Întâlnirea a fost „o dezbatere relaxată despre carte, dar și despre istoria contemporană“, după cum și-a dorit autorul, sprijinit în această întreprindere de prof.univ.dr. Simona Modreanu, directorul Editurii Junimea Iași, prof. dr. Gogu Ghiorghiță, președintele Filialei Neamț a Academiei Oamenilor de Știință din România și prof.dr. Daniel Dieaconu, moderatorul întâlnirii fiind prof. Mihaela Mereuță, managerul Bibliotecii Județene „G.T. Kirileanu“ Neamț.

În 610 pagini, autorul ne oferă, cronologic, „povestirile adevărate” care încep la Dochia, judeţul Neamţ, în 27 noiembrie 1940, zi în care a fost asasinat Nicolae Iorga şi se încheie „la evenimentele din România ce s-au înscris într-un amplu proces desfăşurat la nivel internaţional, care a dus la lichidarea regimurilor socialist-totalitare (impropriu numite comuniste) din Europa”. Aşteptăm şi cel de-al doilea volum, cariera domniei sale fiind extraordinară şi după 1989.

Spune domnia sa despre această carte: „În acest volum am urmărit să prezint nu doar viața unui om, ci și societatea românească din acei ani, de la obiceiuri și viață cotidiană, la evoluțiile culturale și politice, cu bune și cu rele“. O frescă a unei lumi, cu luminile şi umbrele sale, ni se dezvăluie prin ochii copilului, ai elevului rareşist, al studentului de la Bucureşti, al cercetătorului şi istoricului care trebuia să activeze între constrângerile unui regim totalitar.

Ioan Scurtu a fost elev la Liceul „Petru Rareș”, a absolvit apoi Facultatea de Istorie a Universității București și a obținut titlul de doctor în în anul 1971, cu o teză intitulată „Istoria Partidului Țărănesc în România“. A fost profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea din București, la Universitatea Spiru Haret, Facultatea de Istorie, Muzeologie şi Arhivistică.

Dintre înaltele funcții profesionale deţinute menţionăm cele de director general al Arhivelor Naționale (1991-1996), director al Institutului de istorie „Nicolae Iorga“ (2001-2006), director general-adjunct al Institutului Revoluției Române din Decembrie 1989, președinte al Societății de Științe Istorice din România, prorector al Universității „Spiru Haret“ (2004-2007), decan al Facultății de Istorie, Muzeologie și Arhivistică a Universității „Spiru Haret”. Este autorul a peste 100 de cărți şi 220 de studii în reviste de specialitate. A călcat pe urmele ilustrului său unchi, Dumitru Almaş, şi a făcut cinste meleagurilor de unde a plecat, fiind una dintre cele mai importante personalităţi ale lumii ştiinţifice pe care le-a oferit vreodată judeţul Neamţ. Mulţumim, domnule Profesor, pentru tot ceea ce aţi oferit istoriografiei româneşti, pentru această carte, pentru mândria celor care călcau treptele Facultăţii de Istorie din Bucureşti, venind din Neamţul profesorului Scurtu!

Daniel DIEACONU

Articolul Întoarcere spre începuturi: Istoricul Ioan Scurtu și-a lansat cartea de memorii la Piatra-Neamţ apare prima dată în Ecoul muntilor.

Știindu-l că-mi este prieten, nu mi-a fost frică să-mi pun puterile la încercare și de această dată și să încerc să-mi depășesc limitele proprii și la tabăra Ranger Junior 2018. Astfel, pe la ora 18.00, pe o ploaie măruntă, privind spre semeția Toacăi, am plecat din Durău cu gândul că muntele, așa cum a fost de multe ori, va fi și acum alături de mine.

     Nici nu plecasem bine că am și dat de greu. Urcușul spre axială și apoi, spre Fântânele era plin de noroi în foarte multe locuri, devenind foarte, foarte alunecos. Abia înaintam, încercând din răsputeri să nu cădem în noroi sau în vreo băltoacă de apă. Nimic, însă, nu ne putea descuraja. Muntele ne chema acolo sus, acolo în nori – cum se zărea din când în când vârful.

Am făcut o pauză binemeritată înainte de „asaltul final” spre cabana din drumul nostru. Mi-am amintit că odată, pe râpa ce o vedeam în spatele nostru de pe bancă, am coborât. Nu am reușit să ne ținem pe picioare, cred că nici 10 metri. Era foarte abruptă… dar așa era tinerețea. Acolo era un izvor de apă, dar acum era captat, deci proviziile proprii au devenit foarte importante.

