Acțiunea despre care vorbim poartă amprenta unor oameni care nu caută recunoaștere, ci rezultate. În spatele ei se află Andrei, Crina, alături de Claudiu, Andrei, Ana, Andreea, Bubu, Emilia, Laura, Marius, Alex, Diana, Oana, Vlad, Cerasela, Patricia, Dragoș, Dănuț, Matei și Daniel – un grup de tineri uniți de dorința sinceră de a ajuta. În interviul care urmează, vă invit să descoperiți povestea lor, motivațiile care îi adună an de an și emoțiile trăite pe drumurile care duc spre oameni uitați de lume, dar niciodată de ei.

Cine sunt „Oamenii pentru oameni”? De unde a pornit această idee?

Suntem o gașcă de prieteni care încercăm să aducem zâmbete și emoții pe chipurile persoanelor vulnerabile. Această inţiativă a început în decembrie 2022 când doi foști colegi au adunat haine și alimente pentru a le oferi unei familii din zona Pârâul-Pântei. În momentul de față lucrurile au luat amploare, căci am dorit să acoperim toată Valea Muntelui, și într-un final, am reușit.

Doar copiii sunt destinatarii darurilor pe care le oferiți?

Ideea de a împărți cadouri a fost parte a conceptului fondator – ne-am dorit să bucurăm copiii nevoiași, familiile aflate în impas, să le aducem lumină și speranță în suflete – speranța că mai există oameni, în adevăratul sens al cuvântului. Aceste cadouri sunt destinate familiilor nevoiașe – acestea conțin, în funcție de numărul de membri – rechizite școlare, ghiozdane gata echipate, cărți de colorat personalizate, jucării, dulciuri, alimente neperisabile (ulei, făină, paste făinoase, sos de roșii, diverse conserve, cozonaci, pâine), fructe, legume, carne și brânză, produse de igienă personală, hăinuțe, papuci, șosete, mănuși, în funcție de sezon, pături și toate cele necesare.

 Cu siguranță este o activitate laborioasă. Cum a decurs pregătirea acestei acțiuni?

Pregătirea cadourilor a fost una lungă și solicitantă. De la jumătatea lunii noiembrie am început să colectăm haine, să căutăm cazuri cu situații financiare mai puțin bune. După ce am găsit cazurile, am început și munca fizică. O zi intensă a fost cea în care am făcut doar cumpărături și le-am transportat la Căminul Cultural din comuna Ceahlău unde le-am depozitat și încă una intensă în care am pregătit toate alimentele și hainele pentru a fi transportate. Ziua de 19 decembrie, ziua cea mare, a început de la ora 3:30 pentru unii colegi din Piatra-Neamț cu scopul de a fi prezenți la ora 5:00 în comuna Ceahlău. Primul drum a fost spre satele Izvorul Alb și Secu, aflate la 15 km de Barajul Bicaz, sate mici de aproximativ zece case parcă uitate de lume, unde domnește o liniște deplină, cum șade bine la poalele Muntelui Ceahlău, și la care ajungi pe drumuri forestiere pline de noroi. Următoarea oprire a fost în zona Chirițeni din comuna Hangu, urmată de comuna Ceahlău, apoi Grințieș și ultima locație fiind familia de la Pârâul-Pântei, familia care locuiește într-un vârf de deal fără curent electric unde am ajuns greu și cu mașinile oferite de Salvamont Neamț, dar am reușit pentru că acesta ne era obiectivul, să ajungem și la ei. Iar spre seară, când am văzut că ne-au mai rămas ceva alimente am fost și le-am dăruit celor de la Azilul de bătrâni din comuna Ceahlău și unor familii din zona comunei Bicazu Ardelean.

Ce ați simțit în momentul în care ați oferit cadourile?

În acel moment, în care am mers să împărțim cadourile, am uitat de oboseală, de stres, de tot. Eram focusați să iasă totul bine și să-i bucurăm pe oameni. Este un impact emoțional mare în momentul în care oferi un pachet unui bătrân care merge ușor târâind picioarele pe drumul pietruit plin de noroi, încercat de boli, aplecat de spate din cauza durerilor de oase, iar după ce își ia pachetul în mâinile tremurânde, ne mulțumește prin rugăciune cu vocea plăpândă. Această emoție nu poate fi explicată, ci doar trăită.

Ce rol credeți că au tinerii în ajutorarea celor aflați în nevoie?

⁠Nu neapărat tinerii, oamenii în general, de orice vârstă, au datoria de a ajuta. „Dacă ție ți-a dat Dumnezeu mai mult, lungește masa nu înalţă gardul!”.

Ce mesaj aveți pentru alți tineri care ar dori să se implice?

⁠Un mesaj pentru tinerii care vor să se implice ar fi: „Luați-vă un prieten, un coleg, o rudă, mergeți și ajutați pe cineva pe care cunoașteți! Faceți un grup și faceți asta des, ajutați cu orice puteți, țineți-vă inima deschisă!”.

Intenționați să continuați această inițiativă și anii următori?

Am finalizat a V-a acțiune cu succes și vom demara-o imediat pe cea de a VI-a. Între timp avem în plan dotarea locuinței celor de la Pârâul-Pântei cu panouri solare, întrucât aceștia nu au nici o sursă de curent.

Inițiativa „Oamenii pentru oameni” demonstrează că solidaritatea nu are nevoie de aplauze, ci de consecvență și inimă deschisă. Prin fiecare drum parcurs, fiecare pachet oferit și fiecare zâmbet primit, acești tineri arată că schimbarea începe cu gesturi simple, dar făcute cu sinceritate. Acțiunea lor continuă, cu aceleași valori și cu planuri concrete pentru viitor, iar pentru cei care doresc să se implice sau să ofere sprijin, persoanele de contact sunt Crina Hîncotă și Baciu Andrei. Pentru că binele, atunci când este împărtășit, ajunge mai departe.

Prof. Cristina Chirilă

Articolul Binele se face în liniște! apare prima dată în Ecoul muntilor.

