Am văzut casele acoperite cu stuf și tâmplăria vopsită cu albastru. Femei, bărbați, tineri, copii au prezentat un spectacol folcloric pe care orice novice l-ar fi apreciat. Creierul meu m-a făcut să simt un miros de sâneală, un pigment pe care femeile îl puneau în var pentru a-l albăstri și de fân sau otavă, pentru că din când în când primeneau ”salteaua”. Uneori și acum merg și dorm în podul grajdului în otavă, departe de televizor sau calculator și mă trezesc odihnit ca acum 50 sau 60 de ani, deși s-a cam acumulat rugina.

Spunea cineva în acea emisiune, referitor la programul artistic, că le e greu să se întâlnească, dar ”o fac cu plăcere și din plăcere și…nu se lasă”. Jos pălăria! Inevitabil gândul m-a dus spre tinerețile mele. Poate și ale unora dintre domniile voastre. Nu mi-o luați în nume de rău; nu plâng nici după tinerețe așa că regimurile, politica, de ceva vreme mă lasă indiferent. Sunt doar amintiri, care, cred eu, ar trebui menționate, deoarece în istoria noastră există o gaură neagră… lungă. Sunt amintirile mele, așa le-am perceput atunci și așa mi-au rămas în memorie.

Nu am prins grădinița, dar așteptam cu nerăbdare să ajung în clasa a II-a să primesc și eu cravata roșie. ”Am cravata mea …” Ni se părea ceva deosebit, mai ales că cei ce nu aveau rezultate bune erau primiți în următoarele ”valuri”. Și mulți ”trăgeau” pentru a primi acel triunghi roșu. Deja făceam parte din elită. Ne pregăteam și participam la spectacole alături de cadre didactice, lucrători din primărie, comerț și săteni de frunte. Era un stimul, o păcăleală, dar ne atrăgea.

Nicolae Trofin, Geta Leca, Costică și Lențuca Asăvoae, Maricica Asavei, Ilie și Maria  Buștihan, Vasile și Ileana Gherasim, Ioniță și Ileana Astăcioaiei, Ion și Genovica Rusu erau doar câțiva din cei ce umpleau scena dar și sălile căminelor. Renumita și premiata formație de dansuri populare, teatrul, corul, muzica populară erau punctele de atracție.

Erau ore lungi și obositoare de repetiții, dar toată lumea venea cu drag. Nu am auzit pe cineva să se plângă, iar o mică întârziere necesita minute de scuze. Repetițiile continuau și acasă; Ion Rusu repeta dansurile în podul grajdiului, dând stroh în donița mamei Agurița, ce mulgea vaca, Ioniță a lui Stacie juca în spatele prepelecilor, până  venea ploaia și îi uda pologul etc.

De regulă repetițiile și spectacolele se încheiau cu o mică petrecere și voie bună la care luau parte și contribuiau și oficialitățile. Ca la un semnal, pe lângă Ion Buștihan, ce cânta la acordeon pentru formația de dansuri, apăreau Costică Iftimiță sau Ion Diaconu cu scripca, Ion Pascaru cu doba și se pornea hora. Și apoi, horă fără bal… nu prea aveau farmec. Nu conta că a doua zi trebuia mers la lucru. Uneori femeile mergeau acasă, aduceau hainele și mâncarea, iar minerii și forestierii plecau direct la șut sau în pădure

Au fost vremuri ceva mai grele. Dar cei ce se ”descurcau” trăiau bine, mai bine ca acum; vaca mai ”avorta” și făta la 3-4 ani, pentru cota de lână mai dădeai ceva și aveai cu ce face o flanea sau un covor (economia subterană). Dar oamenii știau să se distreze. Asta conta.

(Va urma)

Ilie Alexandru

Articolul A fost odată o ”Cântare a României” (I) apare prima dată în Ecoul muntilor.

Dintotdeauna românii și-au manifestat bucuria sau tristețea prin cânt și joc. Horele și balurile erau prilej de destindere, dar și de întâlnire între tineri. Deși fetele erau însoțite și supravegheate de mame sau bunici, multe se puneau la cale, uneori chiar cu acordul „cerberilor”. Dar ca să mergi la horă sau la bal trebuia să ştii să joci. Altfel… oricât de mândru sau mândră erai, făceai marginea. Căci cine te lua la joc şi-i călcai pantofii cei noi nu te mai lua a doua oară.

