Am decis să mă întorc în timp și să privesc spre o altfel de copilărie…cea a bunicului meu. Ne-am așezat pe cerdacul căsuței sale și am început să povestim. A fost un moment de curiozitate pentru mine, însă pentru el o emoție intensă, ce a produs o stare de fericire nemaisimțită de mult timp.

Acest articol este o incursiune spre ulițele satului său, a copilăriei de altădată, care avea un farmec aparte ce parcă dezvăluie o epocă demult apusă. Pentru a înțelege cât mai bine ne vom lăsa purtați de relatările sale, pe care le poartă în suflet ca niște comori.

Bunicul meu, Ceapă Constantin, s-a născut în 29 ianuarie 1952, în satul Grințieșul Mare. A crescut într-o familie numeroasă, fiind al optulea din cei zece copii ai familiei. Părinții săi, Gheorghe și Parascheva Ceapă, au avut zece copii, cinci fete și cinci băieți: Ana, Elena, Maricica, Maria, Verginia, Gheorghe, Ion, Ilie, Constantin și Vasile (decedat la 1 an și jumătate).

De când a văzut lumina zilei, viața sa a fost o luptă, deoarece s-a născut prematur, la 7 luni. Pentru a supraviețui a fost ținut până la 9 luni în piei de oaie brumărie. Viața s-a de copil și-a petrecut-o în satul natal, Grințieșul Mare mai exact pe la Gura Primatarului, așa cum știu cunoscătorii..

Tatăl, Gheorghe Ceapă a fost primar, pădurar, ieșind la pensie din domeniul forestier. După ce s-a pensionat a lucrat la stână, având mare drag pentru animale. Pe lângă toate acestea era preocupat și de dogărie, având un mic atelier în care confecționa budăci, bărbânțe, cozi de topoare, de țapine sau greble din lemn. Toate aceste obiecte erau folosite la munca de acasă sau unele dintre ele la activitățile specifice ciobănitului. Bunicul își descrie tatăl ca fiind un om hotărât, muncitor, sever și bun.

Un mentor bun, tata i-a învățat pe toți copiii familiei să muncească și să știe cele necesare și specifice băieților crescuți la munte, care erau nevoiți să se descurce în gospodării cu multe animale. De la tatăl său a învățat să cosească, să taie lemne, să bată coasa, să mulgă oile și vacile, să caute brazii potriviți pentru a face draniță și țanduri, să facă draniță și șindrilă înflorită, să lucreze cu caii la pădure, la fân, la arat.

Mama sa, Parascheva, a fost casnică. Ea se ocupa de gospodărie și de copii, însă pe lângă grija pentru casă și familie era bucătăreasă la nunți și praznice.

În gospodărie mama era preocupată să gătească pentru familie, cosea, țesea, împletea. Avea stative unde lucra împreuna cu fetele sale. Dădea lâna în pieptănuș pentru a face haine din ea. Îndeletnicirea aceasta era foarte importantă, căci mama făcea, în casă, copiilor pantaloni, poale, cămăși, ciorapi de lână, veste.

Un pion important în familie, însă și în comunitate, Parascheva, străbunica mea pe care nu am ajuns să o cunosc, era și pentru oamenii satului o figură esențială mai ales în momentele speciale din viața acestora. Bucătăreasă la nunți și praznice, era pasionată să gătească, în special să facă prăjituri. Meniul nu era unul prea bogat, însă era gustos, căci era făcut acasă, cu materie primă din gospodării. Mâncarea pregătită la astfel de evenimente consta în borș, sarmale, prăjituri (cornulețe) și cozonac. Toate aceste activități ale mamei bunicului au fost transmise și surorilor lui, acestea lucrând alături de mama care le învăța cu răbdare și dojană blândă.

Viața de zi cu zi era una simplă, cu puțină joacă pentru bunicul Costică, zis Picu pentru noi cei din familie. Activitățile lui erau cele desfășurate în curte, însă nu așa cum sunt obișnuiți copiii zilelor noastre, ci acestea presupuneau muncă și responsabilitate. Hrănea animalele, făcea curat la grajd, tăia lemne cu bestia, păzea oile, călărea, trăgea lemne cu calul, neavând timp să se mai și joace. Momentele de joaca erau puține și rare, fie cu frații, fie cu copiii satului. Între jocurile enumerate era țurca, joaca cu mingea, cu trotineta din lemn sau cu cercul. Bunicului îi plăcea cel mai mult să alerge după veverițe. Le pândea, se urca în brazi și sărea din creangă în creangă în încercarea de a le prinde. Fetele  jucau șotron și  confecționau păpuși din cârpe.

