În cele ce urmează, voi expune o perspectivă personală legată de participarea noastră (studenți și profesori) la acest festi­val. Echipa de studenți coordonată de lector universitar Florin Iordache a fost invitată să realizeze un scurt filmuleț cu retrospectiva de anul trecut, proiectat la gala de deschidere a celei de-a doua ediții. Tot în cadrul galei inaugurale au fost oferite și premiile competiției de scenarii de scurtmetraj de ficțiune, menită să descopere noi oameni talentați și să încurajeze vocații. Cele trei premii acordate au fost consistente, constând nu doar în diplome, ci și în bani. Secția noastră s-a evidențiat și la acest capitol, întrucât premiul I a fost obținut de unul dintre dragii noștri studenți, în condițiile în care juriul de profesioniști a primit toate aplicațiile cu scenarii anonimizate. Succesul obținut de colegul nostru ne-a motivat enorm.

Pe lângă rezultatele încurajatoare, cea de-a doua ediție a festivalului a însemnat revederea cu oameni dragi și cunoscuți, alături de care am legat prietenii la precedenta  ediție. A fost atât un prilej de a lega noi prietenii, dar și de a le consolida pe cele întremate deja. În plus, ardeam de dorința de a viziona noi producții ziditoare de suflet, filme pe care nu ai șansa să le vezi oricând și oriunde. De asemenea, eram curioși și nerăbdători să întâlnim noi invitați de prestigiu la acest festival, cât și alți specialiști din domeniu, cu care am putea eventual chiar să colaborăm pe viitor.

Dacă anul trecut vedeta festivalului a fost actorul ame­rican Jonathan Jackson, câștigător a 6 premii Emmy, căruia i-am dăruit o carte cu legendele din ținutul Neamțului, scrisă de domnul profesor Daniel Dieaconu în speranța că va reveni în vizită în țara noastră, la ediţia 2025, cea mai așteptată prezență a fost aceea a regizorului Andrei Tarkovski Jr., fiul marelui cineast rus. Prin proiectarea în cadrul festivalului a două filme documentare despre viața și activitatea tatălui său, el ne-a facilitat o întâlnire de gradul zero cu opera unuia dintre cei mai mari și renumiți creatori de film din istoria cinematografiei mondiale.

Întâlnindu-l pe fiul marelui regizor în carne și oase, l-am simțit mult mai aproape pe însuși Tarkovski, al cărui spirit a fost prezent nu doar în evocările artistice ale fiului, ci și în eterul festivalului, mai ales în zilele în care Andrei Andreevici Tarkovski ne-a onorat personal cu prezența. Am beneficiat de șansa de a schimba câteva cuvinte și impresii despre artă și film, ocazie cu care l-am felicitat pentru cele două filme foarte reușite, dar și pentru misiunea pe care și-a luat-o, împlinind-o într-un mod cât se poate de responsabil – aceea de a cultiva și a duce mai departe moștenirea artistică și viziunea spirituală despre artă a tatălui său. Am descoperit astfel un om rafinat, de o mare elegantă și noblețe sufletească, cu un spirit aristocratic, un artist definit de o adâncă smerenie, în fața căruia nu am putut decât să mă înclin. Întâlnirea cu el nu a făcut decât să-mi confirme intuițiile în ceea ce privește opera și personalitatea marelui regizor rus, ale cărui filme le revăzusem de nenumărate ori (exceptând Solaris). „Sculptând în timp”, un adevărat îndreptar despre menirea artei și responsabilitatea artistului în lume, semnat de tatăl documentaristului, m-a impresionat și influențat profund, ceea ce m-a determinat să-l citesc în mai multe rânduri. Tot ce s-a întâmplat la festival în legătură cu Tarkovski a fost de fapt o reactualizare în contemporaneitate a principiilor trasate de el în legătură cu arta cinematografică. Și este foarte benefic și onorant pentru noi că acest lucru s-a întâmplat tocmai în România.