Procedura referitoare la admisibilitate

Curtea Europeană a Drepturilor Omului este o instituţie internaţională care, în anumite circumstanţe, poate fi sesizată cu plângeri de către persoane care pretind că drepturile lor, prevăzute în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a protocoalelor suplimentare, au fost violate. Curtea de la Strasbourg poate fi sesizată printr-o cerere de către orice persoană fizică, orice organizaţie neguvernamentală sau orice grup de particulari care se pretinde victimă a unei încălcări de către una dintre Înaltele Părţi Contractante a drepturilor recunoscute în Convenţie sau în Protocoalele sale. Potrivit art. 35 alin.1 din Convenţie, referitor la condiţiile de admisibilitate a cererii, Curtea nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de recurs interne şi respectarea termenului de şase luni, începând cu data deciziei interne definitive. Tot în textul aceluiaşi articol se menţionează că nicio cerere individuală introdusă în aplicarea art. 34, nu este reţinută de Curte dacă aceasta este anonimă, sau dacă aceeaşi cerere a fost examinată anterior de către curte sau de o altă instanţă internaţională de anchetă sau de reglementare dacă ea nu ar conţine fapte noi. Atunci când cererea este incompatibilă cu protocoalele şi prevederile Convenţiei şi este în mod vădit neîntemeiată ori abuzivă şi reclamantul nu a suferit niciun prejudiciu important, Curtea declară orice cerere individuală inadmisibilă. Fiecare cerere individuală este repartizată unei secţiuni. Preşedintele fiecărei secţiuni desemnează un raportor, acesta hotărăşte dacă cererea individuală trebuie examinată de un comitet de trei membri sau de o cameră. Un comitet poate declara, în unanimitate, o cerere inadmisibilă sau să o şteargă de pe rolul Curţii atunci când o astfel de hotărâre poate fi luată fără altă examinare.

În afara cazurilor care le sunt repartizate direct de raportori, camerele au cereri individuale nedeclarate inadmisibile de comitetul celor trei membri, precum şi cereri statale. În privinţa admisibilităţii ca şi a fondului cererilor, camerele se pronunţă în general prin decizii separate, dar şi prin decizii unice. Atunci când un caz ridică o problemă gravă de interpretare a Convenţiei sau dacă soluţionarea problemei poate conduce la o contradicţie cu hotărârea dată anterior de Curte, cu condiţia ca una din părţi să nu se opună în termen de o lună de la data notificării intenţiei de renunţare a Camerei, camerele pot oricând să renunţe în favoarea unei Mari Camere. Hotărârile Camerei privind admisibilitatea sunt luate cu majoritate de voturi şi trebuie să fie motivate şi aduse la cunoştinţa publicului.

Cereri individuale

Potrivit articolului 34, Curtea poate fi sesizată printr-o cerere de către orice persoană fizică, orice organizaţie neguvernamentală sau de orice grup de particulari care se pretinde victimă a unei încălcări de către una dintre înaltele părţi contractante a drepturilor recunoscute în Convenţie sau în Protocoalele sale. Înaltele părţi contractante se angajează să nu împiedice prin nicio măsură exerciţiul eficace al acestui drept. Orice cerere introdusă potrivit art.34 din Convenţie este atribuită de preşedintele Curţii unei secţii, acesta veghează repartizarea volumului de activitate între secţii.

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului este un tratat internaţional prin care numeroase state europene (47 state membre în prezent) au căzut de acord să protejeze anumite drepturi fundamentale ale cetăţenilor. Dacă se consideră că i-au fost violate drepturile unei persoane de către statele care au ratificat Convenţia şi Protocoalele sale, aceasta se poate adresa Curţii. Curtea nu se poate ocupa de plângeri îndreptate împotriva unor persoane particulare sau a unor instituţii private, aceasta ocupându-se doar cu plângerile cu privire la actele unei autorităţi publice (ale tribunalului, ale administraţiei, ale Parlamentului etc.) din cadrul statelor care au ratificat Convenţia şi Protocoalele sale.

Putem spune că procedura unei plângeri adresate Curţii Europene a Drepturilor Omului are două etape:

1. Prima etapă este aceea în care cererea este examinată în vederea stabilirii admisibilităţii sau inadmisibilităţii acesteia. În cazul inadmisibilităţii, plângerea nu este înregistrată. Conform articolului 35 § 1 din Convenţie, condiţiile admisibilităţii cererii prin care Curtea poate fi sesizată trebuie să respecte aceste condiţii de epuizare a căilor interne de atac şi respectarea termenului de 6 luni începând cu data deciziei definitive interne. Termenul de 6 luni este întrerupt de prima scrisoare adresată Curţii expunând cu claritate, chiar dacă în mod sumar, obiectul plângerii dumneavoastră eventuale sau de trimiterea formularului de cerere completat. Cererea adresată Curţii nu trebuie să fie anonimă, nefondată sau în mod vădit abuzivă. Ea nu trebuie să facă obiectul unei examinări anterioare a Curţii sau să nu fie supusă examinării altei instanţe internaţionale de anchetă.
2. A doua etapă este aceea în care plângerea înaintată Curţii (în caz că este admisibilă) este înregistrată.

Limbile oficiale ale Curţii sunt franceza şi engleza, de aceea cererea trebuie redactată în una dintrea aceste limbi dacă preşedintele Marii Camere nu autorizează folosirea în continuare a limbii în care a fost întocmită (în prima etapă până la admisibilitatea cererii, cererea poate fi redactată şi într-o limbă oficială a uneia din părţile contractante). Orice cerere formulată în temeiul art. 34 din Convenţie se face pe formularul pus la dispoziţie de grefă, dacă preşedintele secţiei învestite cu soluţionarea ei nu hotărăşte altfel’’

Potrivit art.47 al regulamentului Curţii, formularul pus la dispoziţie de grefă cuprinde următoarele:

1. a) numele, data naşterii, naţionalitatea, sexul, ocupaţia şi adresa reclamantului;
2. b) numele, ocupaţia şi adresa reprezentantului, dacă este cazul;
3. c) partea sau părţile contractante împotriva (căreia) cărora este îndreptată cererea;
4. d) o expunere succintă a faptelor;
5. e) o expunere succintă a pretinsei sau a pretinselor încălcări ale Convenţiei şi a argumentelor pertinente;
6. f) o expunere succintă privind respectarea de către reclamant a condiţiilor de admisibilitate prevăzute de art. 35 alin. 1 din Convenţie (epuizarea căilor de recurs interne şi respectarea termenului de şase luni);
7. g) obiectul cererii;
8. h) copii de pe toate documentele pertinente, în special de pe hotărâri judecătoreşti sau de altă natură, privitoare la obiectul cererii.

