Făcând un salt în trecut până în perioada dacilor aflăm că acesta era considerat ca fiind zeul primăverii și oficia nunta tuturor păsărelelor, iar în mitologia românească este protectorul iubirii. Dacă grecii îl au pe Eros, romanii pe Cupidon, noi îl avem pe Dragobete.

Credem că străbunii noștri au ales acest simbol al iubirii nu întâmplător la începutul primăverii, ci din dragoste pentru viață, considerat an de an o reînnoire a legământului dintre om și natură omniprezent în tot bagajul folcloric autohton.

Legendele ne aduc la cunoștință frumusețea acestui tânăr chipeș care ar fi fost fiu al Babei Dochia, cea nu nouă cojoace, purtând numele de Dragomir, desigur acesta deținea puteri supranaturale fiind jumătate om, jumătate înger, pe care oamenii nu-l pot vedea „din cauză că lumea s-a spurcat cu sudalme și fărădelegi”(spunea Simeon Florea Marian).

Dragobetele este întâmpinat cu flori, iar tradiția ne învață că în această zi fetele și femeile care nu au fost sărutate vor fi singure tot anul! Dragobetele nu pierde timpul și se ocupă el de acele fete singure, iar anul le va fi încununat cu iubire și bunăstare.

Prin satele românești de altădată existau și o serie de ritualuri pe care o să le amintim: se spune că în ajunul acestei sărbători fetele trebuiau să strângă zăpadă pentru a se spăla în decursul anului ca să fie mai frumoase sau să o folosească la descântece.

Tot în această zi erau și lucruri care nu trebuiau făcute, nu se cumpărau și nu se sacrificau animale, nu se lucrau ogoarele sau câmpurile, nu se cosea, nu se cârpea, nu se spăla și nu se călca. În schimb curățenia în casă se putea face simbolizând belșugul anului în curs. În dimineața de 24 februarie fetele îmbrăcate frumos în straie tradiționale de sărbătoare trebuiau să meargă pe câmpuri și să culeagă primele flori ale primăverii pe care le agățau la icoane. Făcând acest ritual era considerat ca un talisman ce îndepărta invidia și gândurile rele în cazul în care erau îndreptate asupra lor. În ziua de Sânzâiene acele flori așezate pe la icoane în ziua Dragobetelui, uscate fiind, trebuiau aruncate într-o apă curgătoare, rostind următoarele cuvinte: „așa cum florile pleacă la vale toate relele din gospodărie să plece odată cu ele”.

Se mai spune că cine va vedea pupăza în această zi va avea noroc tot anul, sau dacă vezi o pereche de păsări vei fi iubit mereu!

Funcționau sau nu aceste credințe, nu avem de unde ști, cert este că în realitatea satului românesc ele erau respectate cu strășnicie drept dovadă fiind lăsate testament din generație în generație îmbogățind folclorul nostru popular și speranța în mai bine!

În minte îmi vine o constatare a marelui poet Lucian Blaga, „veșnicia s-a născut la sat”!

Roxana Gabor Tănase

Articolul 24 februarie (făurar) „iubește românește”-Dragobetele apare prima dată în Ecoul muntilor.

Dragobetele – zeu tânăr al Panteonului autohton cu dată fixă celebrată în același sat, dar variabilă de la zonă la zonă (24 și 28 februarie ; 1 și 25 martie), patron al dragostei și bunei dispoziții pe plaiurile românești.

Legenda Dragobetelui ne spune că este fiu al Dochiei și este considerat Cap de primăvară. Dragobetele este identificat  cu Cupidon, zeul dragostei în mitologia romană și cu Eros, zeul iubirii în mitologia greacă.. De Dragobete, păsările nemigratoare se strâng în stoluri, ciripesc, se împerechează și încep să-și construiască cuiburile. Cele care n-au pereche, rămân fără pui până la Dragobetele anului viitor.  Asemănător păsărilor, fetele și băieții se întâlnesc musai în această zi. Dacă timpul este favorabil, fetele și feciorii se adună în cete și ies la pădure hăulind și chiuind pentru a culege primele flori de primăvară. Prilej de bucurie și bunăstare sufletească, Dragobetele este unul dintre cele mai frumoase obiceiuri străvechi ale poporului român.  Astăzi, pe nedrept a rămas într-un con de umbră, tinerii adoptând pe Sfântul Valentin, o sărbătoare a dragostei din import. Nu-i bai, numai să nu  dăm uitării tradiția  noastră. strămoșească. Cei care au inima tânără sărbătoresc în fiecare zi iubirea.