Un alt moment foarte emotionant s-a petrecut la pre­miera filmului „Nectarul Iertării” despre Sfântul Nectarie de la Eghina, când la final realizatorii coproducției România-Grecia au povestit despre experiența și obstacolele pe care le-au avut lucrând la acest proiect. Câțiva membrii din echipa filmului, în frunte cu Mara Ionescu, realizatoarea principală,  au venit să îl prezinte la festival, fiind vorba de o premieră. Aceștia au relatat publicului mai multe minuni petrecute pe parcursul lucrului la proiect, unele dintre ele cutremurătoare. Cum niciunul dintre noi nu filma în acel moment, totuși unul dintre studenții noștri a avut inspirația să înregistreze audio toate aceste relatări, ele constituind o mărturie pentru posteritate a lucrurilor minunate pe care Sf. Nectarie le face în continuare în vremurile actuale marcate de dramă, duritate și incertitudini, spre ajutorarea celor în nevoi, dar și pentru întărirea credinței.

La finalul acestei sesiuni, am rămas cu impresia că Sf. Nectarie se revelează prin intermediul filmului. L-am simțit viu pe Sfânt, coborât de pe ecran printre noi, spectatorii. Un lucru demn de menționat este faptul că, înainte de proiecția filmului mi-am notat pe un caiet câteva întrebări pentru realizatori pe care nu am mai avut șansa să le adresez în cele din urmă, dar prin mărturiile oferite după vizionare am primit fără echivoc răspunsuri clare la toate întrebările, ceea ce m-a uimit profund. Un alt lucru care a produs rumoare în sală a fost coincidența legată de tema iertării. Filmul despre Sf. Nectarie – intitulat sugestiv „Nectarul iertării” a avut premiera în cadrul celei de-a doua ediții a festivalului Quo Vadis, care s-a desfășurat chiar sub această temă, a iertării. Acest lucru i-a uimit inclusiv pe realizatorii filmului, care nu au pornit din start la drum cu această idee. Astfel, ei au explicat că firul roșu al filmului, construit în jurul conceptului de iertare, nu a fost clar încă de la început și s-a conturat pe parcurs, constituind un adevărat proces în care au fost ghidați de Sfântul – adevăratul regizor al filmului, pentru a accentua mai mult această dimensiune a personalității sale, în detrimentul altor calități. Aceasta a fost însă calitatea cea mai importantă pentru care Dumnezeu l-a așezat în rândul Sfinților, dăruindu-i darul facerii de minuni și al vindecării de boli grave. Mai mult de atât, inițial nimeni din echipa filmului nu a știut sau a intuit că filmul va avea premiera într-un festival având această temă – iertarea. Cu siguranță, numai Dumnezeu și Sf. Nectarie au putut „aranja” lucrurile în așa fel încât să iasă așa, ceea ce mă trimite cu gândul la citatul lui Einstein – „Coincidența este felul lui Dumnezeu de a rămâne anonim”. Aș adăuga că nu doar al lui Dumnezeu, ci reprezintă și una dintre modalitățile discrete prin care Sfinții își fac simțită prezența.

Pe aceeași temă a iertării au rulat în cadrul festivalului mai multe producții de calitate, care ar merita menționate, însă pentru acest articol aș aminti încă două filme care m-au impresionat. În primul rând, este vorba despre documentarul artistic Cel mai mare dar, regizat de Juan Manuel Cotelo, o producție valoroasă ce îmbină fericit satira și umorul spaniol cu seriozitatea unor teme vitale pentru umanitate, precum credința, reconcilierea și valorile familiei. Deși regizorul nu a putut fi prezent la eveniment, fiind implicat în filmările pentru un nou proiect, a transmis un mesaj audienței un mesaj impresionant, rostit integral în limba română, pe care l-a numit cel mai lung discurs al său în limba țării noastre. Am aflat cu această ocazie, că regizorul este căsătorit cu o româncă din Cluj. Însă dincolo de jovialitatea și tonul familiar cu care ne-a vorbit nouă, românilor, Juan Manuel a dovedit publicului că este un artist desăvârșit, întrucât prin filmul său a reușit să spargă toate barierele genului cinematografic, trecând pe nesimțite din ficțiune în documentar, și plimbând spectatorii dintr-un registru emoțional în altul: înalta lui măiestrie artistică au făcut posibile acceptarea de către public a unor convenții de neimaginat în condițiile obișnuite ale unui film clasic.

