Mi-a zis: ”Domnule, ai stofă! Ar fi păcat să n-o folosești! Eu o să te ajut cât pot…”. Am prins curaj și am acceptat colaborarea. Un an și opt luni am fost redactor la ”Ecoul munților”, ce a renăscut și sper ca ecoul să fie cât mai lung.

Ne-am reîntâlnit, m-a dăscălit și, fără lipsă de modestie, se pare că efortul domnului n-a fost în zadar. Mă uimea la Dorel amănunțimea detaliilor, amintirea unor evenimente întâmplate cu mult înainte. Abia acum, când mi-a parvenit un ”carnețel de însemnări”, am înțeles. Era meticulos: copia orice ”scrieri” ce aveau importanță, le data și de aici modul de a le reproduce sau reaminti.

În ”carnețelul domnului Rusu”, am descoperit un proces verbal din 17 octombrie 1923. În acest document se menționa de către domnul D.A.Gheorghiță, subrevizor școlar, că unitatea e înființată la 1 septembrie 1923. ”Din lipsă de fonduri și mobilier nu a fost posibil demersul instructiv- educativ până pe 18 octombrie. La această școală din Topoliceni, comuna Galu, vor funcționa copiii din satele Topoliceni, Roșeni, Migelu, dar și din comunele Galu și Călugăreni”. Învățătoare a fost numită doamna Aglaia Popescu.

Serbările școlare, în 1972, 25 noiembrie, trebuiau, ca și acum, (ne trebuie un om în plus) aprobate de Inspectoratul Școlar Neamț și alte organe de partid. Printr-o adresă, 290/15. XI. a fost aprobată de ”doamna prim”, mai ales că era vorba de aniversarea a 50 de ani de existență a acestui lăcaș.

Programul comemorării semicentenarului Școlii Generale de 8 ani Topoliceni, a avut loc pe data de 11 noiembrie 1973 și a beneficiat de prezența multor persoane:

– Cuvântul de salut din partea primarului comunei – prof. Naghi Pantelimon:

– Cuvântul prof. Rusu Dorel – director coordonator al unităților școlare din comuna Poiana Teiului;

– Au vorbit învățătorii pensionari Vasile Achiriloaei și Reasilvia Andronic, apoi învățătoarea Berea Eugenia, fostă elevă a școlii;

Programul a fost vast: și-au adus aportul doamna directoare a Școlii Generale Topoliceni, Rusu Ana, Dascălu Ștefan, fost elev, profesorul pensionar Ion Ciucanu, fost director al Școlii Petru Vodă, Ricea Melania, elevă în clasa a IV-a, comandantă a unității de pionieri. Un grup de pionieri a oferit flori prezidiului și au prezentat un program artistic. Întâlnirea s-a încheiat cu o reuniune a foștilor elevi la care au participat și mulți săteni.

Carnețelul domnului Rusu Dorel reține, în amănunt, un emoționant discurs al domnului Vasile Achiriloaei, fost director al școlii, unde sunt marcate momente din viața dânsului, care se confundă cu activitatea unității de învățământ.

Iată de ce îi era ușor distinsului profesor să prezinte cu ușurință întâmplări trăite de dânsul sau de alte persoane. Nota cu meticulozitate ce i se părea important și sublinia cu roșu ce era relevant. Așa era ”domnul Dorel” și cred că mulți dascăli procedau la fel.

Ilie Alexandru

Articolul IN MEMORIAM apare prima dată în Ecoul muntilor.

Acestea erau cerute la acea vreme și de către organizația de pionieri și veneau în completarea celorlalte activități educative care se desfășurau în școală sau în afara ei.

Din aceste cercuri făceau parte elevii care aveau anumite înclinații tehnice, artistice, literare, sportive, practice sau îndrăgeau anumite discipline școlare. De altfel, unul dintre obiectivele organizației pionierești era acela de cuprindere a unui număr cât mai mare de elevi în cercuri tehnico-științifice, aplicative,  artistice, sportive.

Cercul de radioamatori a fost înființat în anul 1956 de către profesorul de fizică (și fost învățător), Alexandru Țăranu. În cadrul acestui cerc, a fost construit primul radioemiţător de pe valea Bistriţei. În cartea domnului prof. Gh.Țigău „Liceul „Mihail Sadoveanu” Borca-Neamț. O școală pentru toți. 1953-2003” este publicată o fotografie cu domnul profesor și aparatul construit de către dumnealui și elevi.