Aveam vreo 17 ani, mergeam la hore, ştiam paşii, dar nu îndrăzneam să încerc a dansa. La liceu făceam o Şcoală Populară de Artă – dansuri populare, dar parcă acolo era altceva.

La Bradu era o formaţie de dansuri  populare. Gospodarii se întâlneau o dată sau de două ori pe săptămână. Repetau şi participau la concursuri sau spectacole. Sunt peste 50 de ani de când am cunoscut acea formaţie, dar nu ştiu şi nimeni nu cred că poate să spună când şi cine a pus bazele ei.

Eram în liceu, venisem acasă şi asistam la o repetiţie ce se ţinea la „Căminul vechi” din Bradu. Mă interesa, pentru că erau două dansuri autohtone: „Ţărăncuţa”, o horă frumoasă, şi „Sârba lui Herlea”, ceva asemănător cu „Sârba lui Zdrele”. Lipsea un dansator şi am fost invitat să-i „ţin locul”, de formă. Am acceptat cu mare drag şiemoţieşi am executat paşii aproape perfect. S-au mirat, dar le-am explicat că eu făceam aceeaşi paşi sau asemănători la şcoală. „Ăsta e băiatul nostru”, a zis Ioniţă Stacie, care nu era lider, dar era mai rău de gură şi avea un cuvânt de spus în formaţie. Veneam de la liceu de fiecare dată când era nevoie de mine. Aveam deja un loc în echipă, privilegiu de care nu se bucurau prea mulţi. Erau în formaţie familii de gospodari, ce aveau între 45 şi 55 de ani şi câteva mai tinere, Ilie Buştihan, solistul echipei, ce executa la sfârşit, individual „Barbuncul” şi „Făgăraşul”, două dansuri superbe din zona Ardealului, Ion Rusu, Ioniţă Stacie, Vasile Gherasim, Ştefănucă Chelaru, Tică Asavei, Vasilică Chelaru, surorile Sălăgeanu, Florentina Ciobâcă şi mulţi alţii, ce i-au înlocuit treptat pe cei mai în vârstă.

Prin 1981, când am terminat armata, am venit cu ideea de a revigora echipa, propunând o nouă suită, în care îmbinam dansurile autohtone cu altele din zona Moldovei. Ideea a fost acceptată şi vrând-nevrând, am devenit liderul formaţiei.

Au urmat seri lungi de pregătire, dar nimeni nu a dat înapoi. La sfârşitul pregătirilor, însoţiţi de muzica acordeonului lui Ion Buştihan, lângă o sticlă cu vin, ascultam poveşti: Ilie Buştihan spunea că a învăţat cele două dansuri în timpul stagiului militar, pe care l-a efectuat undeva prin Sibiu şi că a luat 3 zile de arest, pentru că a fost prins dansând în post; Ion Rusu senior a luat prima bătaie de la Aguriţa, mama dânsului, pentru că i-a umplut doniţa cu stroh, deoarece dansa de mama focului în podul grajdiului, iar Ioniţă Stacie, învăţa paşii în fundul grădinii, printre căpiţele cu fân etc. Era frumos şi abia aşteptam să ne vedem, deşi uneori eram trudiţi. Nimeni nu lipsea sau întârzia (pierdeai locul).

În scurt timp am înfiinţat, ajutat şi de colegi, formaţii de dansuri şi la clasele I-IV, V-VIII, a IX-a şi a X-a. Patru echipe avea Grinţieşul. Umpleam un autobuz când trebuia să participăm la concursuri sau spectacole. Îmi amintesc cu nostalgie acele vremuri!

Cu timpul, entuziasmul a scăzut. Seniorii s-au retras, iar tinerii au început să asculte şi să danseze alte genuri muzicale. Păcat! Mai suntem câţiva ce ne amintim de acele timpuri şi când nici noi nu vom mai fi, vor rămâne doar aceste rânduri.

Ilie ALEXANDRU

Articolul Din negura vremurilor. Poveşti cu dansuri populare apare prima dată în Ecoul muntilor.