Destul de repede, în 45 de minute, am ajuns la Cabana Fântânele. De pe băncile de lemn unde ne-am așezat să ne tragem răsuflarea, am făcut câteva fotografii cu vârful care a ieșit pentru câteva momente din nori. Am băut și toată apa pe care o aveam… dar, apoi, surpriză… nu am mai avut de unde lua alte provizii de apă pentru că ușa de intrare în cabană era încuiată. Degeaba am bătut la ușă… nici țipenie de om. Bineînțeles că nenorocitul de capitalism a făcut ca și izvorul de lângă cabană să dispară, fiind captat și el. La fântânele, fără fântânele și izvoare… fără apă.

„Odihniți” după pauza de 5 minute, am plecat mai departe. Oboseala și setea se simțea din ce în ce mai mult. Nici de peisaje nu ne mai păsă… voiam doar să ajungem mai repede. Singura bucurie era că ploaia se oprise, dar stropi mari continuau să cadă din copaci.

După ce am străbătut poteca largă, printre zmeuruș, plăcerea de a nu mai urca, ci din contra cu mici coborâșuri, încet, încet se termina. În fața noastră se ivi urcușul anevoios spre locul numit „La morminte”. Urcam… urcam, dar parcă urcușul nu se mai termina. – Uite acolo, în față, face un cot poteca cu stânci și imediat ajungem…, spunea unul dintre copii. Nu puteam decât să-i încurajez: – Mai e un pic, dar nu e nici o grabă. Oricând ajungem suntem așteptați la cabană. Am urcat de zeci de ori pe acest traseu. Chiar dacă se înnoptează nu e nici o problemă. Suntem pregătiți. Dacă e nevoie coboară și salvamontul după noi… acum 10 minute m-a sunat să vadă dacă suntem bine…

Oboseala, însă, începu să își spună cuvântul. Am luat-o prea repede de jos, ritmul a fost prea rapid pentru mine, care nu mai am antrenamentul pe care îl aveam… dar suplineam totul prin voință.

      Până la urmă, după o binemeritată pauză pe banca ruptă de „La morminte”, am plecat pe traseul abrupt în continuare. Viteji cum ne credeam, am scurtat și poteca pe care urcam, luându-o direct prin pădure, pe o pantă foarte grea. Acela a fost momentul când am simțit pentru prima dată că sunt sleit de puteri. Și copiii au început să întrebe cât mai este. – O oră! Le răspundeam de fiecare dată.

Nu am stat mult nici după ”Cușma dorobanțului”, căci era foarte deasă ceața și nu puteam vedea nimic din priveliștea deosebită care poate fi admirată de acolo. Nici Durăul, nici lacul, nici satele din jurul lacului, până la Petru Vodă, nici Fântânelele de care tocmai trecuserăm … nimic nu se vedea.

Și copiii înțeleseseră că nu mai are rost să întrebe cât mai e, căci răspunsul era invariabil: „O oră”.

De printre jnepeni, de după pantele abrupte, am zărit Panaghia – una dintre stâncile pline de legende. – O capră neagră… uitați o capră neagră pe stâncă… chiar la piciorul Panaghiei…, strigă unul dintre copii înfundat ca să nu o sperie. Toți își scoaseră telefoanele și făceau poze. Doar unul văzuse ceva, dar toți fotografiau sperând că o vor vedea acasă când vor viziona pozele pe computere. Mie nu-mi mai trebuia să văd nici o capră… fie ea și neagră. Am început să râvnesc la energia despre care se tot vorbește atât că o dă Panaghia. Un așa puternic centru energetic, la fel cu Babele și Sfinxul, nu mă poate lăsa fără puteri.

După ce am trecut puțin de stâncă, privindu-o în splendoarea ei, le-am povestit copiilor despre legenda Panaghiei… și am făcut referire și sora ei: Piatra Teiului. Nu știu cât de impresionați au fost copii, dar concluzia lor a fost una de genul: Nu știu ce gusturi aveau bărbații de atunci în legătură cu fetele, căci fata frumoasă Panaghia e cam grasă, mult prea grasă și sora ei Piatra Teiului e cam strâmbă… dar treaba lor.

