, învățând elevii să altoiască și să sădească pomi. De ziua pomilor fiecare elev primea 2-3 altoi cu obligația de a-I sădi acasă. În acest fel, în câțiva ani au început să fie înlocuiți merii și perii pădureți cu altoi de diferite soiuri. Mai există și în prezent multe gospodării în satul Dreptu unde se află acești pomi.

A condus și supravegheat construirea clădirii școlii noi din Dreptu – parterul și acoperișul (după pensionarea sa a fost supraetajată parțial). În acest scop a depus foarte multă stăruință, timp, muncă și chiar bani (a făcut sute de kilometri cu motocicleta lui cu ataș la Tg. Neamț, Bicaz, Piatra Neamț, Bacău etc., după diverse aprobări și, mai ales, după materiale). La lucrări s-a folosit multă muncă voluntară. Având mare autoritate în sat, la apelul său lumea venea fără reținere (de exemplu săpăturile pentru toată fundația clădirii s-au executat într-o singură zi).

A fost directorul școlii din satul Dreptu din anul 1931 și până la pensionare.

La 10 ani de la deces (în anul 2004) i s-a acordat titlul de ,,Cetățean de Onoare al comunei Poiana Teiului”.

Am arătat că în perioada martie 1939 – noiembrie 1940 tatăl meu a fost concentrate la Regimentul 4 Grăniceri-Sighetu Marmației. În această perioadă, la 30 august 1940, s-a petrecut semnarea ,,Dictatului de la Viena”, prin care România a fost obligată să cedeze Ungariei hortiste partea de nord a Transilvaniei, cu o suprafață de 43.492 km². Astfel, Regimentul 4 Grăniceri a participat la retragerea pas cu pas, cu cedarea sat cu sat a unei zone din această parte a Transilvaniei de nord. Când s-a stabilit noua graniță, tatăl meu a primit o permisie. Ne-a povestit foarte afectat, aproape bolnav, că această perioadă a fost cea mai grea din viața dânsului și acest lucru l-a afirmat până la bătrânețe. Populația, de la bătrâni la copii, ieșea în calea trupelor în retragere îngenunchind și întrebându-i:

– Unde vă duceți? Cui ne lăsați?

Soldații aveau ordin să nu vorbească nimic, să meargă în tăcere.

Cei din zona cedată erau liberi să plece în localitățile unde își aveau domiciliul. Cei mai în vârstă, cu familii, rămâneau, predând afectele militare, dar mulți dintre tineri, nefamiliști, au preferat să meargă cu regimentul pe noua graniță.

Dragomir ROMANESCU

Articolul Biografii romanțate: CONSTANTIN ROMANESCU – Tatăl meu adoptiv apare prima dată în Ecoul muntilor.

La naștere a purtat numele Fărcășanu, apoi din 1928 a luat pe cel de Țifescu, prin căsătorie cu învățătorul Vasile Țifescu. În luna mai 1930 a născut un băiat căruia i-au dat numele Dragomir (subsemnatul), după denumirea mănăstirii Dragomirna, pe care o vizitaseră cu un an înainte, impresionându-I arhitectura bisericii. În luna noiembrie a aceluiași an, 1930, Vasile Țifescu a decedat din cauza unui anevrism de arteră aortă. A urmat o perioadă foarte grea pentru dânsa, rămânând singură la școală câteva luni și luptându-se câțiva ani cu dificultățile materiale ale marii crize economice în care s-a aflat și România între anii 1929-1933. În 1935 s-a recăsătorit cu învățătorul Constantin Romanescu, luând numele de familie Romanescu.

Părinții: tatăl – Simion Fărcășanu, născut în 1864, de profesie crescător de animale și cărăuș (căra mărfuri, mai ales cereale, cu carul cu boi de la Piatra Neamț pentru negustorii din Hangu și Ceahlău); mama – Ecaterina, născută Herlea, în 1867, domiciliați în cătunul Fărcășani, satul Lețești, comuna Hangu, județul Neamț.

Frații: au fost 12 frați (5 băieți și 7 fete, dintre care 3 – 1 băiat și 2 fete – au decedat la vârste fragede).

Studii: 5 clase primare, urmate în sat, între anii 1912-1917.

În 1917 intră ca bursieră, în clasa a I-a a școlii normal pregătitoare din Hangu, atunci înființată în plin război. Aceste școli s-au creat la inițiativa ministrului învățământului Simion Mehedinți, care spunea ,,vom câștiga războiul, vom face România întregită și va fi nevoie acută de învățători în Ardeal, Basarabia și Cadrilater, precum și în locul celor care mor pe front”. În 1919 Școala normală pregătitoare din Hangu se transformă în gimnaziu, elevii putând continua studiile la Școala normală de învățători din Piatra Neamț.

Din 1919 până în 1923 (clasele III, IV, V și VI) urmează cursurile Școlii normale de învățători din Piatra Neamț, pe care o absolvă dând Examenul de Capacitate și promovându-l cu media 7,90, fiind clasificată a 9-a din 40 de elevi. (Diploma de capacitate pentru învățători nr. 17/1923, eliberată de Ministerul Instrucțiunii).

Activitatea ca învățătoare – Școlile la care a lucrat

1923 – 1925 în satul Coroiu (pe Valea Largu), comuna Călugăreni (în prezent Poiana Teiului), județul Neamț.

1925 – 1928 la școala de centru din comuna Hangu, județul Neamț. În 1928, căsătorindu-se cu învățătorul Vasile Țifescu, se transferă la școala din satul Dreptu, comuna Galu (în prezent Poiana Teiului) județul Neamț, unde activează până la pensionare în 1967. A lucrat în învățământ 44 de ani.