O surpriză neașteptată a fost însă filmul Scara, în regia celebrului director de imagine român Vlad Păunescu, fondatorul studioului de filme Castel Film. Demult îmi doream să văd acest film, despre care bănuiam că este unul bun, având un subiect care mă interesa, însă nu am avut ocazia. Am descoperit un film profund și un regizor de excepție, preocupat de meditația etico-religioasă, inspirat din realitate: povestea surprinde transformarea spirituală a fostului actor Dragoș Pâslaru, devenit între timp monahul Valerian, ctitorul Mănăstirii Sf. Mucenic Filimon din județul Vâlcea, cunoscută drept „Mănăstirea actorilor”, întrucât Sfântul Filimon este protectorul actorilor. Ceea ce m-a frapat însă a fost faptul că, deși este un film foarte bun,  nu a fost suficient promovat. Mă abțin de la speculații, dar dacă il veți vedea, poate veți înțelege de ce am ajuns la această concluzie. Surpriza plăcută a fost întregită de faptul că la finalul filmului, văzând creditele, am aflat că ilustrul desenator Ovidiu Stanciu cu care m-am împrietenit recent, a fost storyboardistul filmului, iar producția a fost filmată magistral de unul dintre profesorii de imagine de la Facultatea de Teatru și Film din Cluj, cu care am interacționat în perioada studenției. Este vorba despre Alexandru Sterian, un director de imagine foarte talentat.

În concluzie, pot să spun că experiența de la cea de-a doua ediție a festivalului Quo Vadis ne-a îmbogățit în primul rând spiritual, dar și profesional: am aflat lucruri noi și am legat noi prietenii, cu artiști și specialiști valoroși, din întreaga lume. Cu această ocazie, îndemn cititorii revistei să nu rateze pe viitor acest eveniment, care le va aduce mari satisfacții îmbogățindu-i atât din punct de vedere cultural, cât și spiritual.

Florin Alexandru Iordache

Articolul Festivalul de film Quo Vadis, la a doua ediție apare prima dată în Ecoul muntilor.

Ultima dorință a Părintelui Gheorghe Calciu a fost să fie înmormântat în țară, la Mănăstirea Petru-Vodă din județul Neamț, ctitorită de fratele de suferință întru Hristos – Părintele Justin Pârvu. Așadar, evenimentul comemorativ a inclus o serie de acțiuni dedicate cinstirii memoriei unei personalităţi marcante în spiritualitatea românească şi internaţională care au început vineri, 21 noiembrie, ora 18:00, la Catedrala „Sfântul Nicolae” din Tulcea, unde un sobor de preoți în frunte cu episcopul locului a săvârșit slujba de Vecernie și parastasul. La final slujbelor, atmosfera de rugăciune a continuat armonios cu cântări duhovnicești interpretate de corul liceului Spiru Haret – Cantus Libera, format din foști și actuali elevi, profesori și părinți ai elevilor. Seara nu s-a încheiat aici, ci s-a mutat în imediata apropiere, la Casa Avramide, acolo unde a avut loc expoziția artistei Aida Șușter Boțan, închinată Părintelui Calciu, dar și altor apropiați, mărturisitori și sfinți din închisorile comuniste. Ulterior, ea ne-a povestit mai multe despre întâlnirea în Duh cu Părintele Calciu: „am simțit întotdeauna la Părintele Calciu acel îndemn către tineri, acel îndemn către introspecție, către nevoia de a te cunoaște, de a descoperi Dumnezeul din tine, de a găsi lumina, de a căuta partea pură din noi, partea curată, de a te întâlni cu acea frumusețe, în ciuda vieții dure, a chinurilor și a suferinței prin care a trecut Părintele, a ales iertarea, a ales să vadă iubirea în om, indiferent de calitățile acelui om, indiferent de povara pe care o ducea și de răul care îi se făcuse, el a ales să iubească omul și prin asta pe Dumnezeu. ”Până la Tulcea, expoziția s-a perindat prin mai multe locuri din țară, însă artista a ținut să menționeze la finalul discursului că periplul încă nu s-a încheiat: „îmi doresc din toată inima ca ceea ce fac eu prin aceste lucrări, prin toate aceste evenimente pe care le organizez și în toate locurile în care urmează să mai meargă această expoziție, să aduc și eu mica mea contribuție la pomenirea lor, a mărturisitorilor români, și a sfinților născuți pe aceste meleaguri, că sunt, practic, noii mucenici.”

