Decedat la 2 iunie 1994 în satul Dreptu.

Părinții: Alexandru Romanescu (născut în 1881) preot și Virginia Romanescu (născută Baltă în 1882), casnică, domiciliați în Grințieșul Mare, comuna Bistricioara, județul Neamț.

Frații: a fost al doilea dintre cei 7 copii ai familiei (4 băieți și 3 fete).

Studii: 5 clase primare – primele 4 clase urmate la Grințieș, între 1913-1917 primăvara, apoi, fiind evacuați din cauza războiului – Grințieșul era sat de graniță cu Austro-Ungaria – ultima clasă, a V-a, a făcut-o în comuna Buhalnița, județul Neamț.

Clasa a I-a secundară (1918-1919) – la Școala normală pregătitoare din Hangu, județul Neamț.

Clasele II-VI secundare (1919-1924) – la Școala normală Vasile Lupu din Iași, pe care a absolvit-o în iunie 1924 cu Diploma de capacitate pentru învățători nr. 30 din data de 15 iulie 1924, cu media 7.90, clasificat al 13-lea din 40 de elevi.

Armata: între 31 august 1927 – 15 august 1928 a efectuat stagiul militar la Regimentul 15 Infanterie din Piatra Neamț (termen redus) și Școala de ofițeri rezervă de infanterie. Primește gradul de sublocotenent (carnet ofițer rezervă nr. 119).

Concentrat în perioada 26 martie 1939 – 13 noiembrie 1940 la Regimentul 4 Grăniceri-Sighetu Marmației, apoi reformat – bolnav și operat de ulcer duodenal. În timpul războiului a activat în ,,Plutonul fix teritorial Galu” – comandant de pluton.

Activitatea ca învățător; școlile la care a lucrat:

1924-1927, în comunele Ernea și Voșlobeni, jud. Târnava Mică (în prezent Harghita).

(1927-1928, armata).

1928-1931, în satul Grințieșul Mare, comuna Bistricioara (în prezent Grințieș), jud. Neamț.

1931 – până la pensionare (1967) în satul Dreptu, comuna Galu (în prezent Poiana Teiului), jud. Neamț.

Cursurile de perfecționare de la Deva.

În lunile iulie și august 1926 a urmat “Cursurile de vară ale Școlii de maiștri pentru învățători” de pe lângă Școala normală din Deva, județul Hunedoara, pe care le-a absolvit, primind Certificatul nr. 146/1926 eliberat de Ministerul Instrucțiunii. A primit titlul de maistru.

A fost singurul dintre cursanți care în două luni a urmat în paralel 4 cursuri de specializare (tâmplărie, rotărie, dogărie și aparate pentru lecțiile de fizică), primind la probele de absolvire, la toate aceste cursuri, calificativele “EXCELENT” sau “FOARTE BINE”. Nu știu când a învățat să naturalizeze (împăieze) păsări și animale.

Grade și gradații:

– Definitivatul luat în 1931 cu media 7.99 (Decret Regal nr. 3143/1931 și Decizia Ministerului Instrucțiunii nr. 141856/1931).

– Gradul II luat în 1937 (Decizia Ministerului Educației Naționale nr. 216849/1937).

– Gradul I luat în 1942 (Decizia Ministerului Educației Naționale nr. 12158/25.01.1943, cu acțiune de la 1 septembrie 1942)

– Gradația de Merit, acordată prin Decizia Ministerului Educației Naționale nr. 228596/1945.

În anii 50 (nu știu data exactă) i s-au anulat toate gradele (probabil că la toți învățătorii vechi), iar în 1960 a primit următoarea Adresă de la Inspectoratul școlar: ,,Prin Ordinul Decizia Ministerului Învățământului și Culturii nr. 3221/27 iunie 1960 vi s-a acordat gradul de învățător definitiv, pe data de 1 august 1959, conform Instrucțiunilor de aplicare a Hotărârii C.C al P.M.R. și a Consiliului de Miniștri al R.P.R. nr. 1909/1959”.

A ieșit la pensie în 1967 cu gradul de învățător definitiv.

Activități conexe:

A terminat școala veche din satul Dreptu (clădirea în care se află acum Muzeul zoologic), care fusese construită de învățătorul Vasile Țifescu, dar care până la moartea sa, în 1930, nu apucase să facă tencuielile exterioare.

A făcut mobilierul (băncile) pentru această școală, lucrându-l personal.

A realizat atelierul școlar de tâmplărie, dogărie și rotărie în care elevii executau practica de lucru manual. Unii dintre acești elevi au devenit meșteri în sat.