Grade de învățământ:

Martie 1928, susține examenul de definitivat și este declarată ,,învățător definitiv” prin Înalt Decret Regal nr. 1684/1928 și Decizia Ministerului Instrucțiunii nr. 78059/1928.

Gradul II promovat cu media 8,00 în anul 1933 cu Decizia Ministerului Instrucțiunii Publice, Cultelor și Artelor nr. 100.560 din 1 aprilie 1933.

Gradul I promovat cu ,,Foarte bine” la 1 aprilie 1939 cu Decizia Ministerului Educației Naționale nr. 56213/1939.

Gradul Superior primit în 1945 cu Decizia Ministerului Educației Naționale nr. 336.484 din 1 septembrie 1945.

În anii ’50 (nu cunosc data exactă), i s-au anulat toate gradele (probabil la toți învățătorii vechi), iar în anul 1960 a primit următoarea Adresă de la Inspectoratul școlar: ,,Prin Ordinul Ministerului Învățământului și Culturii nr. 3221/27 iunie 1960, vi s-a acordat gradul de învățător definitive, pe data de 1 august 1959, conform Instrucțiunilor de aplicare a Hotărârii C.C. al P.M.R. și a Consiliului de Miniștrii al Republicii Populare Române cu nr. 1909/1959”.

A ieșit la pensie cu gradul de învățător definitiv.

În afară de activitatea în școală, a avut o importantă activitate de educare a locuitorilor satului. Fiind prima născută, a lucrat la treburile din gospodărie, precum și învățând să toarcă lână, cânepă sau in, să împletească și chiar să țese pânză, suman sau șiac. Venită la Dreptu s-a impus de la început, sfaturile ei fiind ascultate și urmate în activitatea de gospodărie. Mai târziu, când și-a cumpărat bicicletă și a îmbrăcat pantaloni, a fost privită la început cu mare mirare și chiar critic, dar în mai puțin de un an au inceput să apară femei din sat în pantaloni, iar cei care aveau posibilitate să-și cumpere bicicletă. Țin bine minte aceste lucruri, fiind elev în școala primară.

Sărbătorirea centenarului a fost organizată de către primăria comunei Poiana Teiului împreună cu familia. Au luat parte foști elevi din diferite promoții, colegi mai tineri, precum și oficialități ca: inspectorul școlar județean, adjunctul prefectului județului etc. S-au ținut cuvântări foarte emoționante cu mulțumiri pentru activitatea depusă. A primit diplome, de asemenea cu mulțumiri.

Printre altele s-a amintit că a fost contemporană cu toți regii României: Carol I, Ferdinant I, Mihai I (în perioada de regență între 1927-1930), Carol al II-lea și Mihai I (a doua domnie 1940-1948).

De asemenea, a fost contemporană cu toți patriarhii României: Miron Cristea, Nicodim, Justinian, Justin, Teoctist și Daniel.

A decedat la vârsta de 104 ani și 4 luni, la echinocțiul de primăvară – 23 martie 2009.

Dragomir ROMANESCU

Articolul Biografii subiective şi romanțate: învăţătoarea MARIA ROMANESCU – Mama mea apare prima dată în Ecoul muntilor.

Părinții: Haralambie Țifescu (născut în 1867), de profesie plutaș și cântăreț bisericesc (dascăl) și Nastasia (născută Chirilă, în 1871), casnică; domiciliați în satul Poiana Răchiței, comuna Galu (în prezent Poiana Teiului), județul Neamț. Haralambie Țifescu s-a stabilit în satul Poiana Răchiței prin căsătorie, el fiind originar din satul Dreptu, comuna Galu, unde atât tatăl său (Vasile Țifescu) cât și bunicul său (Gheorghe Țifescu) au fost preoți. Bunicul său – Gheorghe Țifescu – a construit prima biserică din satul Dreptu între anii 1840-1842 și a fondat parohia Dreptu – Săvinești – Pârâul Fagului.

Frații: a fost al 4-lea din cei 6 frați (4 fete și 2 băieți).

Studii:

-Școala primară (5 clase) între anii 1906-1911 în comuna Panaci județul Suceava. A locuit la unchiul său, învățătorul Gheorghe Țifescu;

-Clasele I și a II-a secundare (1911-1913) au fost făcute la Liceul „Petru Rareș” din Piatra Neamț;

-Clasele a III-a și a IV-a (1913-1915) la Gimnaziul din Fălticeni.

Începând războiul, a rămas acasă și a lucrat ca învățător suplinitor până în 1920. Clasele a V-a și a VI-a (1920-1922) le face la Școala Normală de învățători din Satu Mare, pe care o absolvă fiind clasificat al doilea, cu media 8,00, dintre 6 absolvenți, în urma susținerii examenului de capacitate (Diploma de capacitate pentru învățători nr 6 din 22 iunie 1922).

Activitatea ca învățător. Școlile la care a lucrat:

-1918-1919, învățător suplinitor în satul Frumosu, județul Neamț (numirea nr. 3402 din 1 septembrie 1918, Inspectoratul școlar al judeţului Neamț);

-1919-1920, învățător suplinitor în satul Stejaru, judeţul Neamț (numirea nr. 4035 din 1 septembrie 1919, Inspectoratul Şcolar al judeţului Neamț);

-1922, absolvind Școala Normală este numit învățător la Şcoala Primară din satul Dreptu, unde lucrează până la deces (noiembrie 1930), fiind directorul școlii;

-din 1928 ocupă funcția de maistru la Şcoala Dreptu (numirea nr. 7529 din 6 noiembrie 1928, Inspectoratul școlar al judeţului Neamț) plătit suplimentar cu ora. Diploma de maistru școlar a obținut-o în urma absolvirii „Cursurilor de vară ale școlii de maiștri pentru învățători” de pe lângă Școala Normală din Deva.