În baza art. 36 al Regulamentului Curţii Persoanele fizice, organizaţiile neguvernamentale şi grupurile de particulari prevăzute de art. 34 din Convenţie pot fi reprezentate de un avocat, abilitat să profeseze în oricare dintre statele contractante şi care-şi are reşedinţa pe teritoriul unuia dintre acestea, sau orice altă persoană autorizată de preşedintele camerei. În această situaţie Reclamantul împreună cu reprezentantul său trebuie să completeze o procură pentru a-şi susţine cauza în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. (A se vede ANEXA 2) Formularul trebuie semnat de reclamant sau de către reprezentantul acestuia conform art. 45 alin. 1 din regulamentul Curţii. În cazul în care reclamantul nu doreşte să-i fie dezvăluită identitatea, acesta trebuie să precizeze acest lucru şi să-şi motiveze dorinţa. Curtea poate autoriza anonimatul în cazuri excepţionale şi motivate. În vederea redactării plângerii iniţiale a reclamantului, Curtea nu acordă asistenţă juridică pentru a plăti un avocat. În stadiul ulterior al procedurilor, dacă reclamantul nu dispune de mijloacele de a retribui un avocat, poate să obţină asistenţă judiciară dacă Curtea consideră necesar să acorde această asistenţă în vederea bunei desfăşurări a procedurii.

Plângerile individuale se referă la chestiuni din ce în ce mai diverse:

• dispariţii şi asasinate;
• tortura şi rele tratamente pentru deţinuţi;
• privarea arbitrară de libertate;
• absenţa accesului la un tribunal;
• absenţa unui proces echitabil într-un timp rezonabil;
• ascultarea telefoanelor;
• deportarea şi extrădarea;
• discriminarea homosexualilor;
• libertatea presei;
• drepturile părinţilor copiilor plasaţi în instituţii;
• ingerinţe asupra dreptului la proprietate;
• dezvoltarea partidelor politice.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului poate fi sesizată exclusiv dacă au fost încălcate drepturile şi libertăţile protejate de Convenţie şi Protocoale sale adiţionale, Curtea nefiind o instanţă de recurs la nivel european pentru hotărârile instanţelor naţionale.

Cristina Chirilă

Articolul Sfatul specialistului: Procedura în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului apare prima dată în Ecoul muntilor.

Înainte de a fi profesor, fiecare dintre noi este în primul rând om cu o poveste de viață. Spuneți-ne despre dumneavoastră. Cine este doamna profesoară Elisabeta Trofin?

M-am născut în satul Bistricioara, comuna Ceahlău, județul Neamț, pe 1 februarie 1944. Ciclul primar l-am urmat în satul natal, având ca învățător pe Niță Aurel. La insistențele preotului Săndulescu m-au dat părinții la ciclul gimnazial la școala din Grințieș, având profesori pe Maftei Constantin, la matematică, Maftei Maria, la română, Vadana Grigore, la biologie, Linu Maria, istorie – geografie. După terminarea acestui ciclu, am mers la Liceul Teoretic „Mihail Sadoveanu” din Borca, pe care l-am absolvit în 1962. Am suplinit pentru un an ca învățătoare la clasa I, în satul meu, având elevi pe: Borșa Niculina (educatoare), Potlog Teodora (prof. de matematică), Borșuc Ștefana (fost primar al comunei) și mulți alți oameni gospodari. În 1963 am dat admitere la Institutul Pedagogic Bacău, de trei ani, specializarea matematică-fizică. În 1966 am absolvit facultatea, luând repartizare la Grințieș, la insistențele mamei mele. În același timp, suplinitor pe catedra de educație fizică a venit Neculai Trofin, fost coleg din clasa a V-a până la sfârșitul liceului, după care a absolvit Școala de Artă din București, fiind bibliotecar – metodist. În anul 1968 ne-am căsătorit, un an mai târziu s-a născut băiatul, Lulu, iar în 1975, fata, Marina. Băiatul și-a croit drumul în Italia, însă, în timpul pandemiei, s-a îmbolnăvit și l-am pierdut. Nora și nepotul s-au întors în țară și locuiesc la Izvoare. Marina a terminat Facultatea de Chimie Alimentară și serviciul a dus-o la București, este căsătorită cu George Sărluceanu, cunoscut în zonă pentru activitatea culturală și de ecologizare și au un băiat, student în Anglia, la BIMM. În ultimii cinci ani, deoarece am rămas singură la Grințieș, îmi petrec iernile la ei la București. Acolo am sărbătorit anul trecut, cei 80 de ani, la restaurant, cu familia, seara, la un spectacol de teatru cu Dan Puric, ziua.

Ați amintit numele profesorilor care v-au format. Ați avut un model care v-a determinat să alegeți drumul educației, și, în special, al matematicii?

La Borca era un colectiv bun, era un liceu bun de tot. La matematică am avut întâi o domnișoară, Uțu, care a devenit inspector. În clasa a 10-a a venit colegul ei, dl prof. Popa, care ne-a deschis ochii tuturor. Eu nu învățam greu la matematică, ca la istorie, geografie, mie îmi venea natural să rezolv problemele. Eu am înțeles din clasă orice subiect și nu „bucheam” deloc. Dar acest profesor Popa ne-a cultivat dragostea pentru matematică. Ulterior a predat la Bicaz, apoi a ajuns profesor universitar la Bacău. La admitere am dat și fizică și matematică și profesorii de la facultate apreciau pregătirea noastră. Spuneau: „Elevii de la Borca vin foarte buni la matematică, chimie și fizică.”