Pentru românii din vechime, Dragobetele însemna începutul primăverii, când natura se trezește la viață, păsările își fac cuiburi și se împerechează iar omul participă și el la această bucurie generală. Fecioarele strângeau zăpadă rămasă pe alocuri, era cunoscută ca „zăpada zânelor”. Apa rezultată din topirea acestei zăpezi se credea că are proprietăți magice în iubire și în descântecele de iubire dar și în ritualurile de înfrumusețare.

Sacrificarea animalelor era interzisă în această zi. Lucrările câmpului, țesutul, cusutul, treburile grele ale gospodăriei nu sunt permise de Dragobete. Feciorii și fetele caută să fie în relații armonioase în această zi ca să le meargă bine tot anul. Perechile formate pecetluiesc legătura de dragoste în ziua de Dragobete cu un sărut,  pentru a avea parte de iubire tot timpul anului. De Dragobete, dacă plângi, lacrimile sunt aducătoare de necazuri ți supărări în lunile ce vor urma.

În unele zone ale țării, ajunul zilei de Dragobete este asemănător cu simbolistica nopții de Bobotează. Fetele tinere, curioase să își afle ursitul, își pun busuioc sfințit sub pernă, având credința că Dragobetele le va ajuta să găsească iubirea adevărată.

Iubirea – cel mai înălțător simțământ uman, nu avea cum să nu fie sărbătorită și de români, un popor cu inima până la Cer și înapoi.

Mariana Călinescu

Articolul DRAGOBETE PUPĂ  FETE – Sărbătoarea dragostei la români apare prima dată în Ecoul muntilor.

Dragobete zis şi Dragomir Iova, Iovan Dragobete, Cap de Primăvară – tânărul zeu al dragostei din panteonul mitologiei milenare româneşti – este un corespondent similar al divinităţilor antice ale dragostei şi naturii.

Se presupune că Dragobetele ar fi „înrudit“ cu zeii străvechi greco-romani, idee susţinută de faptul că „Dragobete“ ar deriva din cuvintele dacice Trago = ţap şi Bete = picioare. Prin creştinizarea Daciei, zeul păgân Dragobete a devenit reprezentant al dragostei pure, sufleteşti, pierzându-şi atributele sălbatice, primitive, sărbătorit odată cu venirea primăverii, când natura se trezeşte la viaţă.

Etimologii consideră cuvântul Dragobete originar din slava veche: dragu biti – a fi drag. Legendele spun că ar fi băiatul Babei Dochia (dar opusul ei pozitiv) şi cumnatul lui Lăzărică, un străvechi zeu al vegetaţiei, şi că ar fi un tânăr voinic, frumos, iubăreţ şi bun, care inspira dragoste curată fetelor.

Mărţişorul şi Baba Dochia

Mărţişorul, denumit popular şi mărţiguş sau marţ, este gingaşul vestitor al primăverii, micuţul mesager al prieteniei sau dragostei, şi reprezintă o reminiscenţă a cultului Soarelui, care, sub forma unor datini, credinţe, eresuri şi tradiţii populare, s-a păstrat la noi până în jurul secolul XX.

Termenul de mărţişor este legat de numele popular ce s-a dat acestei luni de primăvară care, conform unor folclorişti, este asociată cu zeul războiului – Marte. Aşadar, cele două culori ale mărţişorului ar fi însemnat vitalitate (roşu) şi victorie (alb), apoi s-ar fi crezut că reprezintă purificarea.

Cel mai reprezentativ talisman era bănuţul de argint, pe care părinţii îl puneau la gâtul sau mâna copiilor, în luna martie, când apărea luna nouă, înainte de răsăritul soarelui, pentru „a fi sănătoşi şi curaţi ca argintul la venirea primăverii şi peste vară să nu-i scuture frigurile“. Acest bănuţ purta numele de mărţişor.

Legenda spune că funia din două fire răsucite, din lână albă şi neagră, ar fi fost împletită de Baba Dochia, în zilele când se urca cu oile pe munte.

Vasilica ANCUŢA

Articolul Semne de primăvară: Dragobetele, Babele, Mărţişorul apare prima dată în Ecoul muntilor.