Grade în învățământ și distincții:

-Definitivatul obținut în urma examenului susținut în 1926 (Decret Regal nr. 2253 din 1926, comunicat cu adresa nr 50665  din 1926 a Inspectoratului școlar al jud. Neamț);

-În 1926 este distins cu Medalia Răsplata Muncii pentru Construcții Școlare clasa a II-a (Înalt Decret Regal nr 237 din 1926 și Brevet nr. 4229 din 1926).

În 1925 începe construcția Şcolii din Dreptu, care în prezent găzduiește Muzeul Zoologic și dă în folosință o clasă. Până la acea dată școala funcționa într-o casă particulară.

Stagiul militar nu l-a efectuat, fiind scutit medical, suferind de „insuficiență mitrală” (certificat medical de reformă nr. 262 din 7 decembrie 1920). De altfel, decesul atât de timpuriu, la 31 ani, s-a datorat problemelor cardiace – anevrism de arteră aortă.

În anul 1928 s-a căsătorit cu Maria Farcașanu, învățătoare, iar la data de 18 mai 1930 s-a născut fiul lor, Dragomir.

Iulie 2024

Întocmit de Dragomir Romanescu

Articolul Biografii subiective şi romanţate: VASILE ȚIFESCU – TATĂL MEU apare prima dată în Ecoul muntilor.

„De la Farcașa, șoseaua națională intră în comuna Galu, comună mare cu patru sate înșirate pe ambele maluri ale Bistriței. Comuna este formată din satele: Galu, pe malul stâng al Bistriței, Dreptu, Săvinești și Topoliceni, toate trei pe malul drept al râului. În afară de aceste sate se mai află și alte așezări mai mici (cătune) care țin de satele mai populate. Astfel, de Topoliceni ține și cătunul Roșeni, Pârâul Fagului ține de Săvinești, iar Frumosu ține de Dreptu. Reședința comunei se află la Galu. Întrucât din satul Galu ne lipsesc datele, ne vom ocupa de celelalte sate.

În Galu știm că se afla în 1890 o școală cu 134 de elevi, o biserică și patru olării. La școala din Galu a funcționat multă vreme D. Alexandrescu, învățător definitiv, un cunoscut cooperator. Între 1931-1935 funcționau soții Elisabeta și Pavel Pristavu, titulari, acesta fiind transferat în 1932 de la Călugăreni.

Satul Topoliceni

Satul și-a luat numele de la primul descălecător, anume Topoliceanu, venit – după cum se spune – din Ardeal prin secolul al XVII-lea. Sunt și azi multe familii cu acest nume, urmași ai întemeietorului satului. De Topoliceni ține și cătunul Roșeni, denumit după un oarecare Roșu de la care se trag mai multe familii cu acest nume. Ambele așezări aveau în 1934 un număr de 88 capi de familie cu aproape 450 de suflete.

Topoliceni împreună cu anexa lui, sunt așezate pe malul drept al Bistriței la poalele unor culmi păduroase ce fac parte din munții Vârstatu, Măluștețu, Pârvu și Cornu. Împrejurimile satului sunt pitorești, cu păduri de brad și poieni frumoase pe care pasc vara turme mari de oi, cu izvoare din care ies pârâiașe limpezi și răcoritoare, locuri mult cercetate de vizitatori și turiști în căutare de frumuseți naturale.

Locuitorii sunt neaoș români, cea mai mare parte veniți din Ardeal, fie din cauza persecuțiilor, fie în căutare de pășuni bune pentru turmele lor. Ca înfățișare sunt mândri, vioi și viguroși. Păstrează cu sfințenie portul național moștenit de la străbuni, lucrat de mâinile harnice ale femeilor și cojocarilor. Folosesc și niște chimire late, înflorate în care își păstrează banii și obiectele de primă necesitate (briceag, ceas, scăpărătoare de aprins luleaua sau țigara). Femeile se îmbracă foarte curat folosind cele tinere paltoane, în loc de sumane. Cusăturile sunt o adevărată artă, între fete fiind o adevărată întrecere în această privință.

Limba este curat moldovenească, folosind foarte puține străinisme. păstrează și practica obiceiurilor strămoșești la nunți, nașteri și mai ales la Anul Nou.

Ocupația locuitorilor este cea specifică regiunii: cresc vite, în special oi, lucrează la scosul lemnelor din păduri, ori în fabricile de cherestea de pe Valea Bistriței, merg cu plutele. Puțini sunt mesteșugari, se face și puțină agricultură, dar nu au terenuri de cultură. Satul fiind pe moșia satului, nu s-au făcut împroprietăriri la 1864 și nici după accea. Gospodăriile lor, deși în cea mai mare parte au fost distruse în timpul războiului, s-au refăcut încetul cu încetul și sunt bine organizate. Nivelul cultural al sătenilor era ceva mai scăzut, procentul analfabeților fiind de 35-40% (1933-1934). Mai ales bătrânii și femeile n-au învățat carte în trecut. Acum toți își dau copii la școală. Cele două sate nu au biserică. Credincioșii mergeau la biserica din Galu, de care sunt mai bine legate prin comunicațiile ce s-au făcut.

Școala

Primul post de învățător a fost înființat abia pe la 1 septembrie 1923la un număr de 37 elevi în clasele I-II. În acest post a funcționat Aglaia Popescu, învățătoare suplinitoare. Până în 1923, copiii de aici urmau la școala din Galu sau Poiana Teiului. Pe 1 septembrie 1925 a fost numită Reasilvia Andronic, învățătoare titulară, o harnică dăscăliță care a muncit singură, cu multă tragere de inimă, la ridicarea școlii și a celor două sate. Pe 1 septembrie 1926 s-a înființat și postul II în care au fost numiți învățători suplinitori până în 1928, când s-a transferat Vasile Achiriloaie, învățător titular, care împreună cu Reasilvia Andronic cu care s-a căsătorit, activau intens pe ogorul acestei școli. În anul școlar 1934-1935, școala avea 85 de elevi înscriși din care frecventau 74 în clasele I-IV.

