La cei 97 de ani ai săi, Domnul Demostene  Andronescu este un personaj fabulos .Cu o memorie de invidiat, lucid și obiectiv când povestește despre detenție, cu o seninătate dezarmantă, nici nu am zis că  este supraviețuitor al  cumplitului ”fenomen Pitești”.  S-a născut în satul Câmpuri  din județul Vrancea. Copil de trupă,  mai întâi, pentru că familia nu și-a permis să-l țină în școală, a absolvit apoi, în 1952,   Facultatea de Istorie din București. A fost arestat când trebuia să susțină examenul final, pentru ”niște fleacuri”, cum spune el și a fost condamnat la cinci ani de temniță grea. În 1955 a fost eliberat din închisoare și s-a înscris la Facultatea de Filologie clasică din București. Împreună cu prietenii săi apropiați pregăteau ajutoare, pe care le trimiteau în munți și ajutau Rezistența. A fost arestat din nou și condamnat la douăzeci de ani de muncă silnică. După eliberare a fost filat în permanență, până în 1989. Invitat la Liceul ”Mihail Sadoveanu” Borca să le vorbească elevilor cu ocazia Zilei Naționale a martirilor din închisorile comuniste, ne-a impresionat că povestind despre orori, nu s-a plâns, nu a învinuit pe nimeni, nu a dramatizat. Ba chiar a evitat cuvântul ”oroare”.

Închisorile Aiud și Pitești au fost locuri de tortură și de dezumanizare. El a suportat tortura cu demnitate și smerenie. Nu putea suporta frigul, iar iernile erau cumplite în temniță. După experiențele traumatizante de la Pitești, la Aiud se ajungea epuizat fizic și moral, încât gardienii erau mai ”blânzi”. Unii deținuți capitulau, pentru că nu mai aveau deloc rezistență. Povestea că era cumplit să stea 15 ore la marginea patului. Rugăciunea, poezia pe care a scris-o de tânăr și pe care a continuat să o scrie și în temniță l-au ajutat să nu-și piardă mințile. Se scria poezie pe talpa pantofului, pe bucățele de săpun. Cei care nu credeau în Dumnezeu erau primii care clacau. Prin pereți, cu ajutorul unui pahar, vorbea cu bătrânul Vasile Voiculescu. ”Doctorul fără arginți” Vasile Voiculescu era bolnav și deznădăjduit. 

Tânărul Demostene Andronescu îl îmbărbăta. Odată a auzit vorbind vesel niște copii, împreună cu o femeie, educatoarea lor și și-a dat seama că de  cinci ani nu  mai auzise asemenea glasuri. Domnul Andronescu spunea că prea repede marea gloată  ”s-a dat” cu comuniștii, în timp ce deținuții sufereau pentru cea mai nobilă cauză: apărarea credinței și a țării.

La finalul întâlnirii poetul Demostene Andronescu ne-a recitat din lirica proprie. O strofă tristă, care este definitorie și care ne-a emoționat profund este aceasta: ”Atâta am răbdat/ Și-atât am plâns/ Că-n suflet, Doamne/ Sunt aproape strâns / Și nici nu știu/ Dacă mai sunt în stare/Să mai vibrez/ Când voi vedea o floare”. Demostene Andronescu este autorul volumelor: Peisaj lăuntric, poezii, 1995; Reeducare de la Aiud: o radiografie memorialistică, 2018.

Între 1991 și 2010 a fost redactor -șef adjunct al revistei ”Puncte cardinale” din Sibiu. În anul 2017 a fost decorat cu Crucea Patriarhală. În prezent trăiește la Mănăstirea Paltin, fiind atent îngrijit de monahia Pantelimona.

                                                        Iolanda Lupescu

Articolul ULTIMUL MARE POET DIN TEMNIȚELE COMUNISTE – DEMOSTENE ANDRONESCU apare prima dată în Ecoul muntilor.