Atmosfera expoziției a fost completată de acordurile unui recital de pian și vioară, susținut de elevi talentați ai Liceului de Artă „George Georgescu” din Tulcea, coordonați de profesorii lor. Seara a continuat cu poveşti duhovniceşti legate de viaţa şi lucrarea spirituală a Părintelui Gheorghe Calciu în ultimii 100 de ani. O surpriză a fost mărturia unei invitate de peste Ocean – Maria Rosana, fiică duhovnicească și fină de botez a Părintelui Gheorghe Calciu. Născută și crescută în America, fără a avea vreo legătură cu România înainte de a-l cunoaște pe Părintele Calciu, ea a povestit despre impactul pe care Părintele l-a avut în Statele Unite și nu numai. L-a asemănat pe Părintele Calciu cu un adevărat mărgăritar: prin suferința îndurată în România, acesta a devenit o perlă prețioasă, care ulterior, în Statele Unite, a revărsat o adevărată lumină asupra celor din jur prin dedicație și iubire. Maria Rosana a făcut precizarea că Părintele Calciu a făcut de două ori închisoare politică în România (1948 – 1964 și 1979 – 1984) și a ajuns în Statele Unite în urma unui adevărat proces de obținere a azilului politic care nu putea fi acordat oricui (întărind cele afirmate cu calitatea ei de angajată a guvernului federal din SUA), un proces complex, susținut chiar de președintele Ronald Reagan, totul desfășurându-se fără ca Părintele, aflat încă în detenție, să bănuiască amploarea eforturilor internaționale. A mai menționat că atunci când cele 7 Cuvinte către tineri au fost scoase ilegal din România, multă lume a aflat de cazul său și chiar Părintele Serafim Rose milita pentru eliberarea sa din închisoare.

Maria Rosana ne-a uimit remarcând că centenarul Părintele Calciu are loc în același an omagial în care se împlinesc 100 de ani de la înființarea Patriarhiei Române, lucru pentru care ne-a felicitat pe noi, românii. Un moment plin de umor dar emoționant, desprins parcă dintr-un film de Crăciun, a fost atunci când a povestit audienței cum l-a cunoscut pe Părintele Calciu: s-a întâmplat pe Bulevardul Route 7, o stradă foarte circulată din Alexandria, Virginia: „Lucram la Pentagon la acea vreme de aproape nouă ani. Și nu observasem niciodată acea mică biserică de lângă drum. Și când l-am întâlnit, era o seară foarte rece. Lucrasem ore incredibile fără să dorm. Și aproape că l-am omorât. Era în mijlocul nopții și el traversa strada cu un sac mare. Am crezut că era un cerșetor. Am frânat brusc și am spus: „Doamne, cât de obosită sunt!”, iar el a căzut pe spate. Așa că am ieșit din mașină și i-am spus: „Domnule, sunteți bine? Lăsați-mă să vă duc la un adăpost. Am relații, e foarte frig.” El m-a privit, a zâmbit și a spus: „Oh, nu, nu, am o casă”. I-am spus: „Bine, foarte bine. Atunci măcar lăsați-mă să vă duc acasă”. Știți, cu barba asta lungă. Era prima dată când vedeam un preot ortodox. Și vine Părintele și zice: „Oh, bine. Poți să mă duci acasă. ” Așa că am deschis ușa. L-am pus în spatele mașinii. Eu și …„cerșetorul”, așa că trebuia să fiu atentă. Era aproape miezul nopții, foarte târziu și frig. Mi-a cerut să fac o întoarcere în U, până la biserică. Mi-am zis „Ei bine, în Italia, cerșetorii dorm în fața bisericii. El chiar este un cerșetor. Și i-am spus (de data asta mai răspicat): „Domnule, am relații. Vă pot duce la un adăpost”. Și Părintele a făcut ceva extraordinar. Își duce mâna la haină, scoate cheia. Și deschide ușa. Mă privește așa cum el primea mereu pe toată lumea, cu un zâmbet larg. Și după ce mi-a deschis ușa de la Biserică mi-a spus: „Bine ai venit acasă!”. Era prima dată când intram într-o biserică ortodoxă.” La acest moment, Maria Rosana a devenit foarte emoționată, retrăind acele clipe. Un alt episod emoționant a fost cel legat de propunerea pe care Maria Rosana i-a făcut-o Părintelui Calciu în momentul în care i s-a propus un job foarte bine plătit într-o zonă periculoasă. Nu insist asupra detaliilor, întrucât mărturia ei apare și în filmul 7 Cuvinte despre viața Părintelui Calciu, regizat de Andrei Negoiță, film care avea să fie proiectat a doua zi, la teatrul Jean-Bart din Tulcea. Filmul poate fi vizionat la adresa https://vimeo.com/398880676/326dcc6c20.