La 10 ani, învățat deja cu muncile bărbătești din copilărie avea responsabilități serioase, alături de frații săi. Exista un program serios pentru fiecare, frații primind sarcini ce trebuiau îndeplinite. Tatăl lor îi monitoriza mereu, le urmărea activitatea și calitatea cu care erau duse la bun final, existând consecințe dacă unul dintre ei îndrăznea să mintă sau să nu se implice în ce era de făcut.

La 12 ani străbunicul Gheorghe i-a cumpărat bunicului Costică cal pentru a trage lemne cu acesta. De mic copil bunicul are o pasiune pentru animale, în special pentru cai. Pentru ca a crescut cu multe animale și s-a născut într-o familie ce avea cai, spune el ca moștenește această înclinație de la tatăl său.

De cele mai multe ori când alți copii se jucau, el era cu oile, duminica rar se ducea și el la joacă cu ceilalți copii din sat. Familia era numeroasă, așadar, și gospodăria era pe măsură. Aveau 100 de oi, 9 vaci cu lapte, 2 cai, 4-5 porci și găini. Toate acestea erau întreținute de părinți, însă cu ajutorul și implicarea fiecăruia dintre copii. De asemenea, pământul era lucrat și el. Ogorul era cultivat cu cartofi, ceapă și porumb de mâncat. Se făcea și fân, chiar mult, activitate la care băieții participau, cosind cu coasa.

Școala era simplă, spune el. Clădirea se afla mai la vale, lângă biserica de pe Grințieșul Mare. Era o instituție mare, fără etaj, dar cu cerdac de jur împrejur. Domn învățător Luca Nicolae învăța copii satului în două schimburi, dimineața și după amiaza. Elevii aveau cărți, caiete și scriau cu condeiul și călimara, ghiozdanul de astăzi fiind atunci înlocuit de o trăistuță. Dintre materiile studiate erau: citirea, matematica, scrierea, geografia și istoria. Materia preferată a bunicului era geografia, fiind entuziasmat să lucreze cu harta, să arate și să explice pe hartă lecția. Atunci când era scos la harta nu mai voia să meargă în bancă, entuziasmul fiind prea mare. Mi-a mai spus că le cerea părinților să îi cumpere o hartă, însă nu a primit niciodată una…

Se mergea pe jos, chiar și iarna. „Mergeam mereu pe lângă pârâu. Mă jucam mereu în apă, mă udam la picioare, dar nu conta. Chiar dacă ajungeam la școală cu opincile ude, eu mă bucuram că puteam pescui, când era cald…prindeam păstrăv și zlăvoci”.

Școala îi plăcea și nu prea mai mult se juca cu colegii, căci acolo avea timp de așa ceva, de îndată ce ajungea acasă își punea trăistuța în cui și pleca la oi. „La școala mai făceam și șotii, .m-am urcat într-un păr și nu voiam să mă mai dau jos. Domnul învățător a venit după mine, dar eu am început să arunc cu pere în el. Pedeapsa a fost nelipsită și pe măsură…de atunci nu m-am mai dus la școală”.

„Momentele speciale ale vremii erau marile sărbători din timpul anului. De Paști părinții ne luau haine noi, papuci, pălării pentru noi băieții, baticuri și fuste pentru fete. Se făceau prăjituri, mama și surorile fiind foarte pricepute, se tăiau 2-3 miei și carnea era friptă la cuptor, vopseau ouă, frământau cozonaci și pască, care tot la cuptor erau bine rumenite. Eu petreceam Paștele cu oile pe deal, puneam mâncarea în traistă…și eram dus.

Când era ziua unuia dintre noi, nu primeam cadou, însă mama ne făcea cele mai bune mâncăruri și se cânta Mulți ani trăiască.

În perioada sărbătorilor de iarnă se mergea la colindat. Prima dată am fost cu Bujorii la 15 ani, în 1967. Pe atunci eram Roșior. Din câte îmi mai amintesc din piesă făceau parte: fratele meu Gheorghe ( zis Cocioabă) ce avea rolul jianului, Gheorghe Roșu era Bujor, Ichim Gheorghe era vânător, Ichim Ion căpitan, Ichim Neculai haiduc, Șubea Dumitru Ghinc, Șubea Vasile haiduc, Curcă Ion jian.

Mergeam cu piesa prin tot satul, pe jos. Oamenii ne primeau și ne dădeau la schimb bani, prăjituri și ceva de băut. Costumele era asemănătoare cu cele de astăzi, aveam și peruci făcute din păr natural, de femeie, cusut de căciuli”.