Profesorul Popa Valeriu (matematică) a pus bazele unui cerc de teatru și a unui cerc de matematică în perioada 1960-1963, timp în care a fost predat la Borca. Cu echipa de teatru a liceului susținea spectacole în localitățile vecine: „Mari succese am avut cu piesa „Nota zero la purtare”, de N. Stoenescu, ai căror excepționali protagonist erau Traian Florea, Lazăr Mircea, Vasile Danielescu, Gheorghe Măntescu, Dumitru Condrea, Aflorei Elena, Dorel Rusu, Paraschiva Cristea și Lucia Buruiană” (Țigău, Gh., „Valori și destine din Borca-Neamț”, Ed. Nona, Piatra-Neamț, 2015, p. 296). Și înaintea dumnealui, învățătorii înființau trupe de teatru cu elevii talentați și prezentau piesele la serbări, cercuri culturale, sărbătorirea unor evenimente istorice.

Spre exemplu, dna învățătoare Lupu Emilia (mama doamnei bibliotecare Iolanda-Ana Lupescu) a pus în scenă piesa „Un pedagog de școală nouă”, I.L. Caragiale în anul 1957. Personajul – elevul Ionescu– a fost interpretat de către școlarul Rusu Dorel, viitor profesor de limba și literatura română la școala noastră (Iolanda-Ana Lupescu, „Borca. File de monografie”, Ed. Cetatea Doamnei, 2021).

În cadrul Cercului cultural Borca, elevii au prezentat „Arvinte și Pepelea” de V. Alecsandri în anul 1902, iar în fața reprezentanților Domeniului Coroanei a fost prezentată piesa „Prințul Puf” în 1903, învățători fiind la acea vreme soții Popovici Constantin și Eugenia. Piese de teatru realizate cu elevii au fost puse în scenă cu prilejul șezătorilor culturale  de către învățătorii Cornelia Hrițcu și Vasile Codrescu: „Doctorul știe tot” și „În sărbători” (decembrie1938), sceneta istorică „Moș Ion Roată și Unirea”, I. Creangă (ianuarie 1939).

Cercurile de matematică au continuat și în anii ’80, acestea fiind conduse de către profesorii de matematică Andronic Ion (fost elev al lui Valeriu Popa), Doroftei Mihai și Cotîrgășanu Constantin. Astfel de cercuri au fost organizate și la învățământul primar de către învățătoarele Floroiu Emilia și Mrejeru (Bondar) Gladiola. Micii școlari rezolvau probleme și din „Gazeta Micilor Matematicieni”, înființată de prof. Ștefan Țifui de la Șc. Grințieș. Elevii erau rezolvitori de probleme, iar doamnele învățătoare de la Școala Borca au fost propunătoare de exerciții și probleme, unele fiind publicate în Gazetă.

Dragostea pentru matematică a dus la organizarea taberelor de matematică la Liceul Borca, alături de tabere de odihnă, radioamatorism, fizică, limba engleză la care participau elevii din județ și din țară(1965-1992). Au fost acceptați și elevi din Borca, iar în 1987/’88 au participat și câțiva elevi din învățământul primar, clasele III-IV, cărora le-au predat atât prof. de matematică, cât și înv. Floroiu E. și Mrejeru G.

În prima parte a zilei aveau loc ore de matematică, apoi activități sportive, artistice, drumeții la izvorul Borcut, excursii de o zi (Durău, Suceava, Tg. Neamț), întâlniri și activități comune cu elevii din Borca, vizionarea de filme la căminul cultural, focuri de tabără.

Director de tabără la Borca a fost prof. Bondar Viorel, iar administratorul taberei a fost dna Ana Elvira. Orele de matematică erau susținute de către profesorii de la Borca, dar și de către profesorii ce însoțeau elevii în tabără, dintre care amintesc: prof. Gheorghe Amaicei (Piatra-Neamț), prof. Ștefan Țifui (Șc. Grințieș), prof. Ion Radu (Bacău).