Până în 1930 au funcționat și clasele V-VII, școala dând absolvenți cu șapte clase. Pe lângă școală se afla un atelier de tâmplărie condus de directorul școlii, V. Achiriloaiei, o bibliotecă, o casă de economie.

Cursurile s-au ținut în diferite case închiriate, iar în ultimul timp se construia un local propriu la care lucra însuși directorul Achiriloaei. Din acest sat s-au ridicat câțiva intelectuali, absolvenți ai școlii din Galu unde au învățat. Date culese de V. Achiriloaei

Satul Săvinești

Legenda satului sună cam așa: „Acum patrusutecincizeci și mai bine de ani, pe locurile unde astăzi este așezat satul Săvinești, de o parte și de alta a Bistriței, erau poieni frumoase din care se pornea o pădure de mesteceni, care se împreuna cu cea de brad. Codrul era flăcău și Bistrița fată mare, ursul se plimba alene, fără să fie supărat de om, iar căprioara își oglindea chipul în apa limpede ce șerpuia la vale.

În vremurile acelea s-a așezat cu târla pe plaiurile de pe malul Bistriței un român cu numele Savin, fost plăieș la Cetatea Neamțului, cu timpul baciul și-a durat casă pe dreapta Bistriței, neamul său înmulțindu-se din an în an. Pe lângă aceștia au mai venit și alți păstori din Ardeal, cu turmele lor de oi, care și-au întocmit și ei așezări, formându-se un sat căruia i s-a zis satul lui Savin și mai târziu Săvinești”. Într-adevăr, sunt și azi familii care dovedesc obârșia lor transilvană (Ungureanu, Husaru ș.a.). Pe malul stâng al Bistriței, în fund, pe valea unui pârâiaș – Pârâul Fagului – pe vremuri a fost un schit de călugărițe cărui urme au dispărut cu totul, păstrându-se doar amintirea. Pe această vale se zice că ar fi locuit un om cu numele de Albu Țifui care de fapt, era negru ca tăciunele și de o statură uriașă.

Se mai văd și azi urmele unui cimitir vechi, iar până nu demult mai dăinuie mesteacănul care servea drept clopotniță pentru schit.

Prin împrejurimi se află și alte locuri care amintesc de trecutul acestor așezări, ori de frumoasele locuri ale naturii. Astfel este „Vârful de Mare”, poartă acest nume pentru că este cel mai înalt, „Preluca Broscăriei”, numit așa pentru că în vârful dealului era un tău (mlaștină) cu multe broaște, „Vârful lui Tudom”, unde a fost ucis un ungur care, luat la rost, a răspuns „nem tu dom”, apoi „Arșița Catanei”, „Bocanii” ș.a. În 1935, satul Săvinești împreună cu Pârâul Fagului aveau 500 de suflete.

Locuitorii sunt oameni veseli, chipeși, ospitalieri și harnici. Ocupația de căpetenie este plutăritul, lucratul lemnului și creșterea vitelor pe care le îngrijesc bine. Din cauza lipsei de terenuri de cultură, se face puțină agricultură. La îndemnul învățătorilor s-au apucat de pomicultură pe o scară întinsă, regiunea fiind favorabilă merilor. puțini din ei fac și agricultură. fiind Oameni chibzuiți, și-au organizat gospodării frumușele.

Starea culturală, la vremea aceea era, destul de ridicată, doar 10% nu știau carte. Atât bărbații cât și femeile, păstrează portul național aproape neschimbat față de trecut, mândrindu-se cu el în zile de sărbătoare. Limba, credința și obiceiurile sunt de asemeni neștirbite.

Școala

Începuturi de școală se găsesc de pe la 1856, când un dascăl de biserică Vasile Agafiței, poreclit și Joanță, a deschis la el acasă o școală unde se învăța carte bisericească. Veneau să învețe 5-6 băieți mărișori de 10-14 ani. Unul din foștii elevi ai lui Joanță- moș Dumitru Chiper- trăia în 1935 în vârstă de 87 ani și mai citea la biserică cu glas dulce și „de la inimă”, cum spune el.

Școala oficială abia în 1926 s-a înființat, venind cu post cu tot de la Galu soții Vasile și Ana Scripcaru, învățători titulari. Până la această dată, copiii din Săvinești urmau la școala din Galu, condusă de D. Alexandrescu, învățător definitiv. Școala din Săvinești s-a deschis cu 67 elevi în clasele I-VII. Învățătorul Vasile Scripcaru primi sarcini de conducere în învățământ, ca unul ce s-a distins prin activitate și pregătire profesională, conducerea școlii, în 1932, a luat-o Ioan I. C. Popescu, învățător titular, care împreună cu soția sa Zoe I. Popescu, învățătoare titulară, au continuat munca începută de soții Scripcaru.

În 1934-1935, numărul elevilor înscriși era de 89 de elevi din care frecventau 83 în toate clasele. Aceasta, datorită energiei directorului care a ținut din scurt și frecvența la clasele V-VII. Școala avea și o bibliotecă cercetată de școlari și adulți. În primii ani de la deschiderea acestei școli, s-au ținut și cursuri de adulți cu 10-15 cetățeni dornici de a învăța carte.

Școala nu avea local propriu până în 1935, funcționând în case închiriate dar bine întreținute.