A realizat Muzeul zoologic, cunoscut în întregul județ. Despre acesta vom relata într-un număr viitor al prezentei reviste.

A înființat o pepinieră de pomi fructiferi, pe lângă școală, învățând elevii să altoiască și să sădească pomi. De ziua pomilor fiecare elev primea 2-3 altoi cu obligația de a-I sădi acasă. În acest fel, în câțiva ani au început să fie înlocuiți merii și perii pădureți cu altoi de diferite soiuri. Mai există și în prezent multe gospodării în satul Dreptu unde se află acești pomi.

A condus și supravegheat construirea clădirii școlii noi din Dreptu – parterul și acoperișul (după pensionarea sa a fost supraetajată parțial). În acest scop a depus foarte multă stăruință, timp, muncă și chiar bani (a făcut sute de kilometri cu motocicleta lui cu ataș la Tg. Neamț, Bicaz, Piatra Neamț, Bacău etc., după diverse aprobări și, mai ales, după materiale). La lucrări s-a folosit multă muncă voluntară. Având mare autoritate în sat, la apelul său lumea venea fără reținere (de exemplu săpăturile pentru toată fundația clădirii s-au executat într-o singură zi).

A fost directorul școlii din satul Dreptu din anul 1931 și până la pensionare.

La 10 ani de la deces (în anul 2004) i s-a acordat titlul de ,,Cetățean de Onoare al comunei Poiana Teiului”.

Am arătat că în perioada martie 1939 – noiembrie 1940 tatăl meu a fost concentrate la Regimentul 4 Grăniceri-Sighetu Marmației. În această perioadă, la 30 august 1940, s-a petrecut semnarea ,,Dictatului de la Viena”, prin care România a fost obligată să cedeze Ungariei hortiste partea de nord a Transilvaniei, cu o suprafață de 43.492 km². Astfel, Regimentul 4 Grăniceri a participat la retragerea pas cu pas, cu cedarea sat cu sat a unei zone din această parte a Transilvaniei de nord. Când s-a stabilit noua graniță, tatăl meu a primit o permisie. Ne-a povestit foarte afectat, aproape bolnav, că această perioadă a fost cea mai grea din viața dânsului și acest lucru l-a afirmat până la bătrânețe. Populația, de la bătrâni la copii, ieșea în calea trupelor în retragere îngenunchind și întrebându-i:

– Unde vă duceți? Cui ne lăsați?

Soldații aveau ordin să nu vorbească nimic, să meargă în tăcere.

Cei din zona cedată erau liberi să plece în localitățile unde își aveau domiciliul. Cei mai în vârstă, cu familii, rămâneau, predând afectele militare, dar mulți dintre tineri, nefamiliști, au preferat să meargă cu regimentul pe noua graniță.

Dragomir ROMANESCU

Articolul Biografii romanțate: CONSTANTIN ROMANESCU – Tatăl meu adoptiv apare prima dată în Ecoul muntilor.

La naștere a purtat numele Fărcășanu, apoi din 1928 a luat pe cel de Țifescu, prin căsătorie cu învățătorul Vasile Țifescu. În luna mai 1930 a născut un băiat căruia i-au dat numele Dragomir (subsemnatul), după denumirea mănăstirii Dragomirna, pe care o vizitaseră cu un an înainte, impresionându-I arhitectura bisericii. În luna noiembrie a aceluiași an, 1930, Vasile Țifescu a decedat din cauza unui anevrism de arteră aortă. A urmat o perioadă foarte grea pentru dânsa, rămânând singură la școală câteva luni și luptându-se câțiva ani cu dificultățile materiale ale marii crize economice în care s-a aflat și România între anii 1929-1933. În 1935 s-a recăsătorit cu învățătorul Constantin Romanescu, luând numele de familie Romanescu.

Părinții: tatăl – Simion Fărcășanu, născut în 1864, de profesie crescător de animale și cărăuș (căra mărfuri, mai ales cereale, cu carul cu boi de la Piatra Neamț pentru negustorii din Hangu și Ceahlău); mama – Ecaterina, născută Herlea, în 1867, domiciliați în cătunul Fărcășani, satul Lețești, comuna Hangu, județul Neamț.

Frații: au fost 12 frați (5 băieți și 7 fete, dintre care 3 – 1 băiat și 2 fete – au decedat la vârste fragede).

Studii: 5 clase primare, urmate în sat, între anii 1912-1917.