Cercul de educație rutieră și karting a fost condus de către dl prof. Tănase Ioachim (fizică). Pe lângă învățarea noțiunilor teoretice de educație rutieră, elevii erau instruiți cum să circule corect cu bicicleta și erau pregătiți pentru concursurile pionierești de educație rutieră, conducerea bicicletei și a kartului. La începutul anilor ’80 au fost aduse trei karturi, câte unul pentru școlile din Borca, Sabasa și Mădei, dar numai la Borca acesta a fost utilizat în cadrul cercului.

Concursurile de karting aveau loc la Bicaz, Piatra-Neamț și Roman, iar cele de educație rutieră și conducerea bicicletei la Bicaz și Piatra-Neamț. Și după Revoluție au mai avut loc în zona noastră concursuri de educație rutieră la Școala Galu, Poiana Teiului.

În cadrul acestora, elevii, pe categorii de vârstă/clasă, participau la mai multe probe: completarea unui chestionar (legislație rutieră), conducerea bicicletei (de regulă, marca românească „Pegas”)  sau a kartului (la concursurile de kart), în linie dreaptă, cu  ocolire a cinci jaloane, menținerea echilibrului pe bicicletă, traversarea sau ocolirea unui obstacol, săritură peste el etc. Elevii de la școala noastră au obținut rezultate frumoase la aceste probe.

(Va urma)

Gladiola Bondar

Articolul Cercurile pentru elevi de altădată de la Liceul Borca (I) apare prima dată în Ecoul muntilor.

– După ce am terminat liceul am dat admitere la Institutul Pedagogic de 3 ani din Bacău. Am reuşit, la Filologie. Mi-l aduc aminte pe rectorul institutului, aşteptam cu emoţie rezultatul afişat. Iese rectorul, Hasam, Gheorghe Hasam, nu ştiu dacă el era român, şi a spus „-Mult a fost, puţin mai este, mai aşteptaţi oleacă.” Am reuşit şi la ultimul examen, eram încă în examen, terminasem examenul, dar nu ştiu cum ne-a mai ţinut la taifas acolo. Eu dădusem înainte de asta un examen la şcoala de ofiţeri superiori „Nicolae Bălcescu” la Sibiu. Am vrut să mă fac medic militar că nu sunt eu de fugăreală, nu sunt eu de ofiţer de ăsta de fugăreală prin cazarmă. Mi s-a făcut un dosar, atunci era la modă să se facă un dosare ca să intri la facultate militară, de căpitanul Popa, probabil, de la comisariatul regional Bacău, dar m-a trişat. Eu am făcut cerere pentru medicină militară şi am dat examen la Sibiu, dar mi-am dat seama că eu nu-s la medicină militară când am intrat pe cazarmă. Am fost repartizat la transmisiuni. N-am mai comentat problema, pentru că medicina militară numai la Bucureşti se făcea. Şi am reuşit, zic „lasă că mă duc eu la Bacău, rămâneţi voi aici sănătoşi la Sibiu cu cazarma voastră”. Nu s-a potrivit. Când eram, ţi-am spus, în examen, vine un ofiţer de la Sibiu, intră în examen, bate la uşă, s-a interesat pe sală unde sunt examenele. „Tovarăşul Rusu, mergeţi la Sibiu.” M-a blocat ăsta. Eu am zis că lasă că mă duc eu la Sibiu, le explic eu cum e treaba şi o să fie toate bune. Am intrat în cazarmă şi bun intrat am fost. Şi am pierdut examenul de la Bacău. Că a trecut septembrie, octombrie, noiembrie, decembrie. Şi, în sfârşit, printr-un aranjament de familie, m-au transferat de la Sibiu la Craiova, tot la transmisiuni, dar la trupă. Deci eu eram elev la şcoala de ofiţeri de transmisiuni la Sibiu şi m-au transferat tot la transmisiuni la trupă. Pentru că, au motivat ei acolo că „uite, şi tatăl dumneavoastră”, s-a potrivit dorinţa de a pleca a mea cu dosarul de persecutat politic al tatei. Şi am ajuns la Craiova la unitatea de transmisiuni.