Dintre fiii acestui sat, care au urmat la școala din Galu, s-a remarcat un țăran deștept, harnic și cu spirit de inițiativă, Vasile P. Scripcaru. Acesta a contribuit în mare măsură la ridicarea economică a comunei Galu și chiar la clădirea a două localuri de școală ( a fost multă vreme primar al comunei). Datorită stăruinței lui, cu concursul și al altor cetățeni din comună, între care învățătorul D. Alexandrescu, s-au creat în comună patru societăți cooperatiste:

1. Societatea de cumpărare „Bistrița” pentru arendare cârciumi;
2. Cooperativa de exploatare a lemnului „Bradul”,
3. Cooperativa de consum „Măgura”;
4. Obștea de arendare a moșiilor „Piatra Cornului”.

Aceste societăți cooperatiste, împreună cu banca populară, opera învățătorului D. Alexandrescu, au scos „sărăcia din casă”, cum se spune, ridicând în mod simțitor starea economică a satelor și locuitorilor din comuna Galu. Ele au funcționat – cu mici întreruperi- până în 1933, când, din cauza crizei economice, unele din ele și-au sistat operațiile. Date culese de .I. I. C. Popescu

Satul Dreptu

Satul Dreptu este așezat tot pe malul drept al Bistriței și pe ambele maluri ale pârâului Dreptu, de la care și-a luat numele. De acest sat ține și cătunul Frumosu, ambele formând o circumscripție școlară. În fund, spre izvorul pârâului Dreptu, se înalță muntele Grințieșul, unul din cele mai frumoase șiruri din această parte, cu piscuri înalte și stâncoase.

În 1934, cele două sate aveau o populație de 700 de suflete cu 160 capi de familie. Bătrânii spun că oamenii de aici ar fi venit din Transilvania ca să scape de persecuțiile la care erau supuși. Vorbesc o limbă curat moldovenească, portul se menține ca peste tot de-a lungul văii Bistrița, adică un port național frumos, atrăgător.

Starea economică era slabă, neavând pământuri de cultură și vite puține. Ocupația principală era plutăritul, creșterea pomilor fructiferi și lucrul în pădure, dar nu găseau întotdeauna de lucru. Femeile lucrează în casă pânzeturi și așternuturi de lână.

Din punct de vedere cultural, locuitorii din Dreptu erau știutori de carte în proporție de 70-75%. Numai bătrânii și o parte din femei nu trecuseră pe la școală. Credința și obiceiurile sunt bine păstrate. Războiul a lăsat destule urme de distrugere, dar totul s-a refăcut prin munca și hărnicia oamenilor.

În Dreptu se află o biserică veche, din lemn, clădită în 1844 prin contribuție publică. În 1923 s-a început construirea unui alt lăcaș de închinăciune, din zid, care încă nu se terminase. Cel mai vechi preot de aici a fost V. Țifescu, după care a urmat fiul său Gh. Țifescu.

În 1935 slujea preotul Petru Gavril.

Școala. Primele începuturi de școală s-au deslușit- după spusa bătrânilor- cam pe la 1850. Cei câțiva „elevi”, învățau buchile pe o bucovnă la acel dascăl Joanță pomenit la Săvinești, și care făcea serviciul de morar, la moara de pe pârâul Dreptu. Acolo își instalase Joanță școala: înăuntrul morii și în plină duruială, căci moara mergea zi și noapte. După cât se știe, acesta învățase și el puțină carte bisericească la mănăstirea Neamț, căci satul Dreptu se afla pe moșia mănăstirii. Mai târziu copiii din Dreptu și Frumosu mergeau la școala din Galu, unde se află școala de stat. În 1900 s-a înființat un post de învățător în satul Frumosu în care funcționa ca învățător suplinitor Anibal Teodorescu- „domnul Animal” cum îi spuneau oamenii în neștiința lor. Urmau 20-25 de copii din cele două sate. Cursurile se țineau într-o odaie din casa Ioanei Sturzu, apoi într-o fostă cârciumă. După primul război mondial, școala a fost mutată la Dreptu, funcționând în diferite case necorespunzătoare, până în 1920, când regretatul director V. Țifescu a reușit să construiască un local propriu cu o sală de clasă. Frecvența elevilor era slabă și cu întreruperi din pricina lipsei de învățători, de local, mobilier și întreținere. La  această școală, după Anibal Teodorescu, au funcționat D. Coroamă, absolvent de liceu, suplinitor, care, devenind ofițer, a ajuns până la gradul de general. Dintre titulari: Pantelimon Hurjui, Gavril Danielescu, I. Arsinte, T. Ursu și Vasile Țifescu care s-a stins din viață în 1931. În 1931-1934 funcționau două posturi ocupate de C. Romanescu și Maria Țifescu, învățători titulari.

Despre C. Romanescu voi reaminti câteva lucruri frumoase. Fiind nu numai un bun dascăl în școală, dar și un priceput meșter și un neîntrecut vânător, și-a organizat la școala lui un interesant muzeu zoologic. Cunoaște tot așa de bine meșteșugul împăierii păsărilor și animalelor. Muzeu său cuprindea întreaga faună a pădurilor noastre de munte. Exemplare rare de urși, râși, căprioare, cocoși de munte, etc. umpleau până la refuz o sală rezervată muzeului, unicul, de altfel în tot județul. Muzeul era vizitat de excursioniști, trecători, oameni de specialitate ș.a. Dar C. Romanescu era și un bun meșter tâmplar. Cu mâna lui a făcut toată tâmplăria la noile adăugiri la local. Nu de puține ori, trecând prin fața școlii- care era drumul principal îl găseai la lucru, ajutat de elevii lui și de 2-3 săteni. Singur și-a construit stupi sistematici pentru prisaca lui. Puțini dascăli au realizat, pe teren practic, ceea ce a realizat C. Romanescu.