În 1917 intră ca bursieră, în clasa a I-a a școlii normal pregătitoare din Hangu, atunci înființată în plin război. Aceste școli s-au creat la inițiativa ministrului învățământului Simion Mehedinți, care spunea ,,vom câștiga războiul, vom face România întregită și va fi nevoie acută de învățători în Ardeal, Basarabia și Cadrilater, precum și în locul celor care mor pe front”. În 1919 Școala normală pregătitoare din Hangu se transformă în gimnaziu, elevii putând continua studiile la Școala normală de învățători din Piatra Neamț.

Din 1919 până în 1923 (clasele III, IV, V și VI) urmează cursurile Școlii normale de învățători din Piatra Neamț, pe care o absolvă dând Examenul de Capacitate și promovându-l cu media 7,90, fiind clasificată a 9-a din 40 de elevi. (Diploma de capacitate pentru învățători nr. 17/1923, eliberată de Ministerul Instrucțiunii).

Activitatea ca învățătoare – Școlile la care a lucrat

1923 – 1925 în satul Coroiu (pe Valea Largu), comuna Călugăreni (în prezent Poiana Teiului), județul Neamț.

1925 – 1928 la școala de centru din comuna Hangu, județul Neamț. În 1928, căsătorindu-se cu învățătorul Vasile Țifescu, se transferă la școala din satul Dreptu, comuna Galu (în prezent Poiana Teiului) județul Neamț, unde activează până la pensionare în 1967. A lucrat în învățământ 44 de ani.

Grade de învățământ:

Martie 1928, susține examenul de definitivat și este declarată ,,învățător definitiv” prin Înalt Decret Regal nr. 1684/1928 și Decizia Ministerului Instrucțiunii nr. 78059/1928.

Gradul II promovat cu media 8,00 în anul 1933 cu Decizia Ministerului Instrucțiunii Publice, Cultelor și Artelor nr. 100.560 din 1 aprilie 1933.

Gradul I promovat cu ,,Foarte bine” la 1 aprilie 1939 cu Decizia Ministerului Educației Naționale nr. 56213/1939.

Gradul Superior primit în 1945 cu Decizia Ministerului Educației Naționale nr. 336.484 din 1 septembrie 1945.

În anii ’50 (nu cunosc data exactă), i s-au anulat toate gradele (probabil la toți învățătorii vechi), iar în anul 1960 a primit următoarea Adresă de la Inspectoratul școlar: ,,Prin Ordinul Ministerului Învățământului și Culturii nr. 3221/27 iunie 1960, vi s-a acordat gradul de învățător definitive, pe data de 1 august 1959, conform Instrucțiunilor de aplicare a Hotărârii C.C. al P.M.R. și a Consiliului de Miniștrii al Republicii Populare Române cu nr. 1909/1959”.

A ieșit la pensie cu gradul de învățător definitiv.

În afară de activitatea în școală, a avut o importantă activitate de educare a locuitorilor satului. Fiind prima născută, a lucrat la treburile din gospodărie, precum și învățând să toarcă lână, cânepă sau in, să împletească și chiar să țese pânză, suman sau șiac. Venită la Dreptu s-a impus de la început, sfaturile ei fiind ascultate și urmate în activitatea de gospodărie. Mai târziu, când și-a cumpărat bicicletă și a îmbrăcat pantaloni, a fost privită la început cu mare mirare și chiar critic, dar în mai puțin de un an au inceput să apară femei din sat în pantaloni, iar cei care aveau posibilitate să-și cumpere bicicletă. Țin bine minte aceste lucruri, fiind elev în școala primară.

Sărbătorirea centenarului a fost organizată de către primăria comunei Poiana Teiului împreună cu familia. Au luat parte foști elevi din diferite promoții, colegi mai tineri, precum și oficialități ca: inspectorul școlar județean, adjunctul prefectului județului etc. S-au ținut cuvântări foarte emoționante cu mulțumiri pentru activitatea depusă. A primit diplome, de asemenea cu mulțumiri.

Printre altele s-a amintit că a fost contemporană cu toți regii României: Carol I, Ferdinant I, Mihai I (în perioada de regență între 1927-1930), Carol al II-lea și Mihai I (a doua domnie 1940-1948).

De asemenea, a fost contemporană cu toți patriarhii României: Miron Cristea, Nicodim, Justinian, Justin, Teoctist și Daniel.

A decedat la vârsta de 104 ani și 4 luni, la echinocțiul de primăvară – 23 martie 2009.