Ce a însemnat pentru dumneavoastră Școala Grințieș? Cum ați descrie relațiile cu foștii colegi de-a lungul carierei dumneavoastră? Dar cu elevii din promoțiile pe care le-ați avut ca diriginte?

La Grințieș a fost un colectiv foarte frumos, ne-am înțeles foarte bine. În 1966, când am ajuns aici, am găsit-o pe dna Panțiru, care terminase cu un an înainte, soțul ei, Constantin Panțiru, dl Borșuc, dl Vadana, dl Maftei, dna Maftei, de la care am învățat gramatică. M-am înțeles bine și cu colegul meu, profesor de matematică, dl Țifui Ștefan. El era genial, în felul său, preda o noțiune și una-două îi scotea la fotbal. Dar avea metoda lui de a-i face să fie atenți și tot îi determina. Ori avea 10 la cei foarte buni, ori avea 3. A venit odată o brigadă de la București și tot catalogul era plin de 3. „Domnule profesor, dar aici cum faceți să remediați rezultatele?” l-au întrebat. „Foarte simplu, uite-așa”, a răspuns el și a trasat celelalte jumătăți, astfel încât treiul să devină opt. Evident, a stârnit hohote de râs. Și elevii erau foarte conștiincioși. Îmi amintesc de surorile Diaconu, care au devenit profesoare de chimie sau Ortansa, viitoare învățătoare, care mă așteptau pe coridoare când nu reușeau să rezolve o problemă, sau de Gabriela Szocs- Onu, care a urmat o carieră în matematică.

Considerați că s-au schimbat mult elevii de astăzi? Mai există interes pentru studiul aprofundat al matematicii?

S-au schimbat într-adevăr, însă nu sunt doar ei vinovați. Am lucrat și cu nepotul meu și în ultima perioadă și cu unii copii de pe scara blocului unde locuiește fata mea. Nu mai există rigoarea de altădată. Este o harababură, programele școlare nu sunt ordonate, nu se mai merge de la simplu la complex. Sunt noțiuni foarte complicate, pe care noi le făceam la liceu și care se fac acum în clasa a VI-a. Se fac probleme cu necunoscute de la clasa a IV-a. Nu mai există o gradare a noțiunilor, predate întâi proprietățile. Manualele sunt foarte încurcate, definițiile sunt foarte stufoase și aproape de neînțeles. Pe de altă parte, și elevii sunt dezinteresați. Matematica se învață cu creionul în mână. Trebuie mult exercițiu, culegeri întregi rezolvate pentru a aprofunda o noțiune. Peste tot aud că au nevoie de preparatori, încă din clasele primare. Pe vremea mea nu auzeai de pregătire la matematică pentru examene. Învățau din clasă, aprofundau acasă rezolvând și iar rezolvând… Nu mai există respectul pentru școală, pornind de la felul cum se îmbracă, apoi cum se comportă în timpul orelor de curs. De fiecare dată când suplinim un coleg mai tânăr suntem impresionați negativ de atitudinea lor din timpul orelor, lipsa atenției, a concentrării, faptul că au alte preocupări în timp ce profesorul predă.

Este importantă matematica în dezvoltarea unui copil?

Matematica este tot, este obiectul cel mai important, la tot pasul te întâlnești cu noțiunile matematice. Pe lângă utilitatea practică, ea cultivă rigoarea, logica, răbdarea, perseverența în rezolvarea problemelor. Mai mult de atât, dezvoltă gândirea critică, capacitatea de a lua decizii și încrederea în forțele proprii.

Câți ani ați fost în slujba școlii? Ați retrăi vreo zi din cariera dumneavoastră?

34 de ani! Din 1966 până în 1999, 33 de ani, plus un an ca învățătoare la Bistricioara, 34. Am mers des la școală și după ce m-am pensionat, acum nu aș mai avea curaj. Îmi amintesc că am făcut cinci reciclări la Iași; reciclările erau examene periodice pentru verificarea cunoștințelor și reîmprospătarea lor, cu comisii formate din profesori universitari. La Botoșani, în 1977, când a fost cutremurul, 13 probleme am avut de rezolvat. Am obținut nota 10, se poate verifica, fișele se arhivau. Am mers la toate, voiam să fiu la curent cu orice informație nouă. Aș retrăi orice zi alături de colegii mei, de aceea le doresc sănătate și putere celor ce mai sunt între noi și le păstrez o frumoasă amintire celor ce au plecat. Cadrelor didactice tinere le recomand să iubească copiii și materia pe care o predau, pentru că acesta este principiul de la care se pornește în construirea unei cariere frumoase.

Îi mulțumim și noi doamnei noastre diriginte, profesoara de matematică Elisabeta Trofin. Ne-a fost model, sprijin și sursă de inspirație, ne-a oferit lecții de viață, cuvinte înțelepte și o privire caldă din spatele catalogului.

Prof. Cristina Chirilă

Articolul Matematica este tot! – Interviu cu doamna profesor Elisabeta Trofin apare prima dată în Ecoul muntilor.

Echipa de fete a Școlii Gimnaziale „Constantin Panțiru”, formată din elevele: Caraze Paula, Lupu Anna (clasa a VI-a), Lărgeanu Ștefania ( clasa a VII-) și Lărgeanu Ana ( clasa a VIII-a) a ocupat o poziție fruntașă și a obținut Mențiune. Echipajele concurente au fost formate fie din băieți sau fete, fie mixte. O felicităm pe doamna profesoară Haripcă Luiza-Maria, cadru didactic debutant, serios și implicat, care, deși face naveta zilnic de la Târgu-Neamț, a coordonat elevii și a participat la numeroase competiții dintre care amintim: cros, care a avut loc pe Stadionul „Cimentul” din Bicaz, etapa locală (loc I și III) și etapa judeteană la Podoleni, handbal fete și băieți (locul II, ambele echipe) și fotbal băieți. Cu o atitudine deschisă și prietenoasă, a știut să-și apropie elevii, câștigând respectul, admirația și iubirea lor, încurajându-i să se bucure de mișcare și să-și depășească limitele. Îi dorim mult succes!