Din satele Dreptu și Frumosu au ieșit câțiva intelectuali din familiile preotului Gavril, Ungureanu ș.a. Cei mai mulți au rămas să continue meseria părinților lor. Date culese de C. Romanescu”.

A consemnat Roxana GABOR-TĂNASE

Articolul Comuna Galu – în scrieri interbelice ale învăţătorilor apare prima dată în Ecoul muntilor.

În cadrul tezei de absolvire eu aveam de recalculat și reinterpretat harta gravimetrică a Munților Poiana Ruscăi cu densități variabile. Trebuie spus, chiar și pentru nespecialiști, că până atunci calcularea hărților gravimetrice elaborate pe baza măsurătorilor de teren se făcea folosindu-se ca valoare unică a densității rocilor 2,20 – cmc, caracteristica rocilor sedimentare, deși rocilor eruptive și metamorfice le sunt proprii valori mult mai mari – până la 2,50 și chiar 2,60 g/cmc. Teza se dorea a fi o noutate în elaborarea și interpretarea hărților gravimetrice executate pe baza măsurătorilor de teren.

Aveam acces la fondul de date al Serviciului Geofizică (cu sediul în str. Moxa nr. 2) al Întreprinderii „Prospecțiuni” a Comitetului Geologic, unde mi s-au pus la dispoziție toate datele necesare. Respectiv harta gravimetrica a Munților Poiana Ruscăi calculată cu densitatea unică 2,20 g/cmc, elaborată în anii precedenți, împreună cu toate datele măsurătorilor de teren, precum și hărțile geologice.

Trebuie amintit că hărțile gravimetrice nu erau declarate secrete, ceea ce s-a întâmplat la vreun an după aceea, așa că, după cum am spus, am avut acces la toate datele.

Profesorul inginer de mine Mircea Socolescu, șeful secției de gravimetrie, deosebit de amabil, m-a invitat să lucrez în biroul dânsului, unde era o masă liberă, iar dumnealui nu se afla tot timpul în birou, având ore la facultate și la încă o instituție minieră.

Era cam prin 23-25 noiembrie, o dimineață  mohorâtă, cu un început de fulguială în București. Eu îmi vedeam  de treabă la masa mea. Profesorul Socolescu era într-o conversație cu Ștefan Nedelski (știut de toată lumea geofizică „nea Fănică”), secretarul și economistul serviciului de geofizică. Deodată sună telefonul. Domnul Socolescu avea ceva deficiențe de auz, telefonul de pe biroul dânsului fiind aranjat să se audă mai tare, așa că cei care se aflau în camera respectivă puteau urmări convorbirea fără dificultate, ceea ce s-a petrecut și cu mine.

–          Bună dimineața, domnule profesor, sunt Stelian Dumitru – se auzi în receptor (Stelian Dumitru era șeful echipei de gravimetrie, care activa în zona Vatra Dornei).

–          Salut, Stelică, ce mai e nou pe la voi?

–          Dom’ Profesor, aici a nins toată noaptea și ninge puternic în continuare. Zăpada este foarte mare. Trece de jumătate de metru și nu putem ieși pe teren. Mașinile nu pot circula. Vă rugăm să ne permiteți să venim la București. Oricum, campania (de teren) este pe sfârșite.

–          Foarte bine, Stelică, fă cum zici, stați acolo și lucrați până la sfârșitul lunii.

–          Dar, dom profesor…

–          Așa, Stelică, îl întrerupe dl. Socolescu, foarte bine, stați pe loc, vă aștept la 1 decembrie, să veniți sănătoși cu planul făcut.

Nea Fănică Nedelski se străduia să nu-l pufnească râsul.

Trebuie spus că în acel timp campania de teren a echipelor de geofizică începea la 1 aprilie și se termina la 30 noiembrie, neadmițându-se, celor care lucrau pe teren, nici o zi în plus petrecută în București, regim pe care l-am trăit și eu cât timp am lucrat la Întreprinderea „Prospecțiuni”. Că profesorul Mircea Socolescu avea deficiență de auz știa toată lumea, dar că folosea această invaliditate după cum îi convenea m-am convins în acea zi.

În nebunia mea de îndrăgostit de geologie-geofizică nu m-a deranjat deloc această convorbire telefonică. Abia așteptam să dau examenul de stat, să plec la Dreptu, iar pe 1 Martie să fiu angajat și repartizat la o echipă aparținând uneia din cele 4 metode geofizice: gravimetrie, magnetometrie, seismometrie sau electrometrie. Viscolul teribil din noaptea de 2 spre 3 februarie 1954, când s-au depus aproape 3 metri de zăpadă în toată partea de sud a țării, a paralizat complet circulația, nemaiputând pleca din București, ba chiar n-am mai putut ieși din casă (camera de serviciu de la subsolul blocului din str. Armenească nr. 43) vreo 3-4 zile. Îmi aduc aminte că tramvaiele au reușit după mai bine de o săptămână, după ce tancurile armatei au „spart” din nămeți. Așa că m-am angajat la 15 februarie, iar la 1 martie am fost numit șeful echipei nr. 3 magnetometrie minieră, spre surpriza și îngrijorarea mea. (fiind nevoie de specialiști titlul de inginer stagiar nu exista în acel timp).

  Acasă, la Dreptu, am ajuns abia de Crăciun, deoarece în acele timpuri „tereniștii” aveau drept la concediu în perioada decembrie martie.

Dragomir ROMANESCU

Articolul Amintirile unui tânăr şi entuziast geofizician: „Stați acolo!” apare prima dată în Ecoul muntilor.

