În Poiana Veche (Tulgheș), satul natal al tatălui meu Manole Crușitu, rămas orfan de mamă la frageda vârstă de 7 ani, mai dăinuiau câteva case acoperite cu șindrilă, în capătul satului, în locul numit Cotul Raiului, acum Pârâul Raiului. Așteptau o recondiționare, o reinventare pentru ca ele să își spună povestea mai departe. Două dintre ele au pierdut însă lupta cu timpul, rămânând doar casa copilăriei tatălui meu construită de bunicul Gheorghe Crușit prin anii 1940, așa cum figurează la registru agricol. O casă de lemn, țărănească, cu două camere și o cămară, prin care s-au perindat de-a lungul timpului, oameni și oameni. A găzduit o vreme și pe părintele satului cu familia sa.

În vara lui 2012, într-o ultimă plimbare cu mașina a tatălui meu prin sat, a privit casa distrusă și mi-a spus trist:

-Îmi pare rău că mi se distruge casa părintească!

Eu, ca să îl încurajez, i-am răspuns că promit că atunci când voi avea bani o voi repara așa cum a fost, cu draniță și cerdac. La nici o lună de zile al meu părinte și-a dat ultima suflare în brațele mele. Cereri de cumpărare pentru căsuța au fost, însă ceva din sufletul meu nu mă lăsa să o vând. După 8 ani în care căsuța a rezistat cu greu, pentru că ploua în podul casei, tot acoperișul era putred, fundația era afectată, împreună cu mama mea  am decis să o reparăm.

Timp de șase ani am bătătorit un drum anevoios, din cauza lipsei acute de meșteri care să refacă o casă veche din lemn, cu materiale cât mai apropiate de original. Toată lumea, cu o singură excepție (mama) mi-a reproșat că sunt pe cale să comit o adevărată nebunie ca pe timpurile acestea moderne eu să folosesc lemn pe casă în locul unei table de calitate, sau a unei țigle premium însă știam ca se va schimba așa cum nu îmi doream întreaga ei înfățișare.

Îmi amintesc cum umblam seara târziu prin sat să căutăm șindrila lucrată manual și uscată vreo 600 de bucăți ne mai lipseau, deoarece meșterii tocmiți rămăseseră fără materiale și se grăbeau să ajungă la alte lucrări. Cu ajutor divin am găsit nu 600, ci 2000 de bucăți, toate una și una. În total 7000 de bucăți de draniță, vopsite bucată cu bucată manual într-o vopsea specială comandată din străinătate stau mărturie a faptului că omul poate înfăptui orice dacă își dorește cu adevărat și este sprijinit de Cel de Sus.

După acești șase ani, Căsuța Bunicilor din Rai, numită astfel după locul așezării ei, s-a transformat din râțușca cea urâtă într-o lebădă frumoasă și elegantă. Ea a prins viață și  te primește, dragă călătorule, cu poarta larg deschisă dacă dorești să auzi păsările cum cântă seara lângă prispa casei, dacă vrei să retrăiești poate amintiri frumoase din copilărie sau pur și simplu vrei să te bucuri de liniștea și energia pozitivă care o înconjoară.

Mai sunt însă multe de refăcut, grajdul vechi pe care am dori să îl transformăm într-un loc de șezătoare, cum era pe vremuri, unde fiecare doritor să învețe să își coase propriul carpet, propria amintire de luat acasă. Războiul de țesut este deja achiziționat, dintr-un pod vechi al aceluiași sat, Poiana Veche, așteaptă doar cuminte să fie readus la viață ca prin magie, magia unei promisiuni pe care mi-am respectat-o în fața lui Dumnezeu și a tatălui meu.

Anamaria Corina Crușitu

Articolul Căsuța Bunicilor din Rai apare prima dată în Ecoul muntilor.

„Tu mă iartă, o, mă iartă,

Casa mea de humă, tu,

Despre toate-am scris pe lume,

Numai despre tine nu…”

(Grigore Vieru, Casa mea)

Mereu m-a impresionat simplitatea caselor de odinioară, poveștile pe care le ascund împletite de frumusețea acestora. Cu toate că timpul și-a pus amprenta nemiloasă asupra lor noi nu le-am uitat. Muzeul sătesc al Grințieșului oferă un exemplu viu al unei case de pe la începutul secolului XX, iar noi dorim să înțelegem mai bine cum era odată.