Mulţumim domnului Valentin (Viorel) Ghiorghiu, şef Serviciu ISU Grinţieş pentru implicare!

Cristina Chirilă

Articolul „Cu viața mea apăr viața” apare prima dată în Ecoul muntilor.

Pe lângă pasiunea deosebită pe care o are pentru lectură, Teodora își exprimă creativitatea prin desen și scris. Este o fire artistică și visătoare, care desenează cu aceeași pasiune cu care citește și face parte din grupul de chitariști „Ecoul Munților”, unde muzica devine un alt mod de exprimare.

A contribuit și în trecut la revistă, scriind articole diverse, interviuri, povești și poezii, iar anul acesta și-a reluat activitatea, mai dornică decât oricând să împărtășească noi idei și creații colegilor mai mici.

Cristina Chirilă

Articolul Cine sunt micii noştri redactori?! Teodora Topoliceanu apare prima dată în Ecoul muntilor.

Pornind de la această mărturisire, opinia aproape generală este că Amintirile nu reprezintă o scriere confesivă, ci un roman în care biografia reală se pierde, după cum observase și Maiorescu. G. Călinescu exprimă fără echivoc acest punct de vedere „În Amintirile lui Creangă nu există nimic individual, cu caracter de confesiune ori de jurnal. Creangă povestește copilăria copilului universal.” Anterior, în articolul Creangă… țăranul și târgovețul din „Viața Românească”, din 1924, G. Ibrăileanu accepta ideea că biografia autorului „cât ne trebuie pentru explicarea operei lui ” se află în Amintiri din copilărie, dar adăuga numaidecât că biografia, în partea ei esențială este asemănătoare cu a oricărui copil de țăran din Humulești. Aceeași linie este urmată de Vladimir Streinu în studiul Clasicii noștri care observă „homerismul viziunii, adică facultatea de a vedea și evoca în dimensiune uriașă”, propunând imaginea unui creator care reproduce modelul arhaic cu „adaosuri de istoricitate și complexitate individuală”.

O opinie contrară are însă Valeriu Cristea în Dicționarul personajelor lui Creangă, considerând că biografia se confundă în Amintiri cu ficțiunea și că multe personaje sunt atestate documentar. Întărim cu afirmația lui Cornel Regman „Înclinarea spre biografie e mai veche la Creangă, căci cu trei ani înainte, în 1977, el inaugurase strălucit seria povestirilor sale impregnate de referințe biografice și istorice, prin Moș Nichifor Coțcariul”, completată de ideea că una dintre sursele de inspirație ar constitui-o nuvela Budulea Taichii, apărută în iunie 1880 în revista Convorbiri literare. Din punct de vedere cronologic este posibil, prima parte a textului este datată „București, 1880, septembrie”, fiind dedicată fiicei lui Maiorescu.

Această opinie contară este împărtășită într-o mare măsură de Eugen Simion care o nuanțează astfel: „Amintiri din copilărie este nu o autobiografie, ci o autoficțiune, o confesiune, cu alte vorbe, în care elementele biografice(evidente) nu-și pierd urma în text, dar își înmulțesc semnificațiile”, iar „opera, odată tipărită și citită de multe generații începe să-i scrie viața, să-i compună, altfel zis, o biografie fabuloasă ce crește pe măsură ce este citită și analizată”. Conform viziunii criticului literar, autoficțiunea ar reprezenta o scriere în care naratorul se identifică până la un punct cu autorul și cu personajul, astfel că Ion Creangă se identifică în narațiune cu Nic-a lui Ștefan al Petrei, Ion, zis Torcălăul, Ștefănescu de la școala de catiheți de la Fălticeni.

Însă ar fi naiv să credem că tot ceea ce Creangă povestește i s-a întâmplat copilului din Humulești și că imaginația lui nu are niciun fel de contribuție. Discursul epic nu este cel al unui veritabil jurnal, dar are toate elementele unei confesiuni de tip autobiografic, deosebită de memorialistică prin faptul că pune în narațiune un mai mare accent pe funcția artistică decât pe funcția istorică și obiectivă. Naratorul își pune viața în scenă, se joacă pe sine și îi interpretează, ca actor, pe alții.

Există, așadar, în Amintiri, această temă a naratorului și, implicit, o temă a amintirii, într-o confesiune în care spontaneitatea este dramatizată. Toate cele patru părți (ultima citită în public în 1886, dar tipărită postum) încep cu o punere în temă: „Stau câteodată și-mi aduc aminte”, „Nu știu alții cum sunt, dar eu…” „o bucată de humă însuflețită din sat de la noi”, „așa nu mă dam eu dus din Humulești”. Confesiunea lui Creangă este căutarea unui timp care s-a dus și a unui miracol care s-a pierdut, o autoficțiune ce cuprinde o istorie a naratorului (Nic-a lui Ștefan a Petrei), o tipologie( lumea care populează universul copilăriei) și o geografie imaginară (zona Neamțului, și, în centrul ei, satul bine întemeiat Humulești).

Cristina CHIRILĂ

Articolul Lumea lui Creangă apare prima dată în Ecoul muntilor.

Comitetul Director cuprinde membri din mai multe localităţi:  Cristina Marin (Bicaz-Chei), Elena Preda (Târgu-Neamţ), Paula Bondar şi Sebastian Luca (Broşteni), Iolanda Lupescu şi Vasile Amariei (Borca), Ecaterina Caraza şi Despina Gheorghiu (Farcaşa), Alexandru Andrieş (Poiana Teiului), Maya şi Alina Bicăjanu (Ceahlău), Ana Buştihan, Oana Ciucanu, Mihaela Petrache (Grinţieş), Costel Bondrea (Tulgheş), Constantin Curcă (Corbu), Daniel Botez,  Virgil Cojocaru, Valentin Bălănescu (Piatra-Neamţ), Gianina Croitoru (Pângăraţi), Ovidiu Stanciu (Suceava), Dana Stănăoe (Pipirig) etc.