Preotul Gheorghe Țifescu a venit la Dreptu din comuna Crucea, județul Suceava, aparținând unei familii care se strămutate în secolul al XVII-lea din comuna Țifești, județul Vrancea. Capul acestei familii era Ilie -Enache Țifescu.

Preotul Gheorghe Țifescu a fost bunicul bunicului meu, Haralambie Țifescu, născut la Dreptu în anul 1866, tatăl său fiind preotul Vasile Țifescu – fiul preotului Gheorghe. Haralambie Țifescu a trăit la Poiana Răchiței (actuala Poiana Teiului), fiind căsătorit cu Nastasia (născută Chirilă) și având meseria de plutaș pe Bistrița, dar fiind și cântăreț bisericesc (dascăl). A avut șase copii: patru fete și doi băieți – dintre care Vasile, născut în anul 1899, a fost tatăl meu.

Această primă biserică, pe care eu Dragomir Romanescu (născut în anul 1930 la Dreptu) mi-o amintesc foarte bine, era o bisericuță modestă și ca suprafață și ca înălțime. Era construită din lemn, acoperită cu tablă și având trei turnulețe, de asemenea învelite cu tablă. Clopotnița era construită separat, deasupra unei bolți zidite la câțiva metri de scara care urca din șosea în curtea bisericii și-n cimitir. Deci ca să mergi la biserică sau în cimitir trebuia să treci pe sub această boltă.

Construindu-se o nouă biserică, aceasta prima bisericuță a fost demolată în anul 1950, catapeteasma fiind donată Bisericii din satul Păltiniș, județul Suceava.

Locul Sfintei Mese din altar a fost marcat, conform obiceiului, printr-o masă de beton cu cruce – lucrare trainică – aflată lângă biserica nouă, nu departe de intrare.

Biserica nouă din satul Dreptu este probabil cea mai mare și cea mai importantă din zonă. Fundația și zidurile ei (pereții) au fost construite, din câte știu, în perioada de după primul război mondial și începutul marii crize economice (1929-1933), adică în perioada 1920-1928. Lucrarea este realizată exclusiv din piatră (gresie calcaroasă masivă) și este foarte rezistentă.

În anul 1936 s-a pus problema construirii suprastructurii (acoperișul cu bolți și turle). Statul, prin Ocolul Silvic Galu (în prezent Poiana Teiului), a donat o parcelă de pădure cu molid, bună de exploatat, care a fost scoasă la licitație și câștigată de deputatul liberal Guranda, care a oferit 400.000 de mii de lei. A fost vorba că licitația ar fi fost trucată și că s-ar fi putut obține o sumă mai mare. Banii au fost predați consiliului parohial (în timpul acesta, eu, trimis de mama mea, în acord cu părintele Petru mergeam în fiecare duminică la biserică – cam pe la Sfânta Evanghelie – și la timpul dat spuneam „Tatăl Nostru”, așa că-mi amintesc foarte bine următoarele:

Într-o duminică apăru Guranda, însoțit de încă o persoană care purta o valiză nu prea mare. După terminarea slujbei s-a adus o masă, în mijlocul bisericii, pe care Guranda a răsturnat valiza, plină cu bancnote, adică cei 400.000 mii de lei – probabil.

Cu acești bani a fost angajat Nicolae Maxim, cu domiciliul în comuna Bistricioara, care era „conductor arhitect și constructor” (subinginer). Se spunea că era autodidact, dar fiind foarte talentat, își luase examenele cu succes și deținea diplomele respective. Acesta tocmai terminase de construit suprastructura bisericii din Ceahlău (Răpciune – cum se mai numea atunci localitatea). Această biserică există și astăzi, nefiind inundată de apele lacului Bicaz-Poiana Teiului, ca o mare parte din comuna Ceahlău. Tot Nicolae Maxim a construit și biserica din comuna Panaci, județul Suceava. Lucrarea a fost terminată destul de repede, până în 1938 sau 1939. În afară de maiștrii aduși de N. Maxim au lucrat și bărbați din sat. Îmi aduc aminte că-n șosea și-n curtea bisericii o perioadă s-a aflat o mare cantitate de lemn de construcție (grinzi, scânduri). Nu-mi amintesc dacă crucile de la turle au fost montate în aceeași perioadă de către Nicolae Maxim sau mai târziu.

Intervenind războiul (1941-1945) și probabil terminându-se banii (a apărut și inflația), interiorul bisericii, (pictura și catapeteasma) s-a executat mai târziu, în perioada 1946 (sau 1947) – 1949 de către pictorul din Piatra-Neamț, Nicolae-Cristea Bubanovici. Pe acesta și pe subinginerul Nicolae Maxim i-am cunoscut foarte bine și-i am și acum în memorie, deoarece erau în relații foarte bune cu părinții mei, venind adesea la noi în casă și uneori la masă.

Preotul paroh în toată această perioadă a fost părintele Petru Gavrilescu. Acesta m-a botezat pe mine nașă, fiindu-mi preoteasa Varvara Gavrilescu, împreună cu mătușa mea Agurița Țăranu din Fărcașa. Sfințirea bisericii noi de la Dreptu s-a făcut cu hramul Sf. Mare Mucenic Gheorghe (23 aprilie). În prezent se serbează ambele hramuri (23 aprilie și 8 septembrie).

Datele cu privire la înființarea parohiei Dreptu – Săvinești – Pârâul Fagului și a construirii primei biserici sunt certe, deoarece le știu de la bunicul meu Haralambie Țifescu, născut în 1867, care le cunoștea din spusele bunicului său -preotul Gheorghe- întemeietorul parohiei și din strădania căruia s-a construit bisericuța.

Datele mai mai le cunosc foarte bine, petrecându-se în timpul vieții mele.