Pe panta de sub Panaghia și până sub Vârful Toaca, am avut vreo 10 opriri. Nu știu dacă mi-a dat putere Panaghia, căci eu nu mai puteam, iar gâtul se uscase de sete. Eram, însă, viteaz și aveam ambiția să ajung la cabană într-un timp cât mai scurt, sub patru ore, așa cum o făceam când eram tânăr.

Salvamontului și reprezentanților Parcului Național Ceahlău care se interesau de noi, le spuneam că suntem foarte bine, aproape pe platoul din vârf. Adevărat că toți copiii erau foarte bine… eu, însă, nu prea.

Cu greu i-am convins pe copii, odată ajunși sub vârful Toaca că nu are rostul să se urce sus, căci oricum nu văd nimic, fiind ceață. Pentru că totuși, nu reușeam să îi față să înțeleagă pe deplin, le-am arătat că scările nu erau terminate, deci fiind în lucru cu termenul de finalizate în acest an, nu se poate urca… dar le-am ascuns faptul că este și o cărare pe alături.

Însetat, speranța se ivi curând, când la o fereastră a stației care monitorizează calitatea aerului era un tânăr. Fără să ezit l-am rugat să-mi dea niște apă. M-a privit curios și mi-a răspuns: – Nu am! – Am rămas fără apă, nu puteți să umpleți o sticluță? l-am întrebat mirat… Imediat a devenit foarte amabil, iar până ce am scos sticlele ne-a vorbit despre munte, cât mai avem până la cabană și multe altele. Am înțeles atunci că problema lui era că veneau mulți turiști și cereau apă, dar fără sticlă nu putea să-i servească.

După câteva guri de apă poteca a devenit mult mai ușoară și, încet, încet, am plecat spre cabana Dochia. Am ajuns exact când noaptea începuse să pună stăpânire pe munte (pe la orele 22), iar în vale au început să se zărească luminițele din satele dimprejur și chiar, în depărtare, Piatra Neamț.

O liniște deplină, o priveliște minunată, o energie pură revărsată asupra noastră. Parcă nu mai voiam să intrăm în cabană, nemaisăturându-ne de admirat ce se mai putea zări din peisaj. Seara nu a putut continua altfel decât printr-un somn binemeritat, pentru a recăpăta noi energii și puteri pentru a doua zi…

Totul e să ai voință, puterea vine singură din energia muntelui. Astfel, vei putea să-ți depășești propriile limite…

Articolul Poveştile muntelui: Energia Panaghiei apare prima dată în Ecoul muntilor.

Este muntele legendelor (noi am reuşit să culegem şi să publicăm peste 60 de poveşti ale Ceahlăului, nici un munte nu are o astfel de bogată mitologie) şi, mai mult, este muntele etnogenezei, al Dochiei şi al lui Traian. Este muntele lui Dumnezeu, aşa cum ne spune o veche legendă aflată la Grinţieşu-Mare, pe el „a pus mâna Sa Dumnezeu şi l-a blagoslovit”.

Despre Dochia, prinţesa dacilor, a scris Gheorghe Asachi, versificând legende ale locurilor. Despre Serafima, sfânta de la Ceahlău, a scris acelaşi Asachi, despre un bătrân sihastru a scris Mihai Eminescu, în scrierile veacurilor al XIX-lea şi al XX-lea apar referiri la pustnicii Ghedeon, Vucol, Ioasaf, Gherman, la Mariana, Mavra sau Casiana şi urmele vieţuirii lor întru nevoinţă şi singurătate au fost căutate de Constantin Matasă sau Gheorghe Iacomi.

Mihail Kogălniceanu scrie la 1840, la scurt timp după ce Asachi a publicat balada „Dochia şi Traian”: „În scriitorii vechi, noi vedem că dacii, ca şi toate popoarele antichităţii, iubia de preferinţă vârfurile munţilor celor mai înalţi spre închinarea zeităţilor lor. Aşa, care loc ar fi fost mai potrivit dacilor decât Pionul, muntele cel mai înalt al patriei lor?!”.