Dragomir ROMANESCU

Articolul Biografii subiective şi romanțate: învăţătoarea MARIA ROMANESCU – Mama mea apare prima dată în Ecoul muntilor.

Din acest număr nu lipsesc seniorii noştri: Dragomir Romanescu şi Constantin Cojocaru, cu articole memorialistice consistente. Personalitatea lunii este de la Bălţăteşti, tânărul de succes de la Pipirig, meşterul popular din Stejaru-Farcaşa. Aflăm despre o revistă laureată şi o tabără cu care au fost răsplătiţi micii (şi mai marii) redactori, despre cărţi de la Iolanda Lupescu, dar şi de la Maya Bicăjanu, despre sport şi călătorii de la Valentin Andrei, despre proiectul „Dăm Folk” şi fotbal la Tarcău de la Marius Coşerariu. Nu lipsesc articolele realizate de Emanuel Bălan (istorie culturală), Cristina Chirilă, Ecaterina Carază, din nou Iolanda Lupescu. Despre excursii montane a scris Mihai Panţiru-Pribeagu şi Sorin Ciucanu. Adăugăm pe autorii-juniori Casandra Asavei, Casian Borşuc şi Mihaela Ciubotă, completaţi de pensionarul învăţător Ilie Alexandru, inginerul ranger Adrian Catrinoiu, redactorul-factotoum Roxan Gabor-Tănase. Sintetizând: istorie, biografii romanţate, geografie, etnografie, poezie, eseuri, memorialistică, sport, arte, evenimente, şcolare şi extraşcolare. mai multe scrieri vechi din manuscrise sau cărţi de demult.

44 articole, 24 autori, multe fotografii. Un adevărat caleidoscop. Lectură cu folos!

Articolul Ecoul Munților la nr. 20! apare prima dată în Ecoul muntilor.

Citind  documentata lucrare a profesorului Daniel Dieaconu ,,Tâlhăria și haiducia la români; jefuitorii cu arme”- Editura Universitară, 2014, București, mi-am dat seama că în ceea ce privește două dintre personajele acestei cărți, pot avea şi eu de relatat niște întâmplări trăite de părinții mei și chiar de mine.

Cât de interesante mai sunt aceste fapte pentru generația actuală nu știu, dar pentru cei ca mine, sau chiar mai tineri, măcar stârnesc nostalgii.

M-am mirat, citind lucrarea amintită, cât de mulți ,,jefuitori cu arme” au existat între cele două războaie mondiale. Îmi aduc aminte că, elev fiind în școala primară, în recreația mare ne jucam ,,de-a hoții și jandarmii”, eu fiind de regulă banditul Coroiu. Înseamnă că problema era de actualitate pe vremea aceea a anilor 1930.

Voi povesti, în cele ce urmează, despre banditul Niculiță, care în copilărie a fost coleg de clasă cu tatăl meu Vasile Țifescu la școala primară din comuna Panaci – județul Suceava. Aceasta s-a petrecut între anii 1906-1910. Panaci era comună de graniță cu Imperiul Austro-Ungar, dincolo de frontieră, la aproximativ 15 km aflându-se Vatra Dornei. Directorul școlii primare din Panaci era Gheorghe Țifescu, unchiul viitorului meu tată, deci fratele bunicului meu Haralambie Țifescu. Aceștia au convenit ca băiețelul Vasile să urmeze școala primară la Panaci, locuind, bineînțeles, la unchiul Gheorghe Țifescu. Astfel s-a întâmplat ca tatăl meu să fie coleg de clasă 4 ani de zile cu viitorul bandit Niculiță Haralambie.

A trecut vremea și în anul 1930 tatăl meu, Vasile Țifescu, era directorul școlii primare din satul Dreptu, iar colegul lui de la Panaci, Haralambie Niculiță, devenise vestitul bandit Niculiță.

Era spre sfârșit de septembrie, pe la ora nouă seara. Mama mea, asistată de tatăl meu, erau pe terminate cu baia și pregătirea pentru noapte a bebelușului lor de 4 luni, adică a mea. La un moment dat bate cineva în ușă. Tatăl meu deschide și apare Dumitru Popescu, numit de tot satul Mitică, feciorul crâșmarului Iosub (de fapt Iosif) Popescu.

– Dom’ Țifescu, am venit să vă chem la noi unde vă așteaptă niște cunoscuți de-ai dumneavoastră de la Panaci.

– Ce cunoscuți, măi Mitică? Eu am acolo numai pe sora mea măritată cu Petrovici. Pe alții nu știu. Nu ți-au spus cum îi cheamă?