Cu ajutorul unui simplu exercițiu de imaginație ne reîntoarcem în trecut, deschidem poarta și intrăm într-o curte nu prea mare, deoarece agricultura era una dintre îndeletnicirile principale, iar fiecare bucățică de pământ era folosită în acest scop. Casele vechi nu aveau o pivniță, ci prin dosul construcției era o dolie, iar uneori se săpa o groapă pentru a depozita cartofii, nu foarte adâncă în care se așezau paie, se puneau cartofii și se acopereau tot cu paie.

Locuința era compartimentată astfel: se intra într-o tindă, aceasta servea ca loc de trecere în cele două camere și în pod. Neavând o cămară în tindă se ținea polobocul cu curechi, bărbânța cu brânză și bărbânța cu lapte. Casa nu avea o prispă cu stâlpi, ci era o prispă lată circa 70 cm, acoperind trei-patru laturi ale casei, iar rolul ei era de apărare împotriva frigului. Camera de locuit era austeră având laițe (paturi) completate cu câteva articole de mobilier, după ușă era un blidar pentru veselă și alimente, o masă mica și rotundă cu câteva scaune, apoi aparatul de gătit-încălzit și cuptorul. Geamurile erau de mici dimensiuni acoperite cu piei de animale/ nu aveau sticlă în acele vremuri. Fumul era lăsat să iasă în pod tocmai pentru a afuma și conserva carnea de porc; să nu uităm că în acele timpuri nu era electricitate. Tot în pod se mai depozita porumbul, nucile, merele, fasolea, ceapa și prunele uscate.

Materia primă din care erau construite aceste gospodării era lemnul, piatra și lutul. Casele erau acoperite cu draniță. Lemnul se procura toamna sau iarna pentru că avea mai puțină sevă și era mult mai rezistent. Pentru draniță se folosea molidul fiind de esență tare, acesta trebuia să fie drept fără cioturi, să fie un lemn tânăr, să crape bine, drept și ușor. Odată ales lemnul se căra cu căruța trasă de boi la locul construcției, apoi se decojea, se tăia cu bestia în funcție de dimensiunea dorită și trebuia lăsat la uscat undeva la umbră până era gata de prelucrat.

Dranița diferă ca lungime, grosime, lățime în funcție de preferințe. Unealta principală care servește la crăpatul roatelor este cârneciul și botica. Roatele vin puse în picioare (drepte) se crapă în două apoi în patru și tot așa până se ajunge la o optime din lemn aceasta fiind dranița sau șindrila. Mai este un tip de șindrilă și anume șindrila în șpont- ea fiind mai groasă care are un canal numit șpont, iar spre celălat capăt se subțiază treptat tocmai pentru ca îmbinarea lor să fie una unitară. Se întâlnesc mai multe tipuri de draniță: coada rândunicii, solzi de pește, bot de rață, săgeată, faguri de albine, colțată, dreaptă și rotundă. Odată ales modelul de către proprietar în funcție de bugetul pe care-l avea se putea trece la partea de executare a lucrării. Cu ajutorul cuielor din lemn de tisă dranițele veneau fixate cu măiestrie pe acoperiș. Tehnica cea mai des folosită în acele vremuri era denumită acoperiș în stânește sau nemțesc. Dar mai erau și alte tipuri: acoperișul învelit sau în strajă.

Uneltele întrebuințate la drănițit erau: bestia, cârneciul, bărdița, crivala, scaunul de cioplit, cleștele și scaunul mobil de atârnat de lețuri. Astfel meșterii acelor vremuri acopereau casele una câte una bucurându-se de simpatia tuturor:

„Barda lui când îi cioplește

Zăci di mii di lei plătește….”

(strigatură populară- „Etnografia Văii Bistriței”).

Timpul s-a derulat în ritmul lui, aceste așezări au îngenunchiat rând pe rând, pe locul unora s-au construit altele noi, moderne cu alte tehnici de lucru, au apărut alte cerințe ale vieții cu alt mod de a gândi. Un lucru nu s-a schimbat, și anume conceptul de casă și de tot ce implică acest cuvânt scurt, simplu și profund. Ce-i drept, nicăieri nu-i mai bine ca acasă!

Roxana GABOR TĂNASE

Articolul Eseu etnografic: Sus în deal e-o casă! apare prima dată în Ecoul muntilor.