Revin la facultate. La facultate am fost un om care mi-a plăcut să studiez, nu că mă laud, am carnetul de student şi, asta, cum se cheamă, fişa de note, care dovedeşte acest lucru. Am fost apreciat, am răspuns şi de staţia de radioficare a institutului. Eram membru de partid, Dragă Doamne, am să-ţi spun şi cu membru de partid, imediat am să fac o precizare. Am fost şi organizator de grupă la Partid la studenţi. Am avut întâlniri cu unul dintre secretarii lui Iorga, îmi scapă numele acum. Am avut întâlniri cu Ion Voicu. Ce se întâmplă, conducătorul de grupă şi de an a fost vestitul profesor de limbă rusă, Grigore Coban, fost prizonier la ruşi. Deci ăsta ştia o rusă vorbită. Am predat şi eu limbă rusă peste ani, dar datorită lui Coban am predat-o. Deci accentul şi citirea cuvintelor nu era chiar simplă. După aceea, ca student, ce să-ţi mai spun, am făcut parte din echipa de sociologie a institutului, cercetări sociologice. Am făcut teren.

Am scris o mică lucrare, „Istoria comunei Bohoci”, din judeţul Bacău. Deci am făcut cercetare în judeţul Bacău, în comuna Bohoci, în comuna Podoleni, din judeţul Neamţ împreună cu cercul sociologic cu vestiţii profesori Mihai Merfea, de sociologie şi istorie, şi cu Virgil Radolian, ai mai auzit despre Radolian probabil prin cercetările tale. Ce să-ţi mai spun despre Institutul Pedagogic din Bacău? Eu îmi vedeam de treabă, îmi luam cursurile, îmi făceam fişe. Colegii mei nu prea se duceau pe la cursuri, stăteau pe la baruri noaptea, şi la sfârşit veneau, se băteau de la fişele mele, dar zic „dai atâţia bani, ţi le dau că tu ai stat la troşcăit pe acolo. Eu ţi le dau, mi le aduci şi îţi dau.” Şi dădeam, ei nu aveau probleme, stăteau pe la baruri. Atunci începuse un pic de libertate la studenţi, pe la Bacău erau nişte baruri mai dichisite, aşa.

Am terminat facultatea în 1968. Moda pe atunci era următoarea: Ministerul învăţământului, la sfârşitul anului universitar, forma centre de repartizare a absolvenţilor pe specialităţi. De exemplu absolvenţii de filologie au fost planificaţi la Galaţi. Acolo venea un reprezentant al Ministerului şi îţi dădea repartiţie ministerială la şcoala unde se putea. La repartiţii nu erau locuri libere. La Farcaşa era un loc liber de profesor şi normal, deși eu aveam notă mai mare decât el, nu puteam să cer eu să-mi dea Farcaşa. A luat el, fiindu-mi şi prieten. Pe vale nu erau locuri, cu toate că erau catedre libere, la Galu era catedră liberă, dar ţinută aşa cum se ţin în România. S-a uitat el, şeful comisiei era Alexandru Piru, vestitul istoric literar, din Bacău de loc. I-am spus: „Domnule profesor, vreau să mă duc şi eu.” Eram căsătorit şi a zis „- Lasă măi, că îţi fac eu.” S-a uitat el pe lista aceea şi a găsit un loc, Bozanii, un singur cuvânt, de Josiman, într-un cuvânt Josiman. Nu este pe harta ţării Bozanii de Josiman. Ce au făcut ăştia de la Neamţ şi cu ăştia de la Bucureşti: de la Neamţ până la Bucureşti a ajuns numele pe hârtie în loc de Bozenii de Jos, Bozanii de Josiman. A zis: „-Măi, te duci la inspectorul general de la Piatra Neamţ şi îi spui, uite, el o să te trimită la Bozenii de Jos, sigur. Să nu te duci.” „-Nu, eu mă duc la Bozanii de Josiman.” Şi m-am hărţuit oleacă cu ăsta, a văzut că nu prea cedez eu din falsa realitate, a zis: „Păi te duci director la liceul din Ţibucani. M-a încântat pe mine, măi, ajung cu studiile de-abia terminate director de liceu, cine-s eu. Am luat şi pe tata cu mine, care avea experienţă de viaţă. Acolo, când am văzut eu Ţibucani, ceapă, colectivizare, era vestitul, nu ştiu, mare erou al muncii socialiste. Director de liceu era soţul unei colege de institut a soţiei mele, căci ea a făcut institutul de doi ani. Cum să îl trimit pe ăsta afară? Nu era omeneşte. Mi-am luat tălpăşiţa înapoi şi, în sfârşit, am găsit înţelegere la un inspector şcolar şi mi-a dat detaşare la Galu.