– Nu mi-au spus, domnu’ Țifescu, dar pot să vă spun că sunt niște oameni simpatici.

– Trebuie să fie rude de-ale tale. Doar ai acolo niște neamuri de-ale cumnatului Petrovici, intervine mama mea.

– De ce n-au venit la noi?

– Știau că noi avem copil mic și s-au oprit la domnul Popescu unde pot bea un pahar de vin și au loc de rămas peste noapte. Vor veni mâine la noi.

– Hai, deci, să mergem să vedem cine mă așteaptă, decide tatăl meu.

Era o noapte cu lună, dar cu cer înnourat, așa că abia când s-au apropiat de poarta de la uliță, au văzut că lângă stâlpul acesteia se află un om purtând o carabină militară pe umăr. Acesta a făcut un pas spre dânșii, spunând cu un glas prietenos:

– Bună seara, dom’ Țifescu.

– Dar cine ești. Omule. de mă aștepți înarmat?

– Așa umblăm noi, căci suntem ceata lui Niculiță, colegul dumneavoastră de școală, care abia așteaptă să vă revadă.

– Ia uite, domnule, eu credeam că mi-au venit neamurile și când colo-i banda lui Niculiță.

Întâlnirea s-a petrecut cu îmbrățișări, ca între prieteni buni care nu s-au văzut de 20 de ani.

– Arăți bine, Niculiță. Îți priește viața dusă prin păduri.

– Nu numai prin păduri, Țifescule, avem și noi cuiburile noastre calde.

Masa era pusă și, după cum povestea tatăl meu a doua zi dimineață mamei mele, bucatele nu erau pregătite în grabă. După ceva mezelicuri cu un păhărel de țuică bună, au urmat un borș strașnic de găină, apoi sarmale și friptură. După miezul nopții, doamna Popescu a scos din cuptor plăcintele cu poala în brâu. Deși vinul era foarte bun, tatăl meu a observat că s-a băut cu măsură. A mai băgat de seamă că mesenii se schimbau din când în când, deci paza era bine organizată. S-au depănat amintiri din timpul școlii petrecute împreună, dar și despre viața fiecăruia de după aceea, Niculiță nefiind foarte vorbăreț, mai mult întrebând decât povestind. Tatăl meu aducea mereu vorba, încercând să-l convingă pe fostul coleg să termine cu viața pe care o duce.

– Măi Haralambie, n-ai să poți continua mult în felul acesta. Tu n-ai omorât pe nimeni, așa că după câțiva ani de pușcărie, nu prea mulți, te vei putea gospodări și tu, ca să poți îmbătrâni în tihnă.

– Mai este până atunci, Vasilică dragă, și am și eu planurile mele. Dar știi ce? Hai să ieșim afară oleacă să ne mai răcorim.

După ce au făcut vreo câțiva pași prin livada din spatele casei, Niculiță scoate un ceas de buzunar cu capace de aur și cu lanț, cum se purta pe vremea aceea, tot de aur.

– Te rog, Vasilică, să-l primești ca să-ți amintească de mine.

– Haralambie dragă, eu de tine îmi voi aduce aminte oricum toată viața. Îți mulțumesc tare mult și te îmbrățișez pentru gestul tău, dar nu pot primi asemenea cadou. Știi bine că mâine va fi aici ancheta jandarmilor, iar eu voi preda ceasul.

– Ba să nu cumva să faci așa ceva și să dai frumusețe de ceas. Nu știe nimeni că l-ai primit și pot să-ți spun că cel de la care îl am poate să-și cumpere oricând câte ceasuri de aur vrea. A urmat o discuție întreagă și tatăl meu a fost nevoit să primească ceasul.

Se apropiau zorile. Au băut un ultim pahar pentru „La revedere”, s-au îmbrățișat cu toții și banda s-a făcut nevăzută. Tatăl meu s-a dus acasă și până când a trebuit să plece la școală, i-a povestit mamei mele în amănunt cum a decurs toată petrecerea.

De la dânsa, care mi-a relatat de câteva ori, încă de când eram licean și apoi când reveneam acasă, mai ales însoțit de colegi de lucru pe teren, am reținut cele pe care le povestesc aici. Când a trecut spre școală, jandarmii încă nu apăruseră, deși Mitică îi anunțase de toată întâmplarea (postul de jandarmi se afla în satul Galu, la 5 km unde era și primăria). În recreația mare, tatăl meu a revenit la crâșmă, unde șeful de post și încă un jandarm mâncau cu poftă din bucatele rămase de la petrecerea nocturnă.