Printre pasiunile sale am amintit de cea pentru cai, însă nu era doar aceasta. „Întotdeauna mi-am dorit să am cai. A fost cea mai mare dorință. Îmi amintesc și acum câteva nume de cai, de când eram copil: Mișu, Roibu, Puiu. Îmi plăcea să cânt din bucium. Când aveam 8 ani fratele meu mai mare, Ghiță, m-a învățat”.

Casa părintească era una simplă, avea două camere, o bucătărie și un hol. Nu era bogat amenajată, ci cu dulap, paturi, sobe de cărămidă. Pe jos și pe pereți erau covoarele lucrate de fete. Pe lângă covoare, pereții erau decorați cu tablouri în care erau poze cu familia în diferite momente speciale.

Casa era locul în care cu toții se strângeau, mai cu seamă atunci când se lua masa exista o regula pe care o respectau cu sfințenie. Dimineața și seara, toți stăteau la masă, mâncau împreună, apoi fiecare se ducea și își îndeplinea sarcinile pentru ziua respectivă. Seara se adunau din când în când la povești, iar fratele mai mare, Ghiță, care era mai glumeț, le povestea cum era la joc în sat.

Atât el, cât și ceilalți frați ai săi au avut porecle în copilărie. El era Buleu, ceilalți erau Țapu, Cocioabă și Ciolan. Acestea au rezistat trecerii timpului, fiind apelative după care oamenii locului îi identifică cu ușurință. Surorile nu erau poreclite, ci strigate după nume.

O viață simplă în care spune el „erau mai puține case, dar mai mulți oameni” și care se trăia după valori adevărate. „Cei șapte ani de acasă au fost educația cea mai importantă”, nelipsită și oferită cu atenție și severitate. „Tata era sever”, dar te învăța ce înseamnă munca și responsabilitatea, „mama era bună, ne mai certa, dar mereu ne explica și ne învăța cum să facem bine ce am greșit”, acestea două figuri importante din viața bunicului au modelat omul care a ajuns astăzi, însă despre acest lucru vom mai discuta și în alte apariții viitoare.

La finalul acestei călătorii spre copilăria de atunci, am înțeles că în sufletul său au rămas atâtea amintiri vii, pe care le povestește cu bucurie și emoție. Trecutul a prins glas prin poveștile sale și parcă îl vedeam cum era copil într-o zi simplă de muncă, în curtea casei de pe Grințieș, cum se juca cu cel mai bun prieten al său, cu frații și copiii din vecini, cum alerga pe ulițe sau cum pleca cu oile la păscut. Tot ce a trăit în acei ani, au fost experiențe care l-au format ca om, care l-au ajutat să devină bunicul pe care eu îl știu. Amintirile sale sunt pentru mine niște comori de suflet, ce m-au învățat să prețuiesc oamenii dragi.

Daiana Feraru

Articolul Ecouri dintr-o copilărie de altădată – Costică Ceapă apare prima dată în Ecoul muntilor.

Legarea plutei este prima etapă a procesului, după ce lemnul era adus din pădure și depozitat pe malul râului, în „schele”. De acolo, buștenii erau transportați cu boii sau coborâți în apă cu ajutorul ţapinei, pentru a pregăti pluta. În apă, un lemn era așezat orizontal, iar pe acesta se puneau buștenii cu capetele mai subțiri. În mijlocul structurii, se adăugau bușteni de dimensiuni potrivite pentru a forma și lega al doilea căpătâi, denumit „tabla a doua”. La marginile primei table erau legați bușteni mai lungi pentru a întări structura și a proteja următoarea parte a plutei. Peste aceștia se așeza o chingă cioplită, mai lată, care se fixa cu cepuri de lemn, iar capetele lungi ale buștenilor erau tăiate cu toporul. Deasupra chingii, un jug era prins cu cepuri de lemn, iar în acest jug se fixau restele, pe care se așezau cârmele. În funcție de numărul cârmelor, restelele erau poziționate la distanțe echilibrate.

Cârma era confecționată dintr-un lemn lung, numit „condei”, de până la 8 metri, și o lopată din scândură fixată cu cuie de fier. La plutele formate din dulapi, cârma era mai scurtă. Primul căpătâi, cunoscut sub numele de „buzari”, reprezenta începutul plutei. Buștenii scurți de la marginile exterioare, numiți „argele”, protejau pluta de malurile râului și țineau lemnele strânse, fiind legate cu o sârmă subțire, numită „coardă”. În cazul plutelor cu mai multe căpătâie, căpătâile din mijloc erau numite „mijlocari”, iar ultimul era „curari”, care includea un jug și cârmă pentru dălcăuș.