Maria Rosana a mai spus că Părintele nu i-a cerut niciodată să devină ortodoxă, însă ea s-a convertit datorită exemplului său. Atunci când i-a oferit Părintelui un cec în bani pentru a începe construcția unei biserici mai mari, el i-a explicat: „Maria, bisericile din ziduri sunt foarte importante, deoarece în ele se adună oamenii, iar puterea rugăciunii crește. Chiar și atunci când ești foarte slab și nu te mai poți ruga pentru tine însuți, întreaga comunitate se roagă pentru tine, este ca și cum te-ai conecta la o sursă de energie care te susține, iar această energie a rugăciunii vine la tine. Cu toate acestea adevărata biserică a lui Hristos este în inima ta.” Și spunându-i toate acestea, Părintele i-a înapoiat banii și s-a întors să aspire în Biserică, întrucât el era acela care în Biserică făcea totul, dădea cu aspiratorul, făcea lumânările și ajuta atât de mult cât îl țineau puterile, cu toată dragostea de care era capabil. După acest moment în care a simțit că mândria ei se prăbușește a urmat episodul convertirii la Ortodoxie, avându-i nași de botez chiar pe Părintele și soția Adriana. Ne-a mai povestit cum de Paște, în anul 2006, Părintele, deși era bolnav de cancer într-o fază destul de avansată, a stat 18 ore în picioare la spovedit, la slujbă și la ce a mai a fost nevoie, ea încercând să-l convingă să ia un pic de morfină întrucât știa că avea dureri foarte mari. Părintele a refuzat, spunându-i „Maria credința ta este foarte slabă”. Iar la sfârșitul celor 18 ore, Părintele era chiar mai în formă decât ea. În ultimele două săptămâni pe care Părintele le-a petrecut în Statele Unite la spital a fost tot timpul lângă el ajutându-l cu ce a avut nevoie, iar rândurile de credincioși care veneau să-l viziteze pe Părintele erau cu miile. Necăjită fiindcă îl solicitau foarte mult, Maria Rosana i-a spus că ea îi va trimite acasă, însă Părintele a făcut-o să înțeleagă semnificația Învierii: chiar și pentru cei care vin în ultima clipă este speranță. Astfel, Părintele nu și-a dat sufletul înainte de a da ultima binecuvântare.

Din acest punct de vedere, există o asemănare puternică cu Părintele Justin Pârvu, asupra căruia a insistat și Părintele Hariton, Stareț al Mănăstirii Petru-Vodă, în predica pe care a susținut-o la slujba omagială săvârșită la Mahmudia, satul natal al Părintelui Gheorghe Calciu, în dimineața zilei de 23 noiembrie 2025: „el știa că este bolnav, pe moarte. Și totuși, și-a făcut răbdare să primească orice credincios care-l vizita. Fără a încerca să se protejeze, i-a primit pe toți cei care au dorit să-l vadă în ultimele sale clipe. Chiar mi-amintesc și de Părintele Iustin. Era în spital la Iași și când a prins puțină putere și-a luat epitrahilul peste pijamale și ieșea pe hol. Și zice, este cineva care dorește să-i citesc rugăciuni? Și oamenii cum știau și cum puteau, ieșeau în ușa salonului și pe hol și ascultau rugăciunile Părintelui Iustin. Omul care își pune viața și sufletul pentru aproapele, parcă o face cu toată puterea, cu pasiunea, rare sunt persoanele acestea. Și când vorbim de Sf. Părinte Gheorghe Calciu, el s-a oferit ca ceilalți din jurul lui să aibă o amintire plăcută. Poate nu vă dați seama că sufletul nostru se leagă și cu amintiri frumoase. Ei, Părintele Gheorghe Calciu a vrut să lase această amintire și așa a rămas. Și trecând pe aici, pe la Mahmudia, reamintind viața lui, facem un lucru care îl cinstește pe Dumnezeu. Deci, mă bucur că memorialul de astăzi îl bucură pe Dumnezeu, îl bucură pe Părintele Gheorghe Calciu, dar și noi ne simțim mângâiați sufletește”. Această mângâiere a fost resimțită nu doar sufletește, ci și trupește: pe parcursul centenarului, vremea a fost neașteptat de caldă, asprimea toamnei revenind brusc imediat după plecarea participanților spre casă.

Dr. Florin Alexandru Iordache

Articolul CENTENAR 2025: „Amintiri cu și despre Părintele Gheorghe Calciu” apare prima dată în Ecoul muntilor.