Doamna Lăcrămioara Pop nu a putut fi prezentă, de puţin timp suferind o grea pierdere, soţul, Ştefan Pop. Ne-a trimis o poezie:

Prietenilor mei

(cu regret că nu mă simt în stare să fiu cu voi, azi, de Ziua Unirii)

Am învăţat de-acasă, din pruncie,

Că niciodată întristarea mea

Durere altora, să nu le fie

Ci, demnă, să-mi duc, molcom, “crucea mea”.

Acum, ar trebui, să fiu voioasă

Alături de voi, prieteni, sărbătorind Unirea;

Dar întristarea, iată, nu mă lasă

Şi umbre reci ‘mi-ntunecă privirea.

Dar, vă promit că-n scurtă vreme

Când sufletul nu-mi va mai fi mâhnit,

Când lacrimile-ncet, se vor mai cerne,

Zâmbi-voi iar, privind la răsărit.

Şi mă veţi auzi cântând din nou,

Ori poate-un vers ori două voi mai scrie…

Azi, încă-i rana proaspătă şi doare rău

Dar ştiu că-aici, nimic nu ţine-o veşnicie.

Vă fie ziua rodnică, frumoasă!

Din ea, să prindă viaţă, frumoase, amintiri,

Ecoul gândurilor bune, peste munţi, foşnească,

Iar ochii voştri limpezi, zâmbească mulţumiri.

Succes maxim!

Vă îmbrăţişează cu sufletul, Lăcrămioara Pop,

Tezaur Uman Viu, protejat UNESCO

Imnul României l-a intonat Alice Funigana, Imnul „Ecoul Munţilor” l-a cântat Grupul „Eu Cred” şi a recitat Ilie Alexandru.

Au cântat: Cristina Marin, Grupul „Muntenii Broştenilor”, Ionuţ Coşerariu, Cosmin Caia, David Ichim, Grupiul „Aripi de folk”, Matei Croitoru, Geanina Ciucanu şi alţi invitaţi.

Şi-au prezentat expoziţiile: caricatură – Ovidiu Stanciu şi fotografie – Sebastian Luca. Valentin Bălănescu, directorul „Mesagerul de Neamţ”, cel care a sprijinit apariţia volumului „Ţinutul Neamţului – 100 de picături de poveste şi istorie la Mesagerul de Neamţ” a oferit celor prezenţi câte o carte. Marius Coşerariu şi-a prezentat volumul de versuri „Am albit” şi a recitat câteva poeme închinate locurilor.

Hora Unirii s-a dansat în interior, dar şi afară, în ciuda ploii dese, de ianuarie.

Aşa cum s-a scris în „Actul de fundaţiune”, cenaclul îşi propune să răspândească cultura în comunităţile montane ale Neamţului şi nu numai. Următoarele întâlniri ale cenaclului vor fi la Bicaz şi apoi la Broşteni, cu proiecte şi invitaţi de seamă.

Mulţumim gazdei noastre, Mihaela Petrache (Chelariu) şi tuturor celor prezenţi.

*Cu o menţiune specială pentru Cosmin Caia, liceanul polispecializat, responsabil de sunet şi de această dată.

Articolul Ziua Unirii. Fondarea Cenaclului „Ecoul Munţilor” apare prima dată în Ecoul muntilor.

Şi a fost o manifestare de nota 10! Amfitrionii au fost reprezentanţii bibliotecii în frunte cu directoarea Mihaela Mereuţă, alături de Mihael Balint, Violeta Moşu şi Jan Gheorghe Racariu.

Au prezentat cartea profesoarele Dorina Mucenicu şi Cristina Chirilă, şi profesorul Costache Lupu. O expoziţie de pictură (care a ilustrat şi cartea) a aparţinut dnei Narcisa Ştejărean.

Au cântat tineri folkişti de la Roznov, Piatra Neamţ, Pângăraţi, Bicazul Ardelean, Taşca, cu evoluţii solo sau împreună alături de Grupul „Eu Cred”. Nu au lipsit nici melodii pe versurile lui Mihai Eminescu sau neasemuita creaţie purtând semnătura Grigore Vieru/ Doina şi Ion Aldea Teodorovici

Articolul „Am albit” … cu Marius Coşerariu (lansarea celui de-al X-lea volum de poezie apare prima dată în Ecoul muntilor.

Domnule Mihai Cojoc, 85 de ani de viață trăită intens și frumos la poalele Ceahlăului. Din această perspectivă, ne puteți oferi o imagine a copilăriei dumneavoastră? Cine a contribuit la formarea dumneavoastră pentru respectarea valorilor și a tradiției?