– Domnu’ Țifescu, mergeți liniștit la școală și când terminați orele veniți să iscăliți „Constatarea” pe care o vom scrie noi între timp.

– Vin neapărat, dar treaba nu-i prea simplă, deoarece uitați ce am primit de la Niculiță, și scoate frumusețea de ceas. Trebuie să-l luați, să mă scăpați de el.

– Vai de capul nostru! Urmează să facem o grămadă de forme și să mergem să-l depunem la Legiunea de jandarmi la Piatra Neamț. Mai bine nu spuneați nimic și rămâneați cu ceasul, iar noi ne vedeam de treburile noastre. Au luat ceasul, dând o chitanță de mână, urmând să facă actele necesare pe care să le semneze și tatăl meu. Și așa s-a terminat episodul petrecerii nopții împreună cu banda lui Niculiță.

După două luni de la această întâlnire cu fostul său coleg de școală primară, tatăl meu, învățătorul Vasile Țifescu în vârstă de 31 de ani părăsea brusc această lume, din cauza unui anevrism de arteră aortă, într-o dimineață de noiembrie, pe când se pregătea să plece la școală.

Dragomir Romanescu, Mai 2024

Articolul POVEŞTILE ECOULUI – ÎNTÂLNIRI NOCTURNE (I): Banditul Niculiță apare prima dată în Ecoul muntilor.

În cadrul tezei de absolvire eu aveam de recalculat și reinterpretat harta gravimetrică a Munților Poiana Ruscăi cu densități variabile. Trebuie spus, chiar și pentru nespecialiști, că până atunci calcularea hărților gravimetrice elaborate pe baza măsurătorilor de teren se făcea folosindu-se ca valoare unică a densității rocilor 2,20 – cmc, caracteristica rocilor sedimentare, deși rocilor eruptive și metamorfice le sunt proprii valori mult mai mari – până la 2,50 și chiar 2,60 g/cmc. Teza se dorea a fi o noutate în elaborarea și interpretarea hărților gravimetrice executate pe baza măsurătorilor de teren.

Aveam acces la fondul de date al Serviciului Geofizică (cu sediul în str. Moxa nr. 2) al Întreprinderii „Prospecțiuni” a Comitetului Geologic, unde mi s-au pus la dispoziție toate datele necesare. Respectiv harta gravimetrica a Munților Poiana Ruscăi calculată cu densitatea unică 2,20 g/cmc, elaborată în anii precedenți, împreună cu toate datele măsurătorilor de teren, precum și hărțile geologice.

Trebuie amintit că hărțile gravimetrice nu erau declarate secrete, ceea ce s-a întâmplat la vreun an după aceea, așa că, după cum am spus, am avut acces la toate datele.

Profesorul inginer de mine Mircea Socolescu, șeful secției de gravimetrie, deosebit de amabil, m-a invitat să lucrez în biroul dânsului, unde era o masă liberă, iar dumnealui nu se afla tot timpul în birou, având ore la facultate și la încă o instituție minieră.

Era cam prin 23-25 noiembrie, o dimineață  mohorâtă, cu un început de fulguială în București. Eu îmi vedeam  de treabă la masa mea. Profesorul Socolescu era într-o conversație cu Ștefan Nedelski (știut de toată lumea geofizică „nea Fănică”), secretarul și economistul serviciului de geofizică. Deodată sună telefonul. Domnul Socolescu avea ceva deficiențe de auz, telefonul de pe biroul dânsului fiind aranjat să se audă mai tare, așa că cei care se aflau în camera respectivă puteau urmări convorbirea fără dificultate, ceea ce s-a petrecut și cu mine.

–          Bună dimineața, domnule profesor, sunt Stelian Dumitru – se auzi în receptor (Stelian Dumitru era șeful echipei de gravimetrie, care activa în zona Vatra Dornei).

–          Salut, Stelică, ce mai e nou pe la voi?

–          Dom’ Profesor, aici a nins toată noaptea și ninge puternic în continuare. Zăpada este foarte mare. Trece de jumătate de metru și nu putem ieși pe teren. Mașinile nu pot circula. Vă rugăm să ne permiteți să venim la București. Oricum, campania (de teren) este pe sfârșite.

–          Foarte bine, Stelică, fă cum zici, stați acolo și lucrați până la sfârșitul lunii.

–          Dar, dom profesor…

–          Așa, Stelică, îl întrerupe dl. Socolescu, foarte bine, stați pe loc, vă aștept la 1 decembrie, să veniți sănătoși cu planul făcut.