După confecționarea plutelor, acestea trebuiau legate. Legătura dintre căpătâile plutei se făcea cu gânjuri. La începutul secolului XX, gânjurile erau realizate din nuiele de alun, care rezistau foarte bine, iar mai târziu s-a trecut la folosirea sârmei. Buștenii mai scurți, numiți „mânzocuri”, erau legați de mijlocari cu gânjuri și erau adăugați pentru a întări construcția. Plutele erau prevăzute cu bușteni mai lungi de-a lungul marginilor pentru a proteja căpătâile de agățarea de malurile râului. O plută putea conține între 30 și 60 de metri cubi de lemn, iar după război, s-a trecut la folosirea sprangii pentru legătura căpătâielor, ajungându-se la plute de până la 120 de metri cubi.

Pluta era condusă de doi plutași, ajutați de un dălcăuș, care putea fi un copil sau o femeie. Plutașii purtau un port tradițional, compus din cămașă de cânepă, pantaloni din lână țesuți manual, flanelă din lână de oaie, suman și pălărie sau căciulă de miel, în funcție de sezon. În picioare aveau opinci și ciorapi de lână, iar la brâu purtau chimir, o curea lată în care își țineau banii.

Drumul plutelor era de-a lungul râului Bistrița, un traseu lung care ajungea până la Galați, la confluența cu Dunărea. Cei mai cunoscuți plutași navigau pe râul Bistrița până la Piatra-Neamț. De acolo, plutele erau preluate de plutași din alte regiuni, cunoscuți sub numele de „gălățeni”, care le duceau mai departe pe râul Siret, până la Galați.

În drumul lor, plutașii se confruntau cu multe dificultăți, mai ales când vremea era nefavorabilă, iar plutele se blocau în locuri mai înguste sau în coturile râului. În aceste cazuri, plutașii formau „închisori de plute”, în care plutele se adunau și se blocau între ele. Munca era grea, dar plutașii o făceau cu multă dăruire și respect pentru tradiția lor.

Această tradiție a fost un simbol al muncii grele și al legăturii strânse dintre oamenii din zonă și natura care îi înconjura. Plutăritul a fost adesea însoțit de cântece și povești transmise din generație în generație, iar în cultura locală a rămas o imagine de respect și mândrie. În ciuda dificultăților, plutașii au continuat să practice acest meșteșug cu dragoste și devotament, iar în zilele noastre, tradiția plutăritului pe Bistrița este evocat cu respect în cântecele populare și în istoriile locale, fiind o parte esențială a patrimoniului cultural al regiunii.

Cȃntecul plutașilor de pe Bistrița

Gavril Galinescu

Dragu-mi-i cucu’ cântând,

Dragu-mi-i cucu’ cântând

Ṣi mierluşca şuierȃnd,

Pluta pe vale mergând.

Ṣi-am zis verde arţǎraş,

Ferice de cel plutaş

Vara-i toata lumea lui

Iarna stă cu mândra lui.

Refren : Foiliţă trei argele

Trage bade pluta-n schele.

Sa mă sui să-mi iau mărgele,

De la mal sǎ-mi iau tulpan!

În sfârșit, cu trudă multă,

M-am suit şi eu pe-o plută

Plută bună, bun plutaş,

Să mă ducă la oraş.

Pe la Balta Boului,

Cântam „Frunza  mărului”

Pe la pod pe la Bicaz,

Avui c-o mȃndră necaz!

Refren: Pe la pod pe la Tarcău

Sare cârma din resteu

Şi butucii vin buluc,

Văleleu, ce mai bucluc!

Dar plutaşul cel frumos

Nu  s-uita pe vale-n jos

Şi cu mine şuguia,

Pluta pe-un grind mi-o punea.

Stau şi plâng pe-un bolohan,

C-am rămas fără tulpan

Şi mă uit în sus cu jele,

C-am rămas fără mărgele.

Refren: Iar plutaşu-i cu alean,

C-a rămas  fără suman,

Fără sfredel şi topor,

Şi-a rămas cu capul gol.

Şi când apa este bună

Şi cu haitul împreună

Şi plutaşu-i chibzuit,

Duce pluta cu câştig!

Predă pluta la Sarata,

Adălmaşu-l bea la Slata,

Vine-acasă cu bani buni,

Obicei din moşi străbuni.

Refren:  Însă  dragostea de plute

Aduce necazuri multe

Nicio hasnă, nici un spor,

Ba pagubă adeseori!

Bibliografie: T. Galinescu, Plutașii de pe Bistrița, Editura Alfa, Piatra Neamţ, 2005.

Daiana FERARU

Articolul Îndeletniciri dispărute: Plutăritul pe râul Bistrița apare prima dată în Ecoul muntilor.