Am copilărit în Podiș, Ceahlău, cu vecinii: Coroamă Gelu, Vladimir, Simionescu Maria, Paraschiva, Sava Natalia(soția). Era timp și pentru joacă, cam prin sărbători ne jucam, în zile de lucru ajutam părinții. Jocurile preferate erau șotronul, de-a ascunselea, de-a războiul, rușii cu nemții, de-a untul cu botele. Eram o familie numeroasă, patru băieți și trei fete. Părinții erau severi. Mama era severă tare… și tata – la fel. Tata avea o metodă să ne pedepsească… ne punea să facem o sută de mătănii. Preferam să fim cuminți… Mai avea o metodă… Noi, locuind aicea sus, era departe apa: ne punea s-aducem apă în găletușe și, când ajungeam, ni le vărsa și ne trimitea iar. Sau să zicem rugăciunile începătoare din cărțile bisericești… ș-apă după ce zăceam acele rugăciuni… așa de cuminți eram! Niciodată nu a folosit nuiaua sau biciul! Apoi au fost învățătorii. Patru clase am făcut la Școala Răpciuni. În clasa I era Maria Voronin, ea era măritată forțat cu un rus. Îi duceam lapte la două zile, tata era la oi, îi ducea brânză și jântuit. Toamna, tata îi tăia câte-o oaie. Câți litri de lapte îi dădea într-o lună, atâta plătea, mie îmi dădea banii la sfârșitul lunii. În clasa a II-a, doamna Lăcătușu, apoi domnul Lăcătușu, iar în clasa a IV-a doamna Cleopatra Hotnog. Ea a insistat mult să mă duc la ciclul II, că învățam bine, eram printre primii din școală. Îmi era rușine să mă mai întâlnesc cu ea, că-mi zâcea: „Hai la școală! Fugi de-acasă, hai la școală!” Bătrânii nu mă lăsau, că eu am fost înfiat când aveam opt ani. Mă numeam Marcoci și cu numele acesta am terminat școala. Erau severi învățătorii, da eu eram băiat liniștit. Să știți că și pe vremea aceea se alegeau băieții civilizați. Dacă erai obraznic sau vorbeai urât, fetele nu mai vorbeau cu tine și eu nu voiam asta! Mi-au plăcut toate obiectele de studiu, dar îmi amintesc că a venit odată la școală scriitorul Mihail Sadoveanu, în drumul lui spre Durău. Că venea des la Durău. Am fost tare impresionat. A fost primit foarte frumos. Însă, pe lângă școală, ajutam în gospodărie. Primele îndeletniciri, cum era aicea, eu împrăștiam brazda în urma coasei. Mergeam cu oile toamna, primăvara. La vârsta de doisprezece ani, mă ocupam de tot ce era nevoie în gospodărie, aveam teren mult și animale. Bătrânii aveau cal și-mi plăcea să merg călare. De aceea, am și acum.

Cum a fost tranziția de la a face parte dintr-o familie la a forma propria familie? Ați respectat tradițiile și ritualul specific? Ce valori ați dorit să le transmiteți copiilor dumneavoastră?

După ce-am venit din armată, în luna lui mai, 26, anul 1963, m-am căsătorit cu fiica dascălului, Sava Dumitru, Natalia. Ne-a cununat preotul Ion Ungureanu, care ne-a fost și naș. Avem trei copii, doi băieți și o fată. Mândri suntem de toți, toți au același loc în inimile noastre, nu am făcut nicio diferență între ei. Am pețit-o dinainte de armată, da am cerut-o după ce-am venit. C-așa era atunci. Fiind cea mai mică, părinții nu voiau s-o dea aicea, voiau să stea acolo, în casa părintească. Eu am stat de vorbă cu soacră-mea, care era femeie aspră „Țață Marie, mi-o dai mia!” Și nu m-am lăsat! Nunta am făcut-o la restaurant – terasă Ceahlău, unde-i Cherhanaua lui Țurlică acum. Am avut mulți nași, vreo 20 de perechi, nașii de botez ai noștri, preotul și alții. Darul era de o sută de lei și alte cadouri. Am respectat ritualul, s-a plecat după obicei cu druștele de la casa mirelui până la casa miresei, lângă biserică, cu muzică, chiuituri și vornic cu băutură. Am pușcat oala, am tras foarte bine în armată. Lăutar era Țilică cu orchestra lui, băieții și fetele, toți o familie.

Și ați dus tradiția mai departe. Ați fost vornic la rândul dumneavoastră mulți ani. Transmiterea expresivă a unor viziuni mitice asupra lumii se concretizează în orațiile de nuntă. Vă mai amintiți vreo orație pe care o recitați la aceste evenimente?

Cum să nu: „iertăciunea”. „Dumneavoastră cinstiți părinți și dumneavoastră cinstiți nuntași și dumneavoastră împregiurași, ascultați precum noi ne vom ruga de dumnealor: Cinstiți părinți, cari de la Dumnezeu sunteți orânduiți ca și pomii cei roditori, ce-și fac rodurile lor din răcorile rădăcinilor și din ramurile mlădițelor. Iată eu acuma mă voiu ruga dumneavosatră pentru fiii dumneavoastră: veți ierta și-i veți blagoslovi, că așa a făcut Dumnezeu cerul și pământul numai cu cuvântul, marea și toate cele ce sunt întru dânsa, numai cu zîsa. Iar cerul l-a împodobit Dumnezeu cu luna, care ne luminează întotdeauna, iar pământul l-a împodobit Dumnezeu cu pomi roditori, ca să-și deie tot pomul roada la vremea lui, că așa a poruncit Sfinția Sa. Deci dintru toate acestea, care Dumnezeu cel ce poate, a făcut raiul la răsărit, osebit pe acest pământ. Și în raiu a zidit pe strămoșul nostru, pe Adam   dintru care ne tragem și noi neam. Și l-a zidit cu trupul de lut, cu ochii de mare, cu lumina din soare, cu fire din iuțime îngerească, cu auz din văzduh și suflat-a Dumnezeu cu duh”

          Ne-ați povestit că v-ați căsătorit după ce v-ați întors din armată. A fost dificil antrenamentul militar? Cum ați descrie această experiență?

  Am făcut armata în 1960 la UM 01617 Focșani, la CFR. După instrucție, am căutat să fiu un militar de frunte. Am fost repartizat pe șantier, lucram la Suceava la o cale ferată. Ascultam, înțelegeam și făceam treabă bună. Am fost recompensat cu șapte zile de permisie. A fost cea mai mare bucurie! Abia așteptam să mă vadă satul cât sunt de mare! Superiorii mă dădeau exemplu „Este militarul Cojoc jumătate cât militarul Olteanu și-uite ce treabă bună face!”. M-am înscris la școala de sergent, dar am fost respins. Am fost chemat și întrebat: „-Nu ai un unchi, Ioasaf Marcoci, în închisoare, fiindcă a complotat contra partidului cu Gărzile lui Decebal? Degeaba ești băiat bun, nu poți face școală că ai origini nesănătoase!” Și uite-așa, alții mai slab pregătiți au făcut școala și eu nu. De aceea am și fost repartizat la această armă; „Că după-aceea, vii și ordoni să ne puște!” zâceau cei care m-au respins.