Addenda

Pentru persoanele care s-ar putea întreba de ce autorul textului alăturat se numește Romanescu, dacă este nepotul și fiul lui Haralambie și  Vasile Țifescu, fac următoarele precizări. M-am născut la 18 mai 1930, părinții mei fiind Maria și Vasile Țifescu, învățători în satul Dreptu. În același an, 1930, în luna noiembrie, tatăl meu a decedat la vârsta de 31 ani, din cauza unui anevrism pe artera aortă.

În anul 1937, în urma căsătoriei mamei mele cu învățătorul Constantin Romanescu, am fost adoptat legal primind numele de familie Romanescu-Țifescu.

În 1952 introducându-se buletinul de identitate tip nou, unic pe țară, am fost obligat conform legii să renunț la unul din cele două nume de familie și am optat pentru primul nume din vechiul buletin de identitate, adică Romanescu, sub care de fapt eram cunoscut.

Dragomir ROMANESCU

Articolul Istoria bisericilor din satul Dreptu, comuna Poiana Teiului, județul Neamț, prezentată de Dragomir Romanescu apare prima dată în Ecoul muntilor.

La un moment dat am băgat de seamă că a venit un băiat, școlar din clasele mari care, probabil, lucra cu tatăl meu în atelierul de lemnărie al școlii. Deși vacanța de vară nu se terminase, câțiva elevi mai mari, dorind să învețe aceste meserii, veneau la atelier unde tatăl meu lucra tâmplărie, dulgherie sau rotărie, meserii învățate la Centrul de perfecționare pentru învățători de la Deva. După ce a plecat acel elev, mama îmi spuse:

–          Dragomire, adu-mi un smoc de frunze de nuc.

–          Dar ce vrei să faci cu frunzele de nuc? Am întrebat-o eu, deși cam bănuiam despre ce este vorba.

–          Vreau să fac repede o alivincă. Mi-a trimis taică-tu veste că la școală se află scriitorul Mihail Sadoveanu cu încă o persoană. Vor veni la noi, unde taică-tu i-a invitat la o alivincă. Trebuie să spun că mama mea făcea niște alivinci tare bune, pe care le cocea într-o tavă mare pe fundul și marginile căreia punea frunze de nuc.

Într-adevăr, după un timp a apărut tatăl meu, Constantin Romanescu, însoțit de Mihail Sadoveanu și de încă o persoană din Iași, doctorul Teodor Cădere, pe care aveam să-l cunosc foarte bine mult mai târziu, după război la București.

Despre Sadoveanu se vorbea în casa noastră, scrierile lui fiind citite și discutate printre învățătorii din zonă. În plus, tatăl meu îl cunoștea bine deoarece luase parte la una sau la câteva vânători de cerbi la care invitatul de onoare era scriitorul. Așa că eu la cei 6 ani câți aveam știam bine despre cine-i vorba și îi cunoșteam figura din pozele de pe unele coperți ale cărților lui, care se găseau în biblioteca noastră. Cu toate acestea, când a apărut m-a impresionat prin faptul că se deosebea mult de cei doi care îl însoțeau, prin alura lui impozantă. Era înalt, nu gras, dar solid, îmbrăcat într-o haină de piele lungă, descheiată și lăsând să se vadă că era încins peste sacou cu o centură-cartușieră de care atârna un revolver cu țeava lungă, băgat, bineînțeles, într-un toc de piele. M-a impresionat și capul lui mare, cu păr bogat, dar bine pieptănat. Cu toate că a trecut o viață de om de-atunci, îl am clar în minte.

Am stat și eu la masă cu dânșii, dar, după ce mi-am mâncat porția de alivincă, am ieșit afară la iepurilă al meu.

Când au plecat – se îngâna ziua cu noaptea – am mers și eu cu dânșii la mașină, care era lăsată în șosea, chiar în fața bisericii. După saluturile de rămas bun, când să se urce în mașină, Sadoveanu exclamă:

– Măi oameni buni, mi-am uitat cartușiera cu revolverul în casă.

– Stai liniștit, coane Mihai, că dă fuga Dragomir și o aduce, zice taică-meu.

– Nu se poate, măi Costică, revolverul-i încărcat, nu trimite băietu’.

– Băietu nostru-i cuminte, coane Mihai, n-ai nici o grijă.

Eu, care cât am stat în casă, am fost cu ochii mai mult la cartușiera agățată în cuierul de lângă ușă, deci știam unde se află, am și dat fuga. Înapoi n-am mai mers alergând, deoarece cingătoarea de piele cu revolverul și cartușele mi s-au părut tare grele.

Ajungând în drum la mașină, Sadoveanu cu o mână și-a luat cartușiera și cu cealaltă m-a prins de după umeri și m-a sărutat pe vârful capului meu tuns chilug.

Dragomir ROMANESCU

Despre vizita la școala din satul Dreptu, Mihail Sadoveanu a scris articolul „Patriotism”, publicat în cotidianul „Dimineața” nr. 10786 din 2 ianuarie 1937, și republicat în Mihail Sadoveanu, Opere, vol. 20, Editura pentru literatură, 1967.

N.R.: Dragomir Romanescu s-a născut la Dreptu în 1930 din familia Ţifescu, fiind apoi înfiat de învăţătorul Constantin Romanescu. A fost absolvent de „Petru Rareş”, a studiat geologie şi geofizică la Bucureşti, a urmat un doctorat la Moscova la fără frecvenţă şi a fost în acelaşi timp înalt funcţionar CAER. Are mai multe studii şi descoperiri în domeniul geofizicii şi o carieră cu înalte demnităţi. Dar, într-un număr viitor, vom reveni pe larg la domnia sa.

Articolul Poveştile „Ecoului”: Întâlnire cu Mihail Sadoveanu… la Dreptu apare prima dată în Ecoul muntilor.