Alexandru ANDRIEŞ

Articolul Dintr-o viaţă de om: Dorel Rusu (II)       apare prima dată în Ecoul muntilor.

– M-am născut la 13 ianuarie 1944 în Borca din părinţii Ioachim şi Sofia Rusu. Tata, pădurar la domeniul Coroanei Borca, mama casnică. Tata dintr-o familie cu mulţi copii, mama dintr-o familie cu mulţi copii. Am mai avut un frate care nu mai este.

– Cum era viaţa cotidiană în satul natal?

– Vezi că m-am născut în 1944 şi și primiii mei ani din viață au fost imediat după război, a urmat apoi foametea şi schimbarea de regim. Viaţa obişnuită a oamenilor a fost grea între ’44 şi ’50 din punct de vedere al aprovizionării cu alimente. După ce s-a schimbat regimul a fost din alt punct de vedere greu, a fost opresiunea care apăsa asupra oamenilor şi frica de Securitate.

–Unde aţi făcut şcoala?

– Dintotdeauna mi-a plăcut să ascult ce spun oamenii şi să învăţ de la cei care erau inteligenţi. Înainte de a merge la şcoală eu ştiam să scriu de tipar. Îmi aduc aminte că în 1950, probabil, în România se strângeau iscălituri care să arate că poporul român este împotriva războiului din Coreea. Într-o zi, în ogradă la mine soseşte învăţătorul Florescu şi încă cineva. Au întrebat de părinţii mei, părinţii mei nefiind însă acasă, erau la treabă. Au zis că voiau să îi pună să semneze. „Semnez eu!”, am zis. I-am cam blocat. Şi am semnat eu, Dorel Rusu, şi am participat strângerea de semnături împotriva războiului din Coreea. Au rămas ăştia cam surprinşi. Şi de atunci i-a spus învăţătorul mamei: „Dă-l la şcoală, e un copil bun, e inteligent, nu-i prost”. Şi prin 1950 mama m-a luat de mânuţă şi m-a dus la locul şcoala veche înainte, lângă biserică la Borca, şi m-a predat învăţătoarei Silvia Drapac. O învăţătoare extraordinară. Şi am început să fac primii paşi în studiu. Aritmetică, aşa cum se făcea pe atunci, abecedar. Şi am trecut cu bine, era şi foamete atunci, încă se continua foametea din ’47. Mi-aduc aminte că a venit soţul ei, directorul şcolii din Farcaşa, Drapac. Nu ştiu prin ce minune au făcut ei rost de o roată de caşcaval. Dar nu mizerie, ce e acum prin magazine, caşcaval adevărat, gustos. Şi ne-a dat la fiecare câte un triunghi de caşcaval, micuţ, cum sunt în cutiile astea de caşcaval de acum. Până am să mor am să ţin minte gustul acela bun de caşcaval. Tot ea, învăţătoarea Silvia Drapac, avea obiceiul, era credincioasă, şi la sărbătorile mari aducea o bucată de plăcintă, o felie de cozonac la copii şi ne dădea. Foarte bună învăţătoare. Îmi aduc aminte la fel că după ce am terminat clasa I, ne-au dat premii la sfârşit de an, cum se dau la copii. Am primit prima diplomă de merit, premiul I, cum se dădea înainte. Pe acelaşi loc a fost trecut un alt coleg de al meu, mai necăjit decât mine, dar care a avut nişte abateri, ţi le spun imediat, şi premiile au fost înmânate de soţul doamnei Drapac, de director. Mi-a dat premiul mie, m-a felicitat. A venit Andrei Vasile, colegul meu. Dar respectivul îl lua cu bolovani pe director când prindea peşte în capătul satului, la el, şi i-a spus: „- Măi, dacă mă mai iei cu bolovani când prind peşte, nu-ţi mai dau premiu”. Îmi aduc foarte bine aminte. „-Niciodată nu mai primeşti premiu”. El era pescar cu musca, îţi dai seama cum e pescuitul cu musca. Şi ăştia, copiii, răi. Îi speriau peştele, nu îl loveau pe el cu bolovani, doar să sperie peştele.

Am terminat clasele I-IV la şcoala unde e acum clădirea veche, acum e modificată. Clasele V-VI le-am făcut şi unde e primăria acum, era clădirea care avea vreo două săli de clasă lăsate şi pentru şcoală, nu era spaţiu. Într-o clădire veche a Ocolului Silvic am făcut, iarăşi, acolo clasa a V-a şi, în sfârşit au trecut clasele V-VII la şcoala veche, acolo a fost locaţia. Îmi aduc aminte că ne jucam în ograda şcolii sau în cimitir, care era vecinul imediat al şcolii. Treceam în cimitir şi acolo era cel mai liniştit loc de joacă. Mormintele erau vechi şi deja pământul se lăsase oleacă în mormântul omului. Şi acolo ne jucam noi în gropile respective. De acolo mai furam flori şi duceam la învăţătoare. Erau nişte flori interesante. Erau şi morminte îngrijite. „-De unde le aveţi?”. „-Ni le-a dat mama de acasă”. Îmi aduc aminte, la muzică am avut, la V-VII, o profesoară suplinitoare, absolventă de liceu, Emilia Lupescu sau Lupu. Mie nu îmi place muzica, n-a avut cine să mă ajute să merg și eu mai încolo, pot și eu cânta, orice să cânt. Îmi aduc două versuri aminte dintr-un cântec, nu știu cum se mai  cheamă, din 1950 și ceva: „Arde soarele și-i cald, că-i april, lângă plug a adormit un copil”. Tot în clasa a VII-a se făcea pe atunci Constituție, mi se pare. Am avut un profesor vestit, Emilian Dumitriu, de la Poiana Largului. Era gălăgie, sala mea de clasă era lângă cancelarie. Au auzit ei gălăgie, erau băncile acelea de zece persoane, cum era pe vremuri. Eram imediat după ușă în banca mea. A intrat, eu citeam, n-am observat. Prima palmă dată de Dumitriu a fost a mea. Și pe ceilalți i-a bătut ca în fasole. Sau tot în clasa a VI-a, a VII-a, am avut profesor la matematică pe Mihai Doroftei, născut lângă Piatra Teiului, fost deținut politic înainte cu câțiva ani, eliberat, și cea mai clară geometrie pe care am făcut-o eu cu el am făcut-o. Știa matematică, știa geometrie. Peste ani a ajuns profesor la liceu de matematică.

-Unde ați făcut liceul?

– Liceul l-am făcut, cum era atunci structura socială, liceul începea în clasa a VIII-a. Noi am dat examen la sfârșitul clasei a IV-a, la sfârșitul clasei a VII-a și după aceea am intrat la liceu, s-a dat admitere. Liceul l-am făcut pe terasa de sus, unde fusese Domeniul Coroanei Borca, mai rămăseseră două clădiri dezafectate, dar între timp s-a construit clădirea nouă a liceului care este şi acum la liceul Borca, cu modificările necesare. Liceul pentru mine a fost o şcoală complexă. Am avut profesori deosebiţi, de exemplu limba franceză am făcut-o cu Malvina Cheşişian, absolventă a facultăţii de la Sorbona. Am făcut nu franceză citită, ci franceză reală, vorbită. Şi, o să îmi amintesc mai târziu, la Bacău am avut iarăşi pe cineva, Grigoriu, după asta pe Alistar, toţi absolvenţi de facultăţi din străinătate. Mai departe, la latină am avut pe vestitul profesor Cicerone Gheorghiu, născut la Hangu, căsătorit cu o fată din Hangu. Era şi director al liceului Borca atunci. Un om foarte sever, pentru nimica toată, te scotea în careu, te urechea în faţa tuturor, te dojenea. La limba şi literatura română am avut-o pe soţia dumnealui, Emilia Gheorghiu, o profesoară de elită, care pe atunci ne preda limba şi literatura română după cartea lui Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, care era interzisă atunci. Deci cartea era trecută la index, nu avea voie. Totuşi ea a fost o femeie stăpână pe ea, ştia să lucreze, nu a deranjat-o nimeni. Şi el era un om, nu se atingea nimeni de Gheorghiu. Am avut la istorie, la logică, la franceză, un alt profesor vestit, Vasile Florea, absolvent al Universităţii Lomonosov din Moscova. Îţi închipui tu ce somităţi am avut. Şi se făcea carte, iar noi în pauză eram cu cărţulia în faţă, cu caietul de notiţe şi ne plimbam cum se plimba Creangă cu Ceaslovul, noi ne plimbam prin ograda şcolii şi repetam, că intram la judecată. Îmi aduc aminte că era la modă atunci, când făceam eu liceul, pe ţară era o librărie numită Cartea prin poştă, cu sediul la Bucureşti. Şi mi-a plăcut şi logica, făceam şi logica cu Florea. Eram foarte bun prieten cu feciorul preotului din Grinţieş, Vasile Maftei, cu Gigi şi ne pregăteam noi pentru logică, voiam noi să arătăm că suntem mari logocieni. Şi am făcut la cartea prin poştă o scrisoare şi ne-a venit o carte, Studii de logică, autorul a fost vestitul logician Atanasie Joja, mare pe atunci, e mort moşneagul. Ne-a dat extemporal. Tema, subiectul extemporalului: logica lui Crisipos. Noi, cu o zi înainte studiasem, cu Gigi, şi logica lui Crisipos. Am scris noi din toată inima acolo. Vine Florea într-o zi cu extemporalele în mână şi „-Măi, de unde aţi scris voi astea?”. Că nici el nu avusese posibilitatea la Moscova să citească aşa ceva. „-De unde aţi scris?”. „-Păi, uitaţi…”. Ceilalţi au luat 3 şi 4, noi am luat 10. „- De unde aţi scris, măi, aşa ceva? Îmi trimiteţi şi mie cartea?!”. Şi i-am trimis-o şi lui” (Va urma).

Alexandru ANDRIEŞ

Articolul DOREL RUSU – INTERVIU PUBLICAT IN MEMORIAM (I) apare prima dată în Ecoul muntilor.

Doamna învăţătoare Anişoara Rusu a fost eleva şcolii primare din Topoliceni, având ca mentori pe soţii Vasile şi Marieta Achiriloaiei, ctitorii acestei şcoli. Clasele a V-a şi a VI-a le-a urmat la Şcoala nr. 3 Piatra Neamţ, unde a avut ca dirigintă pe doamna Chiribău Camelia, iar clasa a VII-a la Şcoala Farcaşa.

Liceul, clasele a VIII-a, a IX-a, a X-a şi a XI-a, le-a absolvit la Şcoala Medie „Mihail Sadoveanu” Borca.

    Cât a lucrat ca învăţătoare la Şcoala Galu a condus un cor cu rezultate foarte bune. Ca directoare a Şcolii Primare Topoliceni, unde a activat timp de 31 de ani, a mai adăugat încă o sală de clasă. A pregătit grupul vocal de muzică populară „Ţărăncuţa”, cu rezultate deosebite şi amintim că a obţinut în 1973 locul III la faza judeţeană.

Doamna Ana s-a remarcat şi în sport – atletism:

• 12 mai 1953 a obţinut locul întâi la probele atletice organizate de Şcolile 3 şi 7 Piatra Neamţ;
• 20 mai 1962 a obţinut locul I la Campionatul Republican, etapa pe raion, la 200 m plat;
• 25 mai 1962, a obţinut locul I la Campionatul Republican, la 100 m plat;
• 25 aprilie 1962, locul I la cros – Borca;
• 19 mai 1963 – locul I la concursul de juniori, etapa pe raion, 100 m plat, Piatra Neamţ;
• 19 mai 1963 – locul I şi la 200 m plat;
• 2 mai 1965 – locul I la săritura în lungime la un concurs organizat la Târgu Neamţ;
• la acelaşi concurs a obţinut locul I şi la 100 m plat.

A fost căsătorită cu domnul profesor de limba şi literatura română Dorel Rusu, un om deosebit, publicist şi scriitor, care, din păcate a plecat spre ceruri când mai avea multe de spus în ale scrierii. Au avut împreună trei copii: un băiat, Dorian şi două fete, Cătălina şi Crina, licenţiate. Doamna învăţătoare locuieşte în satul Topoliceni, comuna Poiana Teiului, împreună cu fiul şi nora, în casa construită împreună cu soţul dânsei.

Paul SCRIPCARU, Ilie ALEXANDRU

Articolul Doamna Anişoara Rusu – o învăţătoare excelentă şi o sportivă remarcabilă apare prima dată în Ecoul muntilor.