Spuneți-ne mai multe despre unchiul dumneavoastră, Ioasaf Marcoci.

El a fost călugăr la schitul Durău, noi în familie îi zâceam „popa”: „Uite,mamă, a venit popa…” și ne bucuram tare când venea. Era prin octombrie-noiembrie 1949, era toamnă așa… Venise acasă și plecase cu un nepot de doi ani prin grădini. După vreo două ore, ne-am dat seama că nu mai vine și-am început să-l strigăm. Apoi să-i căutăm pe deal. A răspuns băiețelul cu un firicel de voce, plângând, cum a putut el: „Aicea-s, mămucă! Da… popa nu-i, au venit doi oameni, l-au luat pe sus și l-au băgat într-o dubă neagră!” Vă dați seama mititelul ce s-o fi speriat, singur, când a văzut că-l iau oamenii negri pe popă. A fost judecat în lotul Gărzile lui Decebal și condamnat la cinci ani de muncă silnică în închisoare pentru uneltire contra securității Republicii Populare Române, cum era atunci. Gărzile lui Decebal erau o organizație de luptă împotriva comuniștilor, înființată de doctorul Gheorghe Vasilache, primar la comunei Dorna Candreni. Voiau reîntregirea României și revenirea monarhiei, a regelui. Aveau trei filiale în Moldova, din filiala de la Piatra Neamț, condusă de preotul Filaret Gămălău, făcea parte si unchiul meu, alături de Martinian Conuț și Varahiil Moraru, călugări la Durău, Mihai Mitocaru, preot la Crucea, Chesarie Ursu de la Mănăstirea Neamț.

La fel de traumatizantă, în copilăria timpurie, a fost experiența războiului. Există o zi sau un moment din timpul războiului pe care nu îl veți uita niciodată? Cum ați făcut față emoțiilor de frică, tristețe sau dor de casă?

Aveam între șapte și opt ani. Trecând trupele pe-aici, era pericol de moarte. Au fost 2000 de nemți la Bombiș care voiau să țină frontul rusesc. După ce-au trecut podul Hangului, l-au distrus… toate podurile de la Piatra le-au distrus, ca să-i țină pe ruși, care veneau tare înainte! Nemții au luat porcii și găinile. Tot au luat. Am plecat noaptea de frica rușilor, sora mea ce mică era în leagăn. Nu a fost ușor, să știți. Am plecat noaptea, peste garduri, unchieșii mei și vecinii au săpat un tranșeu, au pus doi brazi de-a curmezișul, l-au acoperit și-au plantat brazi deasupra. Când începeau bubuiturile, ne băgam toți, pe la un capăt intrai, pe celălalt se ieșea. Era camuflat bine. În timpul nopții se făcea mâncare, terci cu mămăliguță, copiii erau hrăniți primii, ca să nu plângă. Eram mulți, cu oameni și cu copii, cam vreo cincizeci, copiii lu Coroamă, fetele lui Simionescu. Am stat acolo vreo două săptămâni. După aceea, în casa mea s-a făcut popotă rusească. Erau strânse animale și fetele lui Coroamă și Simionescu făceau mâncare. Veta și Margareta. Rușii îmi dădeau câte-o bucată de carne să mănânc să fiu „balșoi”, să pușc „nemețiții”. Când păzeam vacile, un rus cu pușca care a prins drag de mine, îmi dădea și trăgeam. Eu, eram bucuros, vă dați seama, copil, să tragi, să bubuie! O altă întâmplare pe care n-o voi uita este bombardamentul. Tata era cu oile la Ghinadea, în pădure unde și-a făcut colibă. O patrulă rusească a trecut pe-acolo, el rămăsese să facă brânza, ciobanii erau plecați la păscut. I-au spus :„Paidiom! Paidiom!” și din semne a înțeles că peste două ore avea să fie prăpăd. Și i-au arătat pe unde s-o ia! Pe la amiază a început bombardamentul. În Bombiș s-au întâlnit rușii cu nemții. Acolo îi zice acum „La morminte”, c-au murit atunci mulți nemți.

Ați avut o viață grea, dar frumoasă. Ați trecut prin necazuri, dar ați învins de fiecare dată. Nu v-ați dat bătut niciodată? Care e secretul mentalității de învingător?

Nu, niciodată. Nu-mi pare rău de nimic din ce-am trăit. Dacă-aș lua-o de la capăt, să fie tot așa! Nu e niciun secret! Așa trebuie! Așa e viața! Trebuie să fii tu deasupra ei, dacă nu, te doboară!

Să fim deasupra vremurilor, atunci, domnule Mihai Cojoc! Să vă regăsesc peste 10 ani la fel de „verde, vesel și harnic”!

Cristina CHIRILĂ

Articolul Interviurile revistei: Mihai Cojoc – un om deasupra vremurilor apare prima dată în Ecoul muntilor.

Repetarea săptămânală a acestei activități obișnuiește elevii cu ritmicitatea lecturii și le stârnește curiozitatea cu privire la diferite tipuri de texte citite. Se dezvoltă capacitatea de gândire critică prin analiza și interpretarea lor în cadrul Cercului de lectură și se stimulează creativitatea, creațiile lor originale și din ce în ce mai bogate stilistic și lexical fiind puse în valoare în rubricile speciale ale revistei „Catharsis”. Elevii clasei a VIII-a vor beneficia de suficiente exemple de lecturi ce pot fi comparate, atât de necesare pentru cerința de la unul dintre subiectele propuse în testele pentru Evaluarea Națională. Poate cele mai fascinante momente sunt însă cele de la grădiniță sau învățământul primar când doamnele, într-un cadru de poveste, le deschid lumea fascinantă a personajelor…

Așadar, „Toată școala citește!” la Grințieș și în anul școlar 2024-2025! Vă invităm să ne fiți alături, în liniște, ca într-o bibliotecă…

Cristina Chirilă

Articolul Toată școala citește! apare prima dată în Ecoul muntilor.