În 2014, în cadrul unui proiect „Ranger Junior în Parcul Naţional Ceahlău”, cu spriinul administraţiei parcului, am realizat 12 panouri tematice cuprinzând 12 legende, în română şi engleză, cu foto şi desene: un traseu tematic – „Stâncile cu legende”. La Centrul de Vizitare de la Izvorul Muntelui o activitate interactivă are la bază legendele muntelui, cele prezentate şi în cele 12 panouri. Poveştile pot fi ascultate, la fel, în limbile română şi engleză.

Am alăturat acestor cuvinte coperta unei cărţi pentru frumuseţea desenelor realizate de Dimitrie Iavorschi, el, alături de regretatul Traian Stanciu, ilustrând cărţile noastre de legende încă din 2007.

„Ceahlăul, un munte de legendă” (aşa cum s-a numit filmul cu care grupul „Floare de colţ” din Grinţieş a câştigat concursul dedicat ariilor protejate văzute de copii) este deja un brand al turismului cultural şi s-au făcut paşi importanţi pentru punerea lui în valoare, dar eforturile trebuie continuate. De autorităţi, de reprezentanţii societăţii civile, de reprezentanţii clerului, de întreprinzătorii în turism, de toţi cei ce iubesc muntele. Noţiunea de voluntariat este cam ambiguă la noi, poate sechelă a „muncii patriotice” de pe vremuri, dar este necesar. Căci aura de sfiinţenie, bogata mitologie, minunile naturale ale muntelui pot transforma Ceahlăul într-una dintre cele mai mari atracţii turistice româneşti. Şi noi, cei din jurul muntelui, putem fi printre cei ce ar avea economic, dar nu numai, de câştigat.

Daniel DIEACONU

Articolul În jurul Ceahlăului, „Muntele lui Dumnezeu” apare prima dată în Ecoul muntilor.

Dochia fugi şi scăpă teafără spre răsărit, la cetatea Petrodava, dincolo de Kogaiononul de răsărit, dar tatăl ei se sinucisese, urmărit de cavaleria romană. La început de august, Traian primi capul şi mâna dreaptă a lui Decebal într-un sac aspru de cânepă şi proclamă Dacia provincie romană. Porni apoi spre nord şi răsărit cu legiunile pentru a distruge cetăţile dacilor. A cucerit şi Petrodava, dar Dochia scăpă încă odată şi fugi spre muntele cel mare din ţinutul acela. Au urmat-o câţiva oşteni vrednici, ce juraseră să o apere pe regină. Împăratul îi pierdu urma şi pentru că spulberase şi ultimele rezistenţele dacice, plecă spre Roma încărcat de bogăţii pentru a celebra triumful.

Dochia rămăsese în răsărit cu credincioşii ei. Romanii au păstrat doar câteva luni un castru lângă Petrodava şi apoi au trecut munţii spre apus. Dacii liberi locuiau în aşezări slab fortificate, urmându-şi îndeletnicirile de veacuri. Deseori atacau castrele romane şi de multe ori romanii răscumpărau pacea şi liniştea hotarelor. Dochia urca adeseori pe muntele stâncos şi sterp să se roage zeilor neamului ei. Îi ceru zeului pământului podoabă de flori pentru muntele ei şi Zalmoxis umplu cărările şi padinile de puzderie de flori albastre ca cerul şi altele roşii ca sângele. A cerut zeului şi flori albe, strălucitoare, precum straiele ei de fecioară şi galbene precum părul ei, asemănător grâului de lângă fluviul cel mare, Donaris. Zalmoxis a dăruit fetei flori galbene, în mari buchete pe sub stânci, dar pentru florile albe a rugat pe zeul cerului, Gebeleizis. Acesta a desprins câteva stele strălucitoare şi le-a aruncat spre stâncile colţuroase ale muntelui şi în fiecare colţ de stâncă au apărut flori albe, strălucitoare în razele soarelui precum stelele. Dacii le-au zis „florile reginei” sau „florile de colţi”, iar florile apărute din scânteierile împrăştiate prin iarbă le-au numit „florile fecioarei” sau „crinii de munte”. Florile reginei Dochia le aflăm pe colţi de stâncă pe Ceahlău, acolo unde s-au născut prima dată, dar şi în Retezat, Bucegi sau Făgăraş. Dar cele mai multe sunt şi acum în Ceahlău, pe muntele reginei Dochia, aşa după cum ne spune povestea…

Culeasă şi prezentată de Daniel DIEACONU

Articolul Poveştile muntelui: Floarea de colți sau floarea reginei apare prima dată în Ecoul muntilor.