Nea Fănică Nedelski se străduia să nu-l pufnească râsul.

Trebuie spus că în acel timp campania de teren a echipelor de geofizică începea la 1 aprilie și se termina la 30 noiembrie, neadmițându-se, celor care lucrau pe teren, nici o zi în plus petrecută în București, regim pe care l-am trăit și eu cât timp am lucrat la Întreprinderea „Prospecțiuni”. Că profesorul Mircea Socolescu avea deficiență de auz știa toată lumea, dar că folosea această invaliditate după cum îi convenea m-am convins în acea zi.

În nebunia mea de îndrăgostit de geologie-geofizică nu m-a deranjat deloc această convorbire telefonică. Abia așteptam să dau examenul de stat, să plec la Dreptu, iar pe 1 Martie să fiu angajat și repartizat la o echipă aparținând uneia din cele 4 metode geofizice: gravimetrie, magnetometrie, seismometrie sau electrometrie. Viscolul teribil din noaptea de 2 spre 3 februarie 1954, când s-au depus aproape 3 metri de zăpadă în toată partea de sud a țării, a paralizat complet circulația, nemaiputând pleca din București, ba chiar n-am mai putut ieși din casă (camera de serviciu de la subsolul blocului din str. Armenească nr. 43) vreo 3-4 zile. Îmi aduc aminte că tramvaiele au reușit după mai bine de o săptămână, după ce tancurile armatei au „spart” din nămeți. Așa că m-am angajat la 15 februarie, iar la 1 martie am fost numit șeful echipei nr. 3 magnetometrie minieră, spre surpriza și îngrijorarea mea. (fiind nevoie de specialiști titlul de inginer stagiar nu exista în acel timp).

  Acasă, la Dreptu, am ajuns abia de Crăciun, deoarece în acele timpuri „tereniștii” aveau drept la concediu în perioada decembrie martie.

Dragomir ROMANESCU

Articolul Amintirile unui tânăr şi entuziast geofizician: „Stați acolo!” apare prima dată în Ecoul muntilor.

Preotul Gheorghe Țifescu a venit la Dreptu din comuna Crucea, județul Suceava, aparținând unei familii care se strămutate în secolul al XVII-lea din comuna Țifești, județul Vrancea. Capul acestei familii era Ilie -Enache Țifescu.

Preotul Gheorghe Țifescu a fost bunicul bunicului meu, Haralambie Țifescu, născut la Dreptu în anul 1866, tatăl său fiind preotul Vasile Țifescu – fiul preotului Gheorghe. Haralambie Țifescu a trăit la Poiana Răchiței (actuala Poiana Teiului), fiind căsătorit cu Nastasia (născută Chirilă) și având meseria de plutaș pe Bistrița, dar fiind și cântăreț bisericesc (dascăl). A avut șase copii: patru fete și doi băieți – dintre care Vasile, născut în anul 1899, a fost tatăl meu.

Această primă biserică, pe care eu Dragomir Romanescu (născut în anul 1930 la Dreptu) mi-o amintesc foarte bine, era o bisericuță modestă și ca suprafață și ca înălțime. Era construită din lemn, acoperită cu tablă și având trei turnulețe, de asemenea învelite cu tablă. Clopotnița era construită separat, deasupra unei bolți zidite la câțiva metri de scara care urca din șosea în curtea bisericii și-n cimitir. Deci ca să mergi la biserică sau în cimitir trebuia să treci pe sub această boltă.

Construindu-se o nouă biserică, aceasta prima bisericuță a fost demolată în anul 1950, catapeteasma fiind donată Bisericii din satul Păltiniș, județul Suceava.

Locul Sfintei Mese din altar a fost marcat, conform obiceiului, printr-o masă de beton cu cruce – lucrare trainică – aflată lângă biserica nouă, nu departe de intrare.

Biserica nouă din satul Dreptu este probabil cea mai mare și cea mai importantă din zonă. Fundația și zidurile ei (pereții) au fost construite, din câte știu, în perioada de după primul război mondial și începutul marii crize economice (1929-1933), adică în perioada 1920-1928. Lucrarea este realizată exclusiv din piatră (gresie calcaroasă masivă) și este foarte rezistentă.

În anul 1936 s-a pus problema construirii suprastructurii (acoperișul cu bolți și turle). Statul, prin Ocolul Silvic Galu (în prezent Poiana Teiului), a donat o parcelă de pădure cu molid, bună de exploatat, care a fost scoasă la licitație și câștigată de deputatul liberal Guranda, care a oferit 400.000 de mii de lei. A fost vorba că licitația ar fi fost trucată și că s-ar fi putut obține o sumă mai mare. Banii au fost predați consiliului parohial (în timpul acesta, eu, trimis de mama mea, în acord cu părintele Petru mergeam în fiecare duminică la biserică – cam pe la Sfânta Evanghelie – și la timpul dat spuneam „Tatăl Nostru”, așa că-mi amintesc foarte bine următoarele:

Într-o duminică apăru Guranda, însoțit de încă o persoană care purta o valiză nu prea mare. După terminarea slujbei s-a adus o masă, în mijlocul bisericii, pe care Guranda a răsturnat valiza, plină cu bancnote, adică cei 400.000 mii de lei – probabil.

Cu acești bani a fost angajat Nicolae Maxim, cu domiciliul în comuna Bistricioara, care era „conductor arhitect și constructor” (subinginer). Se spunea că era autodidact, dar fiind foarte talentat, își luase examenele cu succes și deținea diplomele respective. Acesta tocmai terminase de construit suprastructura bisericii din Ceahlău (Răpciune – cum se mai numea atunci localitatea). Această biserică există și astăzi, nefiind inundată de apele lacului Bicaz-Poiana Teiului, ca o mare parte din comuna Ceahlău. Tot Nicolae Maxim a construit și biserica din comuna Panaci, județul Suceava. Lucrarea a fost terminată destul de repede, până în 1938 sau 1939. În afară de maiștrii aduși de N. Maxim au lucrat și bărbați din sat. Îmi aduc aminte că-n șosea și-n curtea bisericii o perioadă s-a aflat o mare cantitate de lemn de construcție (grinzi, scânduri). Nu-mi amintesc dacă crucile de la turle au fost montate în aceeași perioadă de către Nicolae Maxim sau mai târziu.

Intervenind războiul (1941-1945) și probabil terminându-se banii (a apărut și inflația), interiorul bisericii, (pictura și catapeteasma) s-a executat mai târziu, în perioada 1946 (sau 1947) – 1949 de către pictorul din Piatra-Neamț, Nicolae-Cristea Bubanovici. Pe acesta și pe subinginerul Nicolae Maxim i-am cunoscut foarte bine și-i am și acum în memorie, deoarece erau în relații foarte bune cu părinții mei, venind adesea la noi în casă și uneori la masă.

Preotul paroh în toată această perioadă a fost părintele Petru Gavrilescu. Acesta m-a botezat pe mine nașă, fiindu-mi preoteasa Varvara Gavrilescu, împreună cu mătușa mea Agurița Țăranu din Fărcașa. Sfințirea bisericii noi de la Dreptu s-a făcut cu hramul Sf. Mare Mucenic Gheorghe (23 aprilie). În prezent se serbează ambele hramuri (23 aprilie și 8 septembrie).

Datele cu privire la înființarea parohiei Dreptu – Săvinești – Pârâul Fagului și a construirii primei biserici sunt certe, deoarece le știu de la bunicul meu Haralambie Țifescu, născut în 1867, care le cunoștea din spusele bunicului său -preotul Gheorghe- întemeietorul parohiei și din strădania căruia s-a construit bisericuța.

Datele mai mai le cunosc foarte bine, petrecându-se în timpul vieții mele.

Addenda

Pentru persoanele care s-ar putea întreba de ce autorul textului alăturat se numește Romanescu, dacă este nepotul și fiul lui Haralambie și  Vasile Țifescu, fac următoarele precizări. M-am născut la 18 mai 1930, părinții mei fiind Maria și Vasile Țifescu, învățători în satul Dreptu. În același an, 1930, în luna noiembrie, tatăl meu a decedat la vârsta de 31 ani, din cauza unui anevrism pe artera aortă.

În anul 1937, în urma căsătoriei mamei mele cu învățătorul Constantin Romanescu, am fost adoptat legal primind numele de familie Romanescu-Țifescu.

În 1952 introducându-se buletinul de identitate tip nou, unic pe țară, am fost obligat conform legii să renunț la unul din cele două nume de familie și am optat pentru primul nume din vechiul buletin de identitate, adică Romanescu, sub care de fapt eram cunoscut.

Dragomir ROMANESCU

Articolul Istoria bisericilor din satul Dreptu, comuna Poiana Teiului, județul Neamț, prezentată de Dragomir Romanescu apare prima dată în